Category Archives: Uncategorized

Cezărică Manea

Cezărică, un tip cu o minte brici a fost dintotdeauna un pic retras şi un pic ciudat.
La mare se ducea la nudişti şi-i plăcea să se creadă pescăruş. Se mira mereu că n-are pene. Aripi nu voia neapărat dar pene i-ar fi plăcut. Le căuta pe plajă şi le-nfigea în urechi în nas, în fund.
Îi mai plăceau pălăriile de cowboy iar mai târziu şi crucile. Îşi punea la gât cruci mari atârnate de lanţuri serioase.

Îşi mai dădeau coate unii şi alţii numindu-l nebun dar Cezărică le râdea în nas: Voi sunteţi nebuni mă!

Mai târziu s-a însurat, a făcut copii, două fete şi lucrurile au decurs bine până într-o zi când şi-a încărcat familia în maşină şi le-a zis că trebuie să meargă urgent la Baia Mare să recupereze o datorie de sute de milioane de la un om de afaceri local.
Acolo şi-a cumpărat un cuţit lung de bucătărie, şi-a legat la cap o eşarfă, a înfipt o pană în ea şi a ieşit pe strada ameninţându-i pe toţi cu sabia dreptăţii. A luat amendă, s-au răstit la el poliţiştii şi-n final l-au lăsat să meargă la familia lui la hotel. Acolo a luat-o de la capăt şi le-a amenitat şi pe ele cu sabia dreptăţii.

Când s-au întors la Bucureşti a aflat că soţia vrea să divorţeze că nu mai poate suporta un nebun şi nu înţelegea la ce nebun se referă. La el? Să divorţeze, treaba ei!
Ca să-i facă în ciuda s-a dus şi la doctor, a făcut analize şi când doctorul a strâns din buze şi a dat din cap a veste proastă l-a înjurat şi a plecat. Tu eşti nebun mă!

S-a întors acasă, la mama lui şi a trăit acolo o vreme. A citit şi-a pictat.
Într-o zi i-au căzut ochii pe un anunţ, se cauta şofer la Ministerul Agriculturii. S-a dus, a dat tot felul de teste şi interviuri şi a început treba. O vreme a fost bine până când intârziereile se adunau şi mai uita de un drum sau de altul. Când l-au ameninţat că-l dau afară, Cezărică s-a enervat şi a vândut maşina ministerului. A vândut-o pe câteva sute de lei, fără acte fără nimic, la ocazie.

A ajuns la poliţie, l-au cercetat, l-au condamnat şi l-au închis. În închisoare Cezărică se simţea bine. Preda lecţii de engleză, făcea calcule matematice complicate şi le explica ore în şir colegilor de celulă tot felul de raţionamente despre pi-uri,unghiuri şi grade.
Din când în când le mai spunea doctorilor, la vizită medicală, că e nebun dar ei îi râdeau în nas şi-i răspundeau în zeflemea că toţi se cred acolo şi nebuni şi nevinovaţi. I-a rugat să-i dea o hârtie ceva cu ştampilă că nu e nebun să o trimită şi el fostei neveste.

Au trecut anii şi primul gând al lui Cezărică atunci când a ieşit din puşcărie a fost să-şi lege la cap o eşarfă, să caute un cuţit lung de bucătărie şi să se ducă cu sabia dreptăţii întâi la Baia Mare să recupereze datoria, apoi la doctorul care-i zisese că e nebun şi la nevasta care-l părăsise. Să vadă ei că nu-i de joacă cu Cezărică. Nu te porţi aşa cu un pescăruş fir-ar să fie!

