Mariana Iosif's blog

Undeva în Grecia, într-un vârf de deal de unde se vede frumos până la lacrimi marea, și unde vântul iți mângâie obrajii așezându-ți în suflet pacea, e cocoțată o mănăstire de maici.

Oameni de tot felul urcă acolo, grupuri de turiști uneori un pic prea gălăgioși pentru sfințenia locului, familii mici de pelerini în căutarea mântuirii sau credincioși ce se nevoiesc, câteodată urcând în genunchi scările până în deal pentru a se închina “la sfântul” și a-l ruga de sănătate.

Vara se aud târâind cicadele, de undeva dintr-un grajd rage câteodată un măgar și, dacă ai noroc, poți să zărești și porcul mistreț îmblânzit ce își vede de treaba lui pe aleile din împrejurimi.

În magazinul mănăstirii vinde mici obiecte bisericești o călugăriță ca un abur, o bătrânică adusă de spate care odată ce te apropii de ea te întreabă încetișor, în limba ei, dacă vrei un pic de cafea sau o bucățică de rahat cu fructe. Nu-i știi limba dar o înțelegi ce spune și accepți darul ei.

Ne-am tot învârtit prin magazin și în final am ales o icoană cu sfinții Constantin și Elena dar mai voiam una cu Sfânta Teodora pe care însă n-am găsit-o. Am întrebat-o arătând spre icoane: “Teodora?” “Aaa..Teodora..” a zis ea încetișor, dând din cap a înțelegere, apoi cu pași foarte mici, cu o mână ținându-se de spate, s-a dus spre rafturile cu icoane. A căutat și a tot căutat, apoi a mai chemat o călugăriță aproape la fel de bătrână și a rugat-o să caute și ea.

Icoana a fost găsită, ne-a arăta-o, noi am zâmbit fericiți iar ea s-a dus în spatele micii tejghele, a calculat banii, ne-a dat restul și, de abia aici, urmează partea cea mai frumoasă a acestei povestiri. Înainte să înfășoare icoana într-o hârtie și să o pună în plasă, a ridicat-o la buze și a sărutat-o. Nu știu dacă gestul ei era ca un sărut de despărțire de ceva drag ce era trimis în lume sau ca o pecete a unui dar de preț.  Știu însă că ori de câte ori mă voi uita la icoană voi vedea acolo sărutul unei călugărițe, bătrână și diafană ca un abur, și amintirea frumuseții și bunătății din această lume în care să mă pot refugia când îmi va fi greu.

Într-un miez de vară hoinăream cu mașina prin Grecia împreună cu câțiva prieteni, nu ne grăbeam nicăieri, timpul curgea încet iar minunatul peisaj al Peloponezului ne cucerea și recucerea la fiecare pas.

Nu eram tocmai prin zonele cele mai bătute, întâlneam rar câte o mășină, drumul șerpuia între munți pe de o parte și o fâșiuță pietroasă de plajă pe cealaltă parte.

Când a apărut pe nepusă masă un semafor, am oprit nedumeriți și tot așteptând să se facă verde, ne-a atras atenția, pe bucățica de plajă, un câine care sărea vesel de colo colo și două fete frumoase care tocmai se dezbrăcau în costume de baie la umbra unui pom.

Băieții din mașină își dădeau coate și chicoteau cu ochii pe geam, fetele care păreau să fi observat și ele privirile se amuzau copios, ba chiar la un moment dat parcă ne-au făcut și cu mâna.

Pe măsură ce fetele se distrau, băieții din mașină se distrau și mai tare iar noi fetele încercam să-i potolim „Nu vă mai uitați măi, ce naiba? „, dar nu ne ieșea deloc, râsul ne molipsise și pe noi iar semaforul se încăpățâna să rămână roșu.

Când fetele au început să schimbe semnele prietenești în ceva ce aducea mai mult cu „Hai plecați de aici” râdeam și mai tare „Păi și noi am vrea să plecăm, dar e roșu”

„Plecați, plecați” făceau ele semne, „Am vrea, am vrea”, răspundeam noi, dar cum? Într-un final unul dintre băieți a lăsat geamul și le-a întrebat arătând spre semafor: Is not working?

