În valea păstorului 

Povestea asta se învârte în mintea mea de ceva vreme, am tot luat laptopul să o scriu dar n-o simțeam gata de a fi spusă. Poate nici acum nu e, am să o scriu însă așa cum va dori ea să curgă în pagină.

Este vorba despre război, eroi, recunoștință și mai ales despre a nu uita.

A început absolut întâmplător, cândva prin septembrie, când am auzit la știri că Principesa Margareta nu s-a dus la nunta Principelui Nicolae fiind plecată din țară. Teoretic acest subiect nu mă interesa absolut deloc, atunci însă, așa o fi fost să fie, am fost curioasă să văd unde a fost plecată și de ce plecarea asta a fost atât de importantă încât nu putea fi amânată.

Acela a fost momentul în care am aflat despre cimitirul militar de la Soultzmatt,  din Alsacia, în care sunt îngropați 678 de soldați români. Habar n-aveam cum au ajuns în Alsacia și ce s-a întâmplat acolo, am început să caut și așa am dat de firul întâmplărilor. Au fost luați prizonieri de nemți în Transilvania în timpul primului război mondial și duși  în Alsacia (pe atunci teritoriu german), într-un lagăr de muncă unde au fost efectiv exterminați prin muncă infernală, foamete extremă și frig în perioada 1917-1918.

Am citit tot ce am găsit pe net pe tema asta, foarte puțin de altfel. Ce s-a întâmplat la Soultzmatt e de nedescris, scrierile lui Jean Nouzille, profesor de istorie la Universitatea Strasbourg povestesc despre faptul că dintre toti prizonierii, românii erau puși la cele mai grele munci, la tăiat piatră și la doborât bușteni, că lucrau în zdrențe și desculți în plină iarnă. Când murea câte unul dintre ei pe drumul spre cimitir și în cimitir copiii francezi impresionati de cum arătau prizonierii încercau să le strecoare în mână câte un cartof fiert și o bucată de pâine. Daca ii prindeau, nemtii ii omorau in bătaie pe bietii copii.

Francezii, văzându-i pe români, slabi ca niște umbre, căutând, de disperare, resturi de mâncare prin gunoaiele de lângă cimitir au început să ascundă acolo câte un pic de mâncare pentru ei. Era însă prea puțin ca ei să poată supraviețui. Au murit pe capete, infometati, epuizati de munca si inghetati de frig.  Dacă la început înmormântările erau doar în weekend, pe măsură ce trecea timpul înmormântările deveniseră zilnice iar în final de câteva ori pe zi.

Am găsit o istorioară despre un soldat român ce a reușit la un moment dat să se strecoare din lagăr, să străbată un drum de câțiva kilometri printr-o pădure, până în sat, și să bată la geamul unei familii de francezi.  Familia se numea Nicolett, i-au deschis ușa riscandu-și propria libertate sau poate chiar viața, i-au dat să manace și i-au și pus în traistă ceva de mâncare pentru camarazii săi. Solomon Coconașu (așa se numea soldatul român) le săruta la plecare mâna si revenea la familia de francezi, noaptea, de câteva ori pe săptămâna, timp de multe săptămâni. Într-o zi când a aflat că va fi mutat în altă parte i-a rugat pe francezi să le dea adresa ca să le scrie. Pentru a nu risca și mai mult, francezii au luat ei adresa lui și i-au promis că-i vor scrie ei. Și au făcut-o, scrisoarea lor a ajuns în România în 1918 dar răspunsul de la Solomon Coconașu a venit de abia în 1921. Probabil el a povestit și autorităților despre familia Nicolett, că așa se explică faptul că informația a ajuns la Regina Maria care i-a cerut doamnei sale de onoare, Simona Lahovary, să-i trimită doamnei Nicolett o scrisoare în numele ei:  “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-ați ocupat de prizonierii români nefericiți, în timpul războiului, m-a insărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră și să vă adresez întreaga sa mulțumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ținuta de la încoronare și speră să îl păstrati ca amintire din România, pe care nu o cunoașteți, dar pentru care ați făcut atât de mult.”

Se spune că francezii au păstrat scrisoarea și fotografia cu mult drag.

În 1919 Franța a dăruit României platoul de la Val du Patre (Valea Păstorului) pentru a fi organizat cimitirul românesc pe locul fostului lagăr si s-au angajat sa ingrijească ei pe veci acest cimitir, din banii localitatii. În 1922 are loc sfințirea cimitirului în prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Pe una dintre inscripțiile din cimitir stă scris un mesaj al reginei: “Soldati Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pămant, care nu vă mai este străin”.  Din acel an, pana in prezent, familia regală merge periodic la cimitirul din Soultzmatt. Acolo se ducea Principesa Margareta când n-a putut sa se ducă la nunta lui Nicolae. Mi-e dragă Principesa Margareta, mi-a devenit si mai dragă aflând asta.