PS Am scris acest text raspunzand la o provocare lansata de Mario Barangea la cursul de scriere creativa. Tema: „Despre un nebun”

Despre intalniri…

Metroul e un univers fascinant.
Ieri am întâlnit un grup de muncitori în construcţii. Erau şase, stăteau pe scaune faţa în faţă. Vorbeau tare, să se audă. Când s-a umplut culoarul de oameni şi nu se mai puteau vedea unii cu alţii ei au continuat să vorbească.
Povesteau despre maşini de spălat, despre ziua nu ştiu cărei doamne căreia se gândeau să-i cumpere o rochie frumoasă, de două milioane, despre “o roată” pe care să o facă, să pună fiecare 50 de lei pe săptămână şi o dată pe lună unul dintre ei să ia banii. Preţ de câteva staţii s-au ciondănit care să fie primul. Când păreau să ajungă la o soluţie au coborât şi n-am mai aflat cine e fericitul care ia banii după Paste.

Astăzi pe scaunul de lângă mine s-a aşezat un domn în blugi şi în tricou, cu părul creţ, grizonat. Din minut în minut îi suna telefonul iar el răspundea protocolar: ‘Buna ziua, Regina Maria”. Am aflat astfel care e tratamentul cel mai bun pentru o coasta fisuarată (algocalminul zicea el că nu ajută (:-)), am aflat unde trebuie să sune cineva pentru o urgenţă oftalmologică şi aşa mai departe. Pe fundal curgeau anunţurile ”Atenţie se inchid uşile, urmează staţia…” dar domnul doctor nu părea deranjat. El continua cu “Bună ziua Regina Maria”, urmau indicatiile iar la final încheia pe un ton pozitiv urând ”Sănătate multă, multă..”

Într-o altă zi, imediat după ce mă urcasem şi tocmai îmi scosesem cartea din geantă remarc pe scaunul din faţa mea o doamnă care avea si ea o carte deschisă în mână. Îşi ridicase ochii din carte şi privea insistent un cuplu de englezi grăsuţi care stăteau undeva mai spre uşă. Preţ de mai bine de o staţie i-a tot fixat insistent. S-au uitat şi ei contrariati de câteva ori la ea, mă uitam şi eu..dar nimic. Doamna continua să-i studieze. Mai arunca o privire în carte, mai zâmbea un pic şi apoi se uita din nou la englezi.
Nici să citesc nu mai puteam, doamna mi se părea deplasată iar situaţia mă enerva. Când s-a eliberat scaunul de lângă ea m-am aşezat. Nu apucasem să citesc câteva rânduri când doamna îmi dă un cot şi-mi zice: “Citim aceeaşi carte…” Arunc o privire la cartea ei, da, citim aceeaşi carte Camino a lui Shirley MacLaine. Superbă carte îmi mai zice ea, am căzut pur şi simplu în visare…
Zâmbesc şi-mi aduc aminte ceva ce am învăţat exact din cartea asta. Când îndrepţi degetul arătând a reproş spre cineva nu uita că trei degete rămân îndreptate spre tine.
Când a coborât doamna mi-a zâmbit şi mi-a urat o zi frumoasă.
I-am zâmbit şi eu. Ziua chiar că era frumoasă.