Fetele încercau să răspundă printre hohote de râs și abia într-un târziu am priceput și ce ziceau și ce încercau să ne arate prin gesturi: „Meeergeeeeți maaaai aaaaproaaaapeeee deee seeeemaaaafor”.

Și uite așa, ca prin minune, după ce așteptasem 5 minute sau mai bine, imediat ce ne-am mai apropiat un pic, semaforul cel deștept, cu senzori de apropiere, s-a schimbat în verde.

Am plecat iar fetele au rămas în urmă fluturând mâinile în aer: Gooodbaaaay, goodbaaaay.

Apoi am izbucnit din nou în râs.

Era o zi de 8 Martie, un pic răcoroasă, un pic festivă și un pic aglomerată.

În stație la Aviatorilor forfotă mai ceva ca de obicei, oameni alergând către autobuzele ce deschideau ușile ceva mai departe de stație, mașini încercând să se strecoare spre intersecție, coadă la covrigi, coadă la încărcat cartele, coadă la cafea.

Prin tot furnicarul asta, o femeie încerca să măture trotuarul trăgând după ea tomberonul. Își curăța teritoriul cu seriozitate, centimetru cu centimetru, rugând fiecare om de care se apropia să se mute un pic, apoi încă un pic și încă un pic.

La un moment dat, parcă de niciunde, o mașină a oprit iar din ea a țâșnit cu un buchet de zambile în mână, o fată frumoasă, subțire că o trestie și elegantă că o prințesă. A alergat pe tocurile ei înalte și cu părul buclat în vânt spre femeia de la salubritate care mătura și care, pierdută în lumea ei, a zărit prințesa doar când aceasta a bătut-o pe umăr și i-a întins zambila.

O clipă care a părut nesfârșită, nimeni n-a făcut nimic, prințesa i-a zâmbit și i-a făcut semn din cap că e chiar pentru ea floarea, femeia a întins mâna nesigură, a luat zambila iar prințesa a fugit înapoi la mașină. Semaforul s-a schimbat în verde, mașina a plecat, autobuzele au ajuns în stație.

Femeia de la salubritate rămăsese cu floarea în mână, ridica din umeri mirată și privea trecătorii încercând să primească de la ei un răspuns la ceea ce tocmai i se întâmplase. Ce să facă cu floarea ? În buzunar nu avea cum să o pună, în mână nu avea cum să o țină, așa că a deschis ușor tomberonul, a așezat un pic gunoiul și, într-un colț, i-a făcut loc zambilei. Apoi a așezat capacul, și-a trecut mana a mângâiere peste el și a început din nou să măture.

Aerul părea încărcat de petale de flori, mirosea peste tot a zambile, timpul rămăsese în loc iar eu știam sigur că în acea zi de 8 Martie văzusem doua prințese.

Să tot fie ceva ani de atunci, era foarte, foarte dimineață și un frig de crăpau pietrele, prinsesem primul tramvai spre Piața Unirii de unde urma să luăm expresul spre aeroport și spre vacanța la schi.

În tramvai eram doar noi și câteva doamne îmbrăcate cu șube groase cu inscripția companiei de salubritate.

Toți eram zgribuliți și morți de somn, fiecare respirație făcea să plutească în aer mici fuioare de abur.

Barele erau înghețate bocnă iar eu cum nu port niciodată mănuși, îmi trăsesem mâneca pulovărului să pot să mă țin fară să îngheț.

La un moment dat, în zona în care linia tramvaiului 7 cotește spre dreapta ca să o ia în jos spre Parcul Carol, ne-am oprit.

Să fi fost semafor la ora asta când nu era nici țipenie de om pe stradă? O fi fost, mă gândeam cu nasul ascuns în geacă. Așa s-or fi gândit și doamnele de la salubritate care nu făceau nicio mișcare și nu schimbau niciun cuvânt intre ele. Minutele treceau și tramvaiul nu se mișca, am schimbat o privire cu George, jumătate amuzată, jumătate îngrijorată, cum ar fi să fi rămas aici?

