Category Archives: Uncategorized

Cezărică, un tip cu o minte brici a fost dintotdeauna un pic retras şi un pic ciudat.
La mare se ducea la nudişti şi-i plăcea să se creadă pescăruş. Se mira mereu că n-are pene. Aripi nu voia neapărat dar pene i-ar fi plăcut. Le căuta pe plajă şi le-nfigea în urechi în nas, în fund.
Îi mai plăceau pălăriile de cowboy iar mai târziu şi crucile. Îşi punea la gât cruci mari atârnate de lanţuri serioase.

Îşi mai dădeau coate unii şi alţii numindu-l nebun dar Cezărică le râdea în nas: Voi sunteţi nebuni mă!

Mai târziu s-a însurat, a făcut copii, două fete şi lucrurile au decurs bine până într-o zi când şi-a încărcat familia în maşină şi le-a zis că trebuie să meargă urgent la Baia Mare să recupereze o datorie de sute de milioane de la un om de afaceri local.
Acolo şi-a cumpărat un cuţit lung de bucătărie, şi-a legat la cap o eşarfă, a înfipt o pană în ea şi a ieşit pe strada ameninţându-i pe toţi cu sabia dreptăţii. A luat amendă, s-au răstit la el poliţiştii şi-n final l-au lăsat să meargă la familia lui la hotel. Acolo a luat-o de la capăt şi le-a amenitat şi pe ele cu sabia dreptăţii.

Când s-au întors la Bucureşti a aflat că soţia vrea să divorţeze că nu mai poate suporta un nebun şi nu înţelegea la ce nebun se referă. La el? Să divorţeze, treaba ei!
Ca să-i facă în ciuda s-a dus şi la doctor, a făcut analize şi când doctorul a strâns din buze şi a dat din cap a veste proastă l-a înjurat şi a plecat. Tu eşti nebun mă!

S-a întors acasă, la mama lui şi a trăit acolo o vreme. A citit şi-a pictat.
Într-o zi i-au căzut ochii pe un anunţ, se cauta şofer la Ministerul Agriculturii. S-a dus, a dat tot felul de teste şi interviuri şi a început treba. O vreme a fost bine până când intârziereile se adunau şi mai uita de un drum sau de altul. Când l-au ameninţat că-l dau afară, Cezărică s-a enervat şi a vândut maşina ministerului. A vândut-o pe câteva sute de lei, fără acte fără nimic, la ocazie.

A ajuns la poliţie, l-au cercetat, l-au condamnat şi l-au închis. În închisoare Cezărică se simţea bine. Preda lecţii de engleză, făcea calcule matematice complicate şi le explica ore în şir colegilor de celulă tot felul de raţionamente despre pi-uri,unghiuri şi grade.
Din când în când le mai spunea doctorilor, la vizită medicală, că e nebun dar ei îi râdeau în nas şi-i răspundeau în zeflemea că toţi se cred acolo şi nebuni şi nevinovaţi. I-a rugat să-i dea o hârtie ceva cu ştampilă că nu e nebun să o trimită şi el fostei neveste.

Au trecut anii şi primul gând al lui Cezărică atunci când a ieşit din puşcărie a fost să-şi lege la cap o eşarfă, să caute un cuţit lung de bucătărie şi să se ducă cu sabia dreptăţii întâi la Baia Mare să recupereze datoria, apoi la doctorul care-i zisese că e nebun şi la nevasta care-l părăsise. Să vadă ei că nu-i de joacă cu Cezărică. Nu te porţi aşa cu un pescăruş fir-ar să fie!

PS Am scris acest text raspunzand la o provocare lansata de Mario Barangea la cursul de scriere creativa. Tema: „Despre un nebun”

Metroul e un univers fascinant.
Ieri am întâlnit un grup de muncitori în construcţii. Erau şase, stăteau pe scaune faţa în faţă. Vorbeau tare, să se audă. Când s-a umplut culoarul de oameni şi nu se mai puteau vedea unii cu alţii ei au continuat să vorbească.
Povesteau despre maşini de spălat, despre ziua nu ştiu cărei doamne căreia se gândeau să-i cumpere o rochie frumoasă, de două milioane, despre “o roată” pe care să o facă, să pună fiecare 50 de lei pe săptămână şi o dată pe lună unul dintre ei să ia banii. Preţ de câteva staţii s-au ciondănit care să fie primul. Când păreau să ajungă la o soluţie au coborât şi n-am mai aflat cine e fericitul care ia banii după Paste.