Despre obiceiuri necurate…

Scria zilele trecute Oana Pellea, pe Facebook, un mesaj despre telefoanele care tot sună în timpul spectacolelor şi zicea că la al treilea telefon care a sunat în sală i-a venit să plece acasă. Şi o cred.
N-a fost nici măcar un spectacol de teatru la care să merg şi să nu sune cel puţin un telefon. Am văzut oameni răspunzând “discret” cu mâna pusă la gură “Sunt la teatru, nu pot să vorbesc acum”, am văzut un caz în care unei doamne îi tot suna telefonul şi când, pe la a treia rundă de sunat, cineva din sală i-a zis să-l închidă doamna a răspuns ţâfnoasă că nu ştie cum. Am văzut-o pe doamna Olga Tudorache integrând sunetul unei telefon într-o replică “e de la vecini, nu-l băga în seamă”, l-am văzut pe Florin Piersic explicând pe larg la începutul unui spectacol ce înseamnă pentru un actor să sune un telefon în mijlocul unei replici…
Dar lăsând telefoanele la o parte trebuie să spun că am văzut ceva şi mai şi. Eram la Bulandra la Izvor. Îmi luasem bilete în lojă şi asta îmi plăcea mult. Într-o lojă laterală l-am zărit pe Mihai Constantin regizorul piesei “Obiceiuri necurate”. Înarmat cu pix şi cu foi nota în întuneric una alta despre spectacol. În loja de lângă mine, fix pe centrul sălii, stătea un cuplu până în 40 de ani, oameni frumoşi şi eleganţi.
La un moment dat aud un fâşâit venind dinspre ei. Şi apoi altul şi altul. Ce naiba? M-am ridicat un pic din scaun şi am aruncat o privire “dezaprobatoare” dincolo de peretele despărţitor al lojei. Cuplul nostru frumos şi elegant m-a văzut şi m-a ignorat. Trăgeau în continuare de un ambalaj de Bake rolls. Într-un final l-au răpus şi de atunci s-a dezlănţuit dezastrul. Nici n-ai idee cum se aude în liniştea sălii ronţăiala de bake rolls. Se auzea până jos în sală. Oamenii întorceau capetele să vadă ce se întâmplă, Mihai Constantin arunca şi el nişte priviri disperate dar cuplul nostru ignora totul şi mânca liniştit. Foşneau pachetul când băgau mâna după câte o “rondelă” iar apoi cranţ, cranţ, cranţ o mâncau liniştiţi.
Într-un final, turbat de nervi, Mihai Constantin a izbucnit: “Bă dar cât pot să mai mănânce ăştia, mă??!!” A zis-o tare, cât să audă şi oamenii noştri.
Nu ştiu dacă nu cumva tocmai atunci terminaseră şi ei punga…ideea e că s-au oprit. Eu însă nu mă mai puteam concentra la piesa gândindu-mă ce am sa le spun la final. Când au început însă aplauzele oamenii frumoşi şi eleganţi s-au scurs foarte rapid spre ieşire şi duşi au fost. Cred că le era sete după atâta bake rolls.

Despre două întâlniri….

Eram la Paris în mica mea vacanţă de câteva zile. Ai mei ştiau că am în plan să fac un drum la cimitir, la Montparnasse să duc cate un gând la mormintele lui Brâncuşi, Cioran, Eugen Ionesco şi Tristan Tzara.
Cu harta în mână am început să căutăm. Cimitirul e foarte organizat, am ajuns repede la Eugen Ionesco. Cu o seară înainte trecusem şi pe la “Theatre de la Huchette” unde chiar atunci se juca “Cântăreaţă cheală”. Se joacă de 55 de ani şi asta chiar e un record înscris în Cartea Recordurilor.
Stăteam lângă mormânt şi ne gândeam la Eugen Ionesco când din spate auzim o voce întrebându-ne dacă suntem din România. O doamna în scaun cu rotile se oprise în spatele nostru. Să fi avut 50 şi ceva de ani. Avea părul frumos aranjat iar pe braţe un şal. Ne spune că nu prea mai vine lumea “pe aici” şi apoi ne întreabă dacă vorbim franţuzeşte. “Un peu” răspundem râzând dar ea nu râdea deloc. Oftând resemnată ne-a zis că din păcate s-a dus cultura adevărată, că acum nu mai citesc oamenii Hugo în original, că viaţa e prea pragmatică. Îi explicăm că aşa e acum, că toată lumea vorbeşte engleza, că engleza se studiază mai mult în şcoli, că asta nu înseamnă că e afectată cultura…. dar doamna în scaunul ei cu rotile dădea neîncrezătoare din cap. Am mai schimbat 2 vorbe şi am plecat dar discuţia cu ea mi-a rămas în minte şi m-a întristat într-un fel. Recunosc, mi-ar plăcea să citesc Hugo în original…