L-am auzit pe vatman bombănind, doamnele au început să se miște și ele iar pe geam am zărit o mașină rămasă în fața tramvaiului derapând pe șine. Omul încerca cu disperare să pornească dar mașina aluneca când spre dreapta când spre stânga.

In tramvai nemulțumirea creștea, “Ia uite-l mă și p-asta cum a rămas aici”. “Pe aici se trece mă?” “Ce-ai căutat mă pe aici?”. Doamnele tâtâiau din buze nemulțumite iar omul încerca și încerca, fară rezultat.

Vatmanul a început să claxoneze, răsuna parcă tot Bucurestiul, iar ce a putut bietul om să facă în plus a fost să coboare in pulover din mașină și, cu un efort disperat, să încerce să o împingă. Inutil, nici nu se clintea.

Minutele treceau,  gândul meu fugise la faptul că trebuie să coborâm în ger să împingem și noi mașina de pe șine, că altă cale să ajungem la aeroport nu știu cât de repede găseam. Asta până când una dintre doamne, care tot urmărise cu atenție scena s-a întors către celelalte și a întrebat mirata:

“Dar asta nu cumva e Kempes al nostru?” “Kempes?” a răspuns neîncrezătoare alta și apoi toate s-au năpustit spre geamuri. “Ia uiteee, da, da, ia uiteee, e Kempes, Kempes al nostru  dar cum cum o fi rămas el aici?”

Au coborât din tramvai, l-au bătut pe spate pe omul cu mașina, cu care păreau ca se cunosc de când lumea, au râs un pic (lui nu părea să-i ardă) și au început să împingă. A coborât și vatmanul, am coborât și noi.

Mașina s-a mișcat și într-un final a eliberat șina de tramavi iar drumul nostru către aeroport era liber.

Doamnele au revenit în tramvai tropăind din picioare să se sucture de zăpadă. Vorbeau vesele intre ele, suflând  amuzate în mâinile înroșite de ger: “Era Kempes, Kemepes al nostru, bine că am dat de el  că cine știe cât stătea aici”.

Se uitau către noi zâmbind, ridicând din umeri a semn că ce să-i faci, se poate întâmpla, așa e iarna. Le-am răspuns si noi tot prin semne că „asta e”.

Din întâmplarea asta imi mai amintesc doar că una dintre ele a mai întrebat nelămurită “Da’ de unde o avea Kempes mașină?”

Nu i-a răspuns nimeni iar tramvaiul s-a legănat încet prin dimineața înghețată spre aeroport.

Si uite așa, de atunci încoace, ori de câte ori trecem prin locul ăsta, ne dam coate râzând: “Vezi că aici e Piața Kempes”.

Cele două îmi atrăseseră atenția imediat.
O mamă și fetiță ei de 7-8 ani, îmbrăcate decent, făceau semne largi cu mâinile și scoteau niște sunete ciudate din care înțelegeai uneori câte un cuvânt iar alte ori nimic. Nu era niciun dubiu, cele două erau surdo-mute.

Mama era neliniștită, o trăgea pe fetiță cât mai departe de marginea peronului și din câte înțelegeam eu, o tot întreba ceva. Fetița o mângâia pe brat, ii zâmbea și ii răspundea la rândul ei cu gesturi largi dublate de sunete când mai înfundate când mai țipătoare.

Metroul a sosit în stație, mama și-a luat grijulie fetița de mână și au au pășit în vagon, s-au oprit lângă ușă și au continuat să “vorbească”.  Din câte pricepeam, mama nu înțelegea câte stații mai au de mers și  o tot întreba pe cea mică iar ea, cu gesturi și sunete care semănau foarte mult cu ale mamei,  îi răspundea și îi arăta senină harta de deasupra scaunelor. Se vedea clar ca încerca să o liniștească și să o asigure ca totul era în regulă.