În cimitir, mai târziu, a fost înălțată și o statuie reprezentând o femeie îngândurată despre care se crede că ar reprezenta-o pe Regina Maria dar care poate fi în egală măsură un simbol pentru toate mamele, soțiile, iubitele și fiicele ce-i așteptau să vină acasă pe prizonierii români de la Soultzmatt.

Niciunul dintre supraviețuitori nu și-a publicat memoriile, rămâne însă cimitirul ca mărturie și ca un strigăt de a nu uita.

Dacă sunteți cu mașina in Franta, pe lângă Strasbourg sau Colmar, faceți un ocol și vizitați cimitirul militar român din Soultzmatt. Le-o fi și celor îngropați acolo dor de neamul lor și-or vrea și ei să știe cum mai e pe la ei pe acasa….

O poveste de vară și una de iarnă

Atinsesem cred în ziua aceea, miezul miezului de vară, era atât de cald încât mi se zbârlea pielea pe brațe de dogoarea soarelui iar din păr îmi șiroiau pe frunte și pe sub ochelarii de soare fire de transpirație.

Nici nu mai știu unde eram, o amintire îndepărtată mă îndeamnă să cred că eram pe lângă parcul Izvor în drumul spre metrou și apoi spre casă. Dar până la urmă asta contează prea puțin, conteaza insă o amintire simplă ce a rămas cu mine până în ziua de azi.

În timp ce mă târam pe o alee fierbinte, încercând să vânez un pic de umbră am văzut apropiindu-se din sens opus, mergând ciudat, un pic împleticit, un om al străzii.

M-am gândit că poate băuse sau că poate îl dobora și pe el căldura de mergea așa.

Purta blugi mult mai largi decât i-ar fi trebuit, un tricou jerpelit iar în picioare ghete fără șireturi. Părul grizonant îi atârna încâlcit pe umeri iar barba părea crescută în legea ei.

Când distanța dintre noi a scăzut l-am auzit fredonând o melodie iar ceea ce părea un mers împleticit mi s-a părut mai degrabă acum un soi de dans.  Am zâmbit, pe caldura aceea ingrozitoare, un om incălțat in ghete, dansa.

După ce a trecut de mine, m-am oprit să-l privesc,  îsi continua  liniștit drumul fredonându-și melodia. Pe spatele tricoului său scria cu litere de-o șchioapă: RONALDO.

Acum, în cea de-a doua poveste, nu mai este deloc vară, ba chiar e iarnă, poate o fi fost chiar miezul miezului de iarnă pentru că-mi aduc aminte zăpada ce-mi ajungea până la genunchi, fusta pe care o țineam să nu mi-o zboare viscolul și geaca în care încercam să-mi ascund bărbia și nasul ca să nu-mi înghețe. Era frig, groaznic de frig.

Pe refugiul din stația de tramvai se crease în zăpadă un șanț prin care oamenii mergeau încolonați. Unul în spatele celuilalt, cu capetele în jos protejându-se de viscol fiecare așa cum putea.

În fața mea o bătrânică călca cu grijă cu pași mici. Îi zăream ghetele vechi peste marginea cărora răsucise niște șosete de lână. Ciorapii păreau dintr-un bumbac gros, vedeam doar puțin din ei, corpul ei mic era acoperit de un palton impermeabil, ponosit rău, rău de tot. Era o mână de om bătrânica asta, cred că îmbrăcată și  încălțată nu cântarea mai mult de 40 de kilograme. N-avea mănuși, își strecura mâinile în buzunare câte o clipă iar apoi le scotea încercând să se sprijine de marginea șanțului de zăpadă ca să nu-și piardă echilibrul. Nu se lăsa deloc, mergea și ea în ritmul coloanei de oameni. Mi-era milă și ciudă pe situația care o fi făcut-o să plece în zorii zilei la drum, prin ger. Se vedea că nu-i era ușor. N-a trecut mult pană când a alunecat un pic și poate dacă n-aș fi fost atât de aproape de ea nu aș fi putut să o prind.  A dat din cap a mulțumesc fără să ne oprim. Doar la capătul șanțului de zăpadă s-a întors spre mine și mi-a mulțumit. Era zbârcită toată, avea zăpadă atârnată și pe gene, încerca să zâmbească făcând haz de necaz dar eu rămăsesem cu ochii pe căciula ei, moștenită de la vreun nepot, pe care scria cu litere de-o șchioapă PITBULL.

Minunata lume