A doua zi eram cu o prietenă într-un restaurant mic din Cartierul Latin. La o masă lângă noi un cuplu pe la 80 şi ceva de ani. Americani, după accent. Ea grăsuţă, cu părul lung, grizonat, atârnându-i în dezordine, fără sutien şi fără inhibiţii. El înalt, subţire şi foarte grijuliu cu ea. La un moment dat el pleacă la baie iar ea dornică de conversaţie ne întreabă dacă suntem franţuzoaice. Zâmbim şi-i răspundem în engleza ca nu. Ne întreabă în continuare de unde suntem. Îi spunem că din România iar ea rămâne surprinsă; “Poland, you said?”, “No, România…” “România?…” Doamna nu auzise de noi dar a trecut uşor peste asta. A vrut apoi să afle dacă suntem căsătorite, dacă avem copii, ce profesie avem iar apoi ne-a spus despre ea. Ne-a spus tot. Câţi copii are, ce profesii au copiii, ce profesie are ea (artistă), unde locuieste, că vorbeşte chineza, ne-a povestit despre Mao…şi în final când moşuleţul a venit şi el la masa ni l-a prezentat “My father” şi apoi a început să râdă cu entuziasm de glumă ei. Ne-a întrebat şi el de unde suntem. Ne-am mai încercat încă o dată norocul spunând România iar el a zâmbit liniştit şi a zis: “trebuie să mă mai uit pe hartă”. Am mai schimbat câteva vorbe iar apoi s-au îmbrăcat şi au plecat…
Am zâmbit!
Şi nu ştiu cum, parcă o vedeam în spatele meu şi pe doamna în scaun cu rotile din cimitir, zâmbind un pic trist şi un pic ironic.

Despre o foaie si niste cuvinte….

Cândva, pe la sfârşitul anului trecut, am văzut că se anunţă spectacolul „Obsesii” al lui Alexandru Tomescu. Nu-l mai vazusesm în concert dar ştiam ceva lucruri despre el. Ştiam povestea viorii Stradivarius, îl urmărisem în câteva interviuri, îmi plăcuse ideea de a cânta la metrou şi în general îmi atrăsese atenţia abordarea lui uşor nonconformista în tot ceea ce făcea.

Mi-am luat bilete şi doar mult mai târziu am aflat că spectacolul era în beneficiul Special Olympics şi că Alexandru Tomescu chiar urma să însoţească delegaţia romana, în Coreea, la Olimpiada.
În holul Operei, jurnalişti, televiziuni, Cristian Topescu….

Am urcat, şi-am urcat şi-am tot urcat până cand am ajuns la locurile noastre. Mi se părea că balustradele scărilor de la balcon se cam mişcau iar scaunul meu era uşor înclinat. Dacă stăteam dreaptă nu vedeam din cauza balustradei balconului, când am încercat să stau picior peste picior de înghesuit ce era totul mi-am rupt ciorapii… dar ce mai conta?