Când o doamnă s-a ridicat de pe primul scaun și și-a făcut loc spre ușă, am bătut-o ușor pe umăr pe mamă și i-am făcut semn să se așeze dar ea m-a refuzat și mi-a arătat prin semne că vor cobori curând. M-am așezat atunci eu pe scaun și am  continuat sa observ neliniștea mamei care continua să întrebe agitată ceva iar fetita  încerca sa o liniștească  răspunzându-i  cu gesturi largi. Nu părea însă să o convingă.

Am tresărit când copila surdo-mută s-a aplecat spre mine și m-a întrebat cu cel mai cristalin și mai clar glas din câte am auzit: “Nu va supărați, îmi puteți spune, va rog, la stația următoare peronul este pe partea dreaptă sau pe partea stângă?”
Nu-mi venea să cred ce auzisem dar copila aceea chiar vorbise, ii auzisem deslușit vocea iar acum stătea aplecata spre mine și aștepta răspunsul. “Pe dreapta” i-am zis iar ea mi-a mulțumit și s-a întors spre mama ei explicându-i răspunsul pe limba lor.

Au coborât acolo dar eu le mai duc încă cu mine. Le duc și pe ele și duc și gândul că uneori dragostea se exprimă în moduri la care nici măcar nu te-ai fi putut gândi pentru ca nu putea să fie decât dragoste modul în care acea fetita îi vorbea mamei ei, în limba pe care aceasta o înțelegea…

Povestea aceasta este pe cât de scurtă pe atât de intensă, o parcurgi în câteva clipe pentru ca apoi să mai rămâi o vreme cu gândul la ea.

Am citit-o într-o carte a lui Kahlil Gibran , nu mai știu  nici cum se cheama cartea nici  cum se numea povestea, esența ei însă mi-a rămas însă în minte.

Se spune că, într-o bună dimineață, un vulpoi, mândru nevoie mare, își aranja blana ciufulită după somn când, la un moment dat, și-a zărit umbra. În soarele dimineții umbra lui era mult mai mare decât el. Vulpoiul a privit-o încântat,  s-a bătut satisfăcut pe burtă și și-a spus:  “Astăzi voi mânca o cămilă”.

A plecat apoi, încrezător, să caute cămila cu care să se ospăteze. Orele treceau una după alta dar  vulpoiul nostru nu găsea nicăieri o cămilă.

Spre prânz, lihnit de foame, cu soarele  amiezii deasupra capului și-a zărit din  nou umbra. De data asta era mult mai mică decât el.

Mirat a suspinat: “Mă rog, cred că și un șoricel ar fi bun” și a plecat  trist mai departe să caute șoricelul.

Morala nu ți-o mai spun, ai înțeles-o cu siguranță.

Te las însă să te gândești dacă ai dat vreodată, în drumurile tale prin viață, peste vreun vulpoi ce-și privea umbra doar în soarele dimineții.

Chiar dacă titlul te-ar putea duce un pic în eroare te asigur, dragă cititorule, că această poveste nu are nimic dramatic în ea. Sau poate are, dar asta rămâne să decizi tu. Așa sunt poveștile, te lasă cu sentimente amestecate, nimic nu e chiar bine și nimic nu e chiar rău.

Dar să pornim pe drumul poveștii.

Era o după amiază foarte caldă de vara iar în stația troleibuzului ce mergea spre Foișorul de Foc era aglomerație. Dintre toți călătorii mi-au atras atenția o bunică foarte elegantă și nepotul ei de 4-5 anișori. Ea îmbrăcată cu o rochie cu flori galbene, la care asortase niște mărgele frumoase în mai multe șiruri, purta sandale cu un pic de toc, era coafată și aranjată. Era, ceea ce ai putea numi dintr-o privire, o doamnă. Nepotul, pe care îl ținea strâns de mâna, n-avea stare deloc, se bălăngănea în toate direcțiile și încerca să se smucească din mâna bunicii. Când a venit troleu și-au făcut loc, au urcat, am urcat și eu și poate încă 2-3 oameni. Eram înghesuială mare.