Astăzi pe scaunul de lângă mine s-a aşezat un domn în blugi şi în tricou, cu părul creţ, grizonat. Din minut în minut îi suna telefonul iar el răspundea protocolar: ‘Buna ziua, Regina Maria”. Am aflat astfel care e tratamentul cel mai bun pentru o coasta fisuarată (algocalminul zicea el că nu ajută (:-)), am aflat unde trebuie să sune cineva pentru o urgenţă oftalmologică şi aşa mai departe. Pe fundal curgeau anunţurile ”Atenţie se inchid uşile, urmează staţia…” dar domnul doctor nu părea deranjat. El continua cu “Bună ziua Regina Maria”, urmau indicatiile iar la final încheia pe un ton pozitiv urând ”Sănătate multă, multă..”

Într-o altă zi, imediat după ce mă urcasem şi tocmai îmi scosesem cartea din geantă remarc pe scaunul din faţa mea o doamnă care avea si ea o carte deschisă în mână. Îşi ridicase ochii din carte şi privea insistent un cuplu de englezi grăsuţi care stăteau undeva mai spre uşă. Preţ de mai bine de o staţie i-a tot fixat insistent. S-au uitat şi ei contrariati de câteva ori la ea, mă uitam şi eu..dar nimic. Doamna continua să-i studieze. Mai arunca o privire în carte, mai zâmbea un pic şi apoi se uita din nou la englezi.
Nici să citesc nu mai puteam, doamna mi se părea deplasată iar situaţia mă enerva. Când s-a eliberat scaunul de lângă ea m-am aşezat. Nu apucasem să citesc câteva rânduri când doamna îmi dă un cot şi-mi zice: “Citim aceeaşi carte…” Arunc o privire la cartea ei, da, citim aceeaşi carte Camino a lui Shirley MacLaine. Superbă carte îmi mai zice ea, am căzut pur şi simplu în visare…
Zâmbesc şi-mi aduc aminte ceva ce am învăţat exact din cartea asta. Când îndrepţi degetul arătând a reproş spre cineva nu uita că trei degete rămân îndreptate spre tine.
Când a coborât doamna mi-a zâmbit şi mi-a urat o zi frumoasă.
I-am zâmbit şi eu. Ziua chiar că era frumoasă.

Scria zilele trecute Oana Pellea, pe Facebook, un mesaj despre telefoanele care tot sună în timpul spectacolelor şi zicea că la al treilea telefon care a sunat în sală i-a venit să plece acasă. Şi o cred.
N-a fost nici măcar un spectacol de teatru la care să merg şi să nu sune cel puţin un telefon. Am văzut oameni răspunzând “discret” cu mâna pusă la gură “Sunt la teatru, nu pot să vorbesc acum”, am văzut un caz în care unei doamne îi tot suna telefonul şi când, pe la a treia rundă de sunat, cineva din sală i-a zis să-l închidă doamna a răspuns ţâfnoasă că nu ştie cum. Am văzut-o pe doamna Olga Tudorache integrând sunetul unei telefon într-o replică “e de la vecini, nu-l băga în seamă”, l-am văzut pe Florin Piersic explicând pe larg la începutul unui spectacol ce înseamnă pentru un actor să sune un telefon în mijlocul unei replici…
Dar lăsând telefoanele la o parte trebuie să spun că am văzut ceva şi mai şi. Eram la Bulandra la Izvor. Îmi luasem bilete în lojă şi asta îmi plăcea mult. Într-o lojă laterală l-am zărit pe Mihai Constantin regizorul piesei “Obiceiuri necurate”. Înarmat cu pix şi cu foi nota în întuneric una alta despre spectacol. În loja de lângă mine, fix pe centrul sălii, stătea un cuplu până în 40 de ani, oameni frumoşi şi eleganţi.
La un moment dat aud un fâşâit venind dinspre ei. Şi apoi altul şi altul. Ce naiba? M-am ridicat un pic din scaun şi am aruncat o privire “dezaprobatoare” dincolo de peretele despărţitor al lojei. Cuplul nostru frumos şi elegant m-a văzut şi m-a ignorat. Trăgeau în continuare de un ambalaj de Bake rolls. Într-un final l-au răpus şi de atunci s-a dezlănţuit dezastrul. Nici n-ai idee cum se aude în liniştea sălii ronţăiala de bake rolls. Se auzea până jos în sală. Oamenii întorceau capetele să vadă ce se întâmplă, Mihai Constantin arunca şi el nişte priviri disperate dar cuplul nostru ignora totul şi mânca liniştit. Foşneau pachetul când băgau mâna după câte o “rondelă” iar apoi cranţ, cranţ, cranţ o mâncau liniştiţi.
Într-un final, turbat de nervi, Mihai Constantin a izbucnit: “Bă dar cât pot să mai mănânce ăştia, mă??!!” A zis-o tare, cât să audă şi oamenii noştri.
Nu ştiu dacă nu cumva tocmai atunci terminaseră şi ei punga…ideea e că s-au oprit. Eu însă nu mă mai puteam concentra la piesa gândindu-mă ce am sa le spun la final. Când au început însă aplauzele oamenii frumoşi şi eleganţi s-au scurs foarte rapid spre ieşire şi duşi au fost. Cred că le era sete după atâta bake rolls.