Sala se umplea greu. Balconul mai plin, jos în sala un pic mai gol.
La un moment dat a apărut pe scenă Cristian Topescu însoţit de Alexandru Tomescu şi de doi sportivi din delegaţia pentru olimpiadă. Special Olympics înseamnă copii cu dizabilităţi intelectuale.
Cristian Topescu a povestit o întâmplare de la o olimpiadă trecuta. În concursul de atletism, proba de alergare pe nu ştiu câte sute de metri, un baietel s-a împiedicat şi a căzut. O fetiţă cu sindrom Down s-a oprit să-l ajute. Apoi s-au oprit şi alţii. L-au ridicat şi au trecut împreună linia de sosire. În ce altă competiţie sportivă s-ar mai putea întâmpla aşa ceva – a întrebat domnul Topescu – iar sala a izbucnit in aplauze. Apoi cuvântul i-a fost dat tinerei sportive. O copila de 14-15 ani. Avea în mână o foaie de pe care a început să citească. La început mai bine apoi mai greu, silabisind, încurcându-se, repetând. Cristian Topescu privea liniştit înainte, Alexandru Tomescu la fel. În sală se lăsase o tăcere deplină.
Fata citea, citea cum putea, nici prin gând nu-i trecea să renunţe… Tineam pumnii strânşi pentru ea. Mă gândeam la părinţii din spatele acestor copii, la munca lor de zi cu zi, la visurile lor, la dragostea lor.
Aş fi pus la gâtul fiecăruia dintre ei o medalie de aur!
Nu ştiu cum s-au legat gândurile în mintea mea dar ascultând-o pe copila aceea citind mi-am adus aminte de o fetiţă pe care am cunoscut-o demult, demult şi despre care nu mai ştiu nimic.
O chema Gina, stateam in acelasi bloc, eu la scara 2 ea parcă la 3 şi cred că era si un pic mai mică. Nu ştiu ce avea, vorbea putin, avea o problemă la ochi si mergea schiopatand. Râdeau copiii de ea, n-o primeau în cercul lor sau o primeau doar dacă venea cu ceva bun sau cu ceva de joacă… Eu mai vorbeam cu ea din când în când, mă mai întâlneam cu ea în tramvai, în drumul spre liceu, dar mare excepţie n-am fost nici eu.
Nu ştiu dacă Gina se supara vreodată, nu-mi amintesc. Stiu însă că venea, ne lua de mână sau de gât şi ne pupa.
Şi-uite aşa, în sala Operei, în atmosfera aceea încărcată de emoţii unde o fetiţă cu dizabilităţi intelectuale se ambiţiona să ducă la sfârşit citirea unui text, mi-am amintit de Gina şi de un moment când, fără niciun motiv anume, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: “ Ce te iubesc eu pe tine Mariana…”

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

600 people reached the top of Mt. Everest in 2012. This blog got about 12,000 views in 2012. If every person who reached the top of Mt. Everest viewed this blog, it would have taken 20 years to get that many views.

Click aici pentru a vedea raportul complet.

Despre cozonaci…

Undeva pe la începutul anilor 2000 am ajuns în America, la o întâlnire cu comunitatea românească din zona Chicago. Era un fel de mică petrecere la care se mai întâlneau unii cu alţii şi mai povesteau despre viaţa, despre şederea lor în America, despre ce mai fac cutare sau cutare pe care nu i-au mai văzut de o vreme dar despre care mai aveau veşti.
Era multă veselie, muzică bună, atmosfera festivă. Ghirlande şi luminiţe colorate peste tot.
Când ne-am aşezat la mese am nimerit lângă un cuplu trecut de prima tinereţe. Am aflat despre ei că plecaseră din Braşov unde fuseseră profesori universitari, că veniseră în America de ceva ani ca să facă un rost copiilor lor adolescenţi lăsaţi acasă.
Îmi spuneau cum nu le e lor nici frică nici ruşine de muncă, cum au spălat vase prin restaurante, cum au cărat moloz, cum au îngrijit nopţi întregi nişte bătrâni.
Vorbeau când unul când altul şi spuneau lucrurile apăsat, cu un soi de siguranţă un pic forţată în glas. Parcă încercau să-şi spună chiar lor că ceea ce fac e bine, că ei sunt bine şi că şi copiii lor for fi bine.
Am discutat despre cate-n luna şi-n stele, am ajuns la reţete, la produsele tradiţionale româneşti, la sărbători. Vorbeam de gustul şi de mirosul cozonacului de acasă când doamnei i-au dat lacrimile. Toată siguranţa de mai înainte se risipise ca un fum. Mi-a spus printre suspine: “De sărbători e cel mai greu” iar lacrimile îi curgeau şiroaie.
Am luat-o de gât şi ne-am îmbrăţişat câteva clipe. De atunci încoace, în fiecare an, trimit un gând în prag de sărbători, către doamna profesoară din Braşov care o mai fi sau n-o mai fi prin America dar care, chiar şi fără să mai ştiu cum o cheamă, mi-a rămas în suflet.
Pentru totdeauna.

Trei întâmplări fără legătură….

În dimineaţa asta, ca în fiecare dimineaţă de altfel, staţia de tramvai era plină ochi. Era şi cam frig . Poate altfel aş fi luat-o pe jos până la metrou.
Tramvaiul s-a apropiat în sfârşit, ajunsesem la un pas de uşă şi eram pe punctul să pun un picior pe scară când, o doamnă bine, mi-a tras un cot vânjos şi s-a înfipt înaintea mea.
Am rămas o clipă blocată apoi m-am îndesat şi eu cu greu în tramvai. Doamna nu făcea efortul să se ţină, se lăsa cu totul pe mine. Nu trecuse o staţie când doamna a zărit pe geam biserica. Şi-a mai făcut niţel loc cu coatele, mi-a tras şi mie un cot peste gură şi a început să-şi facă cruci. Doamna era credincioasă.
Metroul şi el era aglomerat. M-am strecurat pe culoare cu cartea în mână până în dreptul unei bretele de cauciuc de care te ţii. Imediat ce m-am agăţat de ea am realizat că pe interiorul ei fusese frumos întinsă o gumă de mestecat.Sau mai multe. Nasol. Mi-am dezlipit mâna de acolo şi încercam să-mi curăţ un pic guma din palmă. Pe scaunele din faţa mea doi tineri îşi dădeau coate şi mureau de râs….
Lângă mine o domnişoară vorbea cu o alta şi absorbită de conversaţie nu mai dădea importanţă genţii care îi atârna pe umăr şi care din când pendula până în faţa domnului de pe scaun. La un moment dat, domnul care părea un om civilizat şi liniştit îi trage un pumn zdravăn peste geantă şi începe să reverse spre fată, la volum maxim, un pogon de vorbe care mai de care. Despre origini, părinţi, părţi anatomice şi aşa mai departe. Fata rămâne blocată, îşi trage geanta lângă ea. Nimeni nu zice nimic.
O dimineta frumoasă. Oameni frumoşi.

Despre poze…

Ploua mărunt şi rece dar în fata agenţiei loto dintr-o margine a oraşului Sinaia coada era până afară. Cu greu te mai puteai strecura înăuntru să iei un formular şi-un pix ca să pui şi tu un bilet.
Oamenii se înghesuiau într-un spaţiu mic, fiecare cu biletul şi cu visul lui. Cum or să caltoreasca ei prin toată lumea, cum or să cumpere case şi terenuri pentru ei, pentru copiii lor ba chiar şi pentru rude, cum or să dea ceva şi la săraci, cum n-or să se mai ducă de a doua zi la serviciu şi cum în sfârşit vor avea ocazia să se ducă la şefi, să le râdă în nas şi să le spună că de mâine “Pa”, cum or să înceapă câte o afacere cu care eventual vor da şi lovitura, cum vor scăpa de sărăcie şi cum vor deveni “domni”.
La coadă la loterie oamenii stau ca la coadă la vis iar norocul pare o afacere discretă. Fiecare-şi fereşte biletul de ochii celorlalţi ca nu cumva numerele lor norocoase să fie văzute iar vraja norocului să se destrame.
Doamna din faţa mea s-a foit un pic apoi şi-a întors pe jumătate capul spre mine şi mi-a şoptit peste umăr: “Ce proastă sunt că-mi dau banii aici. Ştiu că n-am să câştig dar uite, vin mereu să iau câte un bilet. Mai ales in zile din astea de sărbătoare (era Sfântul Dumitru) e bine să pui câte un bilet. Te mai ajută Dumnezeu”. I-am zâmbit doamnei şi am întrebat-o ce ar face dacă ar câştiga potul cel mare iar ea mi-a răspuns dintr-o suflare: “Vă spun sincer, cea mai mare bucurie ar fi să-mi văd şi eu poza pusă acolo, pe panou. N-aş mai putea de fericire dacă m-aş vedea şi eu acolo”…
I-am zâmbit… Tocmai îmi răsturnase teoriile. Oamenii sunt mereu surprizatori în dorinţele lor.
Şi-uite aşa, mi-am adus aminte că l-am auzit odată pe Maestrul Radu Beligan povestind o întâmplare legată de loterie. Am să închei cu ea pentru că – nu-i aşa – dacă e să fie…e!
Aici

Despre culori…

Pe Coasta de Azur marea e albastră şi limpede precum cristalul, plaja e curată iar pe alocuri are culoarea mierii de salcâm. Pe aleile de coastă sunt parcate bară la bară Ferarri-uri de toate culorile, Porsche-uri care mai de care, Jaguar-uri, Maseratti-uri şi orice alte mărci pe care ai putea să le vezi într-un salon auto.
Pe Coasta de Azur oamenii sunt mai degrabă eleganţi. Dimineata şi seara aleargă în număr mare pe lângă plajă, unii coboară din maşinile lor scumpe în costume de neopren, îşi pun fără prea multă discreţie cheia sub maşină şi apoi se aventurează cu placa de surf în mână, pe mare, pentru puţină adrenalina. Pe alţii îi vezi stând liniştiţi la cozi în fata restaurantelor elegante. Pe Coasta de Azur oamenii salută politicos şoferul când se urcă şi când coboară din autobuz şi au, aşa, o atitudine relaxată în tot ceea ce fac.
Covoarele roşii dunt dese. Unii păşesc pe ele ca să-şi facă poze iar alţii pentru că li se aştern la picioare.
Pe plajă vezi multe doamne în vârstă, foarte fit, fără pic de grăsime dar cu pielea ciocolatie, afectată de solar sau de mult prea mult soare. Doamnele astea când intră în apă înoată până departe de nu le mai vezi şi când se întorc pe mal merg spre şezlong de parcă efortul ăsta ar fi fost o nimica toată.
Pe Coasta de Azur miroase frumos a parfum, a lavanda, a plante mediteraneene, a lux şi a bunătăţi de tot felul.
Dacă ai chef să te plimbi între oraşe poţi să o faci foarte uşor cu autobuzul care în mod paradoxal costă doar 1 Euro. Am luat un astfel de autobuz de la Cannes până la Nisa şi pe la jumătatea drumului începuse să se aglomereze. Nu era nici pe departe aglomerat cum sunt aglomerate autobuzele pe la noi şi cu toate astea o doamnă i-a spus şoferului să nu mai oprească în alte staţii pentru că deja sunt ca sardelele de înghesuiţi. Nu ştiu ce sardele au pe Coasta de Azur. O altă doamnă de culoare, cu un copilaş în cărucior, se certa cu şoferul care îi cerea să-l ia în braţe, ca aşa sunt regulile iar ea îi tot spunea că nu vrea să-l trezească. În final l-a făcut rasist pe şofer şi i-a mai zis tot felul de alte lucruri. Pe scaunele de lângă mine un domn şi o doamnă care păreau a face naveta spre casă cu autobuzul după serviciu vorbeau cu năduf despre guvern, despre taxe, despre tinerii care în ziua de azi nu mai învăţa nimic, despre banii tot mai puţini. De la ei am aflat că Franţa e pe locul întâi în lume la consumul de antidepresive şi chiar înainte să cobor am auzit-o pe doamna concluzionând cu tristeţe: “la vie n’est pas rose Monsieur”
M-am gândit atunci la o vorbă care nu mai ştiu cui îi aparţine dar care-mi place mult:“Frumuseţea nu e a ta ci a ochilor mei care te privesc”
Ca peste tot în lume şi pe Coasta de Azur viaţa are culoarea ochilor care o privesc.