Un tânăr s-a oferit să-i cedeze locul bunicii iar ea i-a mulțumit cu multă politețe de mai multe ori: “Vă mulțumesc foarte mult, sunteți foarte amabil”, apoi l-a așezat frumos pe scaun pe nepot și l-a mângâiat duios pe cap: “Stai bine?”. “Ia mâna de pe mine” a răspuns el iar bunica jenată și-a retras mâna. N-a mai durat mult și nepotul s-a ridicat în picioare pe scaun, apoi s-a așezat pe scaun în genunchi, cu tălpile mai mult pe rochia bunicii apoi iar în picioare și tot așa.  Bunica se apleca  mereu către el și încerca să-i șoptească la ureche: “nu e frumos ce faci”, “te rog să stai frumos pe scaun”, “mai avem doar câteva stații”, dar nu era chip să-l potolească. După tumbele pe scaun a urmat lipirea palmelor pe geam și încercarea de a lăsa dâre iar apoi linsul geamului. Cu cât încerca mai mult bunica să-i îndepărteze gura de geam cu atât făcea mai rău.

Exasperată, i-a spus ceva pe un ton mai ferm, n-am auzit ce,  dar l-am văzut  pe el întorcându-se, și amenințând-o cu arătătorul ridicat si voce apăsată: “dacă nu mă lași în pace, trag pârțane!”.

Biata femeie a înlemnit, cei din jur mustăceau iar nepotul, văzând panica bunicii, striga cât îl țineau plămânii sa se audă în tot troleul: “Traaag pâârțaanee”, ba chiar își și țuguia buzele și încerca sa imite sunetul: “Prrrr”.  

Nemaiștiind ce să facă, i-a spus “coborâm”, l-a luat de mâna și a vrut să-l ridice de pe scaun dar el se agățase zdravăn de mânerul scaunului din față și nu părea să se desprindă.

Nu știu cum s-o fi terminat, știu că eu am coborât și înainte să se închidă ușile în urmă mea încă auzeam: “traaag pâârțaanee…. Prrrr…..”.

Într-un fel îmi venea să râd dar îl alt fel, zău, nu știu ce aș fi făcut. 

Astăzi avem trei întâmplări simple, cu iz franțuzesc, două trăite, una auzită.

Prima poveste începe așa: era o dimineață de sâmbătă, încă nu se făcuse ora nouă, iar noi căutam intrarea principală în cimitirul Pere-Lachaise din Paris, era pentru noi primul obiectiv turistic al zilei.

Străzile erau mai degrabă pustii. In fața noastră un om de la curățenie împingea un tomberon. L-am auzit murmurând vesel o melodie în timp ce făcea și câțiva pași de dans. Era înalt și foarte atletic, franco-algerian să-i spunem.

În liniștea stranie de pe lângă cimitir, prezența lui era una foarte vie. La un moment dat a văzut un un pic mai departe un rest de țigară, s-a dus să-l ridice și l-a aruncat cu boltă spre tomberon. A aterizat pe lângă și atunci el s-a uitat spre noi, a ridicat din umeri  a “se mai întâmplă, ce să-i faci?” și râzând  a zis “J’ai rate” (am ratat).

I-am zâmbit și noi, i-am făcut cu mâna și ne-am continuat drumul spre cimitirul plin cu oameni celebri.

A doua întâmplare am auzit-o cândva, demult, la domnul George Pruteanu.

Povestea, iar eu reproduc din memorie, că era cu câțiva prieteni la o terasă din Paris. Pe măsură ce paharele de vin se tot goleau deveneau tot mai bine dispuși și mai gălăgioși. Au început să cânte, tot felul de cântece iar în final, când sticlele se goliseră de tot, s-au gândit să cânte La Marseillaise. Știau versurile dar, în starea în care erau, nu le mai nimereau chiar exact și atunci, de la o masă alăturată, s-a ridicat un francez. S-a aplecat un pic spre masa lor și le-a spus: “Domnilor, nu vă permit. Este imnul național al Franței”

În a treia întâmplare eram într-un supermarket. Luasem 2 sticle de vin, niște brânză Roquefort o baghetă și-o mai fi  fost și altceva dar nu-mi mai aduc aminte. În spatele nostru, la casă, o franțuzoaică pe la 60 și ceva de ani așezase pe bandă 7-8 sticle de vin. George nu se putea abține și trăgea cu ochiul la vinurile doamnei, când privirile ni s-au intersectat, doamna a zâmbit, a făcut semn spre vinurile noastre, a dat din cap a apreciere și ne-a asigurat că le-am ales bine.

Ca să-i arătăm că știm cum stă treaba, i-am arătat brânza pe care o luasem ca să acompaniem vinul  dar aici, ce să vezi, doamna a strâns din buze și a înclinat din cap a “nu prea”: “E prea puternică brânza asta, ne-a spus, ca să meargă perfect cu vinul, trebuie să puneți pe pâine mai întâi un strat de unt și apoi peste el brânza”

Am fugit după unt și bine am făcut.

A la votre! 

Povestea de azi este una de vacanță, e miezul verii, mi-e dor de mare iar gândul mi-a fugit la o povestioară de acum mulți ani.

Până pe la 10-11 ani, nu știu cum și de ce, mersul la mare însemna mersul la o verișoara din Constanța. Era de fapt un fel de rudă prin alianța, ceva complicat ce n-am înțeles pe deplin niciodată. Ne lipisem însă de oamenii ăștia și, an de an, pe la început de august, mergeam 7 zile la ei la mare.

Maică-mea umplea sacoșe întregi cu provizii, le târam cu greu până la gară, ne urcam în tren și duse eram spre Constanța. Ne așteptau ei pe peronul gării și plecam împreună spre Tomis Nord unde aveau un apartament cu 2 camere în care ne înghesuiam 6 oameni, ei 4 și noi două.

Taică-miu nu mergea cu noi, se scuza mereu că lui nu-i face bine marea, că nu poate să-și ia concediu în perioada aia sau că are ceva important de rezolvat. Cred că de fapt nu-i plăcea înghesuiala și poate nici compania. Eu însă muream de fericire când venea vremea să mergem la mare.

Fiica acestor oameni, Manuela, era cu 2 ani mai mică decât mine. Slabă moartă de îi puteai număra coastele, tunsă mereu în același fel, franțuzesc cu breton, era cel mai vesel om pe care l-am cunoscut vreodată, râdea toată ziua, cred că era în stare să râdă și noaptea, în somn

În casa lor erau două locuri care mă atrăgeau ca un magnet: sub pat-ul din dormitor, plin de o mulțime de chestii, de unde, când și când, așezată pe burtă și cu mâna întinsă la maximum, Manuela extrăgea câte o cutie plină cu mici nimicuri cu care ne jucam apoi toată ziua.  N-am reușit niciodată să văd tot ce era acolo și poate și de asta  am rămas până în ziua de azi cu o fascinație pentru lucrurile de pe sub paturi și de prin poduri.

Pod însă nu aveau, stăteau la parter și, lucru oarecum straniu, apartamentul lor avea și balcon. Ei bine, balconul asta, un pic mai lung și un pic mai lat ca un stat de om, era al doilea loc care îmi plăcea mult. 

Era total gol, fără dulapuri, fără borcane, fără cutii sau mai știu eu ce, doar un covoraș țărănesc pus la mijlocul lui, în rest nimic.  

Părea turnat în piatră iar toate marginile lui erau frumos rotunjite. Ne așezam turcește pe covoraș și rămâneam acolo ore în șir jucându-ne și povestind fel de fel. Câteodată coboram din balcon direct în grădinița din fața blocului.

Punem întâi un picior peste marginea lustruită a balconului, rămâneam câteva secunde ca pe cal, apoi trăgeam și celălalt picior, mă răsuceam pe burtă și mă lăsăm să alunec în grădiniță.

Nu prea aveam noi voie acolo, era o grădiniță plină de flori, foarte bine îngrijită. Adevărul e că nici nu ne interesa grădiniță, ceea ce ne plăcea era coborâtul din balcon. La capătul grădiniței, înspre scara blocului, era un gard cu zăbrele de metal. Manuela, subțire că un ac,  se strecura printre zăbrele, eu mă chinuiam să le sar.

Într-una dintre aceste expediții, după ce s-a strecurat prin gard, s-a tot rugat de mine să încerc și eu. Îmi zicea că știe ea sigur, că nu e niciun dubiu că dacă îți intră capul nu e nicio problemă să îți tracă și corpul printre ele. N-am crezut-o, însa ea când își punea în minte să facă ceva, nu se lăsa deloc, țopăia și se ruga într-una de mine să încerc.

Am încercat, nu prea mergea, Manuela se chinuia să mi rotească puțin capul la dreapta, puțin  la stânga, un pic mai sus, un pic mai jos, căutând locul cel mai potrivit. “N-are cum să nu intre, n-are cum” zicea ea foarte sigură că o să reușim. Se opintea din toți rărunchii să tragă de fiare, cu brațele ei subțiri ca rămurerele, încercând să le lărgească un pic.

Cu greu am reușit să-mi trec capul dincolo dar mai departe, oricât am încercat  n-a mai mers. M-a împins, m-a răsucit dar nimic, rămăsesem prinsă în gard. Mă usturau obrajii și urechile de cât tot încercasem.

Într-un final ne-au auzit ai ei și au venit într-un suflet să mă ajute. Tatăl Manuelei, un om cât un munte, s-a apucat și el să tragă de fiare și le-a lărgit imediat. “Nțțț, pe acolo se trece?” se mira maică-mea preocupată de urechile mele înroșite.

Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că a fost prima dată când am văzut-o pe Manuela tristă, îmi tot spunea că ea așa știa: că dacă îți intră capul, îți intră sigur și corpul.

Iar eu râdeam, râdeam, râdeam. 

Pentru povestea de astăzi trebuie să ne întoarcem în timp, în Parisul sfârșitului de veac 19, în plin Belle Epoque, într-un Montmartre învăluit într-o atmosfera boemă, cu atelierele pictorilor stabiliți acolo pentru chiriile modeste, cu cafenele mici, învăluite în fum și în absint, cu sărăcie lucie, străzi pline de noroaie dar cu o poftă nebună de viață și de a trăi clipa ce răzbătea de peste tot.

Trebuie să ni-i imaginăm acolo pe Modigliani, pe Picasso, pe Rousseau vameșul, pe Renoir, pe Utrillo, pe Zola, pe Apollinaire, pe Toulouse Lautrec, pe Matisse, Degas și pe mulți, foarte mulți alții. Nici n-aș avea cum să-i enumăr pe toți.

Ei bine, în atmosfera asta boemă din Montmartre, trăia într-o familie săracă, Louise Weber, fiica unei spălătorese. Louise iubea să danseze iar pentru asta ar fi făcut orice. Pe la 16 ani începuse să fure rochii din spălătoria mamei și să fugă, îmbrăcată elegant, în sălile de dans. N-a trecut mult până a ajuns la Moulin Rouge unde a fost luată sub aripa sa de un dansator misterios,  Jaques Renaudin, despre care vom vorbi un pic mai târziu.

Se spune că atunci când dansa printre mesele de la Moulin Rouge, agitând volanele fustei, reușea să le ia de pe cap domnilor pălăriile, cu vârful pantofilor, ca apoi să dea pe gât paharul de băutură de pe masa lor. Au numit-o La Goulue (Mâncăcioasa) și așa i-a rămas numele în istorie.

La Goulue ardea ca o flacără,  venea să o vadă dansând la Moulin Rouge toată lumea pestriță din Montmartre, veneau artiști, prinți, ambasadori, prim-miniștri. Când își ridica fustă plină de volane și lasa la iveală cele două inimioare cusute pe lenjerie, în față și în spate, lumea era în delir.

Fata asta simplă și nebună ce nici măcar nu era vreo mare frumusețe dar care dansa cu o senzualitate și o îndrăzneală nemaipomenită până atunci, furase inimile tuturor și devenise  cea mai cunoscută și cea mai bine plătită vedetă a timpului. S-au sinucis pentru ea patru bărbați iar mulți alții au suferit și au suspinat îndelung.

Unul dintre îndrăgostiți ar fi fost prințul Alexei, fratele mai mic al țarului Rusiei, care într-o zi a invitat-o în apartamentul sau de pe lângă Arcul de Triumf și i-a pregătit o baie plină cu șampanie. La Goulue s-a aruncat în cadă și a povestit apoi despre senzația ciudată de înțepături și furnicături de pe tot corpul.

Înainte de a merge cu povestea mai departe, să revenim un pic la Jacques Renaudin, partenerul de dans al lui La Goulue, un personaj înalt și foarte slab, cu o flexibilitate incredibilă a corpului ceea ce-i permitea să facă mișcări și numere de contorsionism de-a dreptul inimaginabile. În timpul zilei Jacques Renaudin era negustor de vinuri pentru ca seara să devină vedeta Moulin Rouge-ului sub porecla care i-a fost dată de “Valentin le Desosse” (Valentin dezosatul).  Se spune că a avut 83,112 dansuri pe scena Moulin Rouge-ului de la valsuri la polci și cadriluri și că n-a acceptat niciodată vreun ban de la Moulin Rouge deși era, alături de La Goulue, vedeta cabaretului. Valentin le Desosse a dansat toată viata doar din plăcere.

Medicii cred acum că flexibilitatea corpului sau, ce părea de cauciuc, se datora de fapt unei boli a articulațiilor dar cine știe care o fi fost adevărul?

În plină glorie, La Gouloue s-a gândit că Moulin Rouge e deja un loc prea mic pentru ea, că merită mai mult și că ar fi timpul să ia lucrurile pe cont propriu și să fie propria ei vedetă. A investit o mulțime de bani , și-a construit un show al ei și a început turneele dar spectatorii care făceau altă dată coadă să între la Moulin Rouge n-au mai apărut. Au trecut ceva ani, după eșecul show-ului a ales circul, când nici circul n-a mers a ales să joace în câteva piese de teatru, când nici ele n-au mers a încercat lucruri și mai mici. Anii au tot trecut peste La Goulue și din băile în șampanie și gloria de altădată nu mai rămăsese nimic. Ajunsese să vândă dulciuri și flori că să se întrețină, apoi țigări și chibrituri chiar în față la Moulin Rouge unde însă n-o mai cunoștea nimeni. Epoca ei trecuse.

Săracă și uitată, s-a refugiat în băutură, trăia într-o baracă, de pe o zi pe alta și când, cu doar cu câteva luni înainte de a se stinge, un reporter a venit să o filmeze s-a încumetat să facă pentru el câțiva pași de dans. Avea haine ponosite și multe kilograme în plus dar mișcările mai aveau parcă un pic din magia de odinioară.

La Goulue a fost înmormântată într-un cimitir sărac pentru ca mai apoi trupul să-i fie mutat în cimitirul din Montmartre aproape de zona în care și-a trăit gloria. Franța nu o uitase. Rămâne ca amintire afișul pictat de Toulouse Lautrec în care apare împreună cu partenerul ei de dans iar dacă intri pe site-ul Moulin Rouge o să-i găsești fotografia și denumirea de regina a can-can-ului și simbol al senzualității pariziene.

După plecarea lui La Goulue , Valentin le Desosse a dispărut fără urmă și nimeni n-a mai știut niciodată nimic despre el.

Mă gândesc câteodată că dacă ar fi posibile calatoriile prin timp, mi-ar plăcea să stau la o cină și să povestesc una alta cu diferite personaje istorice. N-am niciun dubiu că i-aș pune pe lista de invitați și pe La Goulue și pe Valentin le Desosse.

Ce mai cină ar fi! High class!