Eram la Paris în mica mea vacanţă de câteva zile. Ai mei ştiau că am în plan să fac un drum la cimitir, la Montparnasse să duc cate un gând la mormintele lui Brâncuşi, Cioran, Eugen Ionesco şi Tristan Tzara.
Cu harta în mână am început să căutăm. Cimitirul e foarte organizat, am ajuns repede la Eugen Ionesco. Cu o seară înainte trecusem şi pe la “Theatre de la Huchette” unde chiar atunci se juca “Cântăreaţă cheală”. Se joacă de 55 de ani şi asta chiar e un record înscris în Cartea Recordurilor.
Stăteam lângă mormânt şi ne gândeam la Eugen Ionesco când din spate auzim o voce întrebându-ne dacă suntem din România. O doamna în scaun cu rotile se oprise în spatele nostru. Să fi avut 50 şi ceva de ani. Avea părul frumos aranjat iar pe braţe un şal. Ne spune că nu prea mai vine lumea “pe aici” şi apoi ne întreabă dacă vorbim franţuzeşte. “Un peu” răspundem râzând dar ea nu râdea deloc. Oftând resemnată ne-a zis că din păcate s-a dus cultura adevărată, că acum nu mai citesc oamenii Hugo în original, că viaţa e prea pragmatică. Îi explicăm că aşa e acum, că toată lumea vorbeşte engleza, că engleza se studiază mai mult în şcoli, că asta nu înseamnă că e afectată cultura…. dar doamna în scaunul ei cu rotile dădea neîncrezătoare din cap. Am mai schimbat 2 vorbe şi am plecat dar discuţia cu ea mi-a rămas în minte şi m-a întristat într-un fel. Recunosc, mi-ar plăcea să citesc Hugo în original…

A doua zi eram cu o prietenă într-un restaurant mic din Cartierul Latin. La o masă lângă noi un cuplu pe la 80 şi ceva de ani. Americani, după accent. Ea grăsuţă, cu părul lung, grizonat, atârnându-i în dezordine, fără sutien şi fără inhibiţii. El înalt, subţire şi foarte grijuliu cu ea. La un moment dat el pleacă la baie iar ea dornică de conversaţie ne întreabă dacă suntem franţuzoaice. Zâmbim şi-i răspundem în engleza ca nu. Ne întreabă în continuare de unde suntem. Îi spunem că din România iar ea rămâne surprinsă; “Poland, you said?”, “No, România…” “România?…” Doamna nu auzise de noi dar a trecut uşor peste asta. A vrut apoi să afle dacă suntem căsătorite, dacă avem copii, ce profesie avem iar apoi ne-a spus despre ea. Ne-a spus tot. Câţi copii are, ce profesii au copiii, ce profesie are ea (artistă), unde locuieste, că vorbeşte chineza, ne-a povestit despre Mao…şi în final când moşuleţul a venit şi el la masa ni l-a prezentat “My father” şi apoi a început să râdă cu entuziasm de glumă ei. Ne-a întrebat şi el de unde suntem. Ne-am mai încercat încă o dată norocul spunând România iar el a zâmbit liniştit şi a zis: “trebuie să mă mai uit pe hartă”. Am mai schimbat câteva vorbe iar apoi s-au îmbrăcat şi au plecat…
Am zâmbit!
Şi nu ştiu cum, parcă o vedeam în spatele meu şi pe doamna în scaun cu rotile din cimitir, zâmbind un pic trist şi un pic ironic.

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 12,000 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 20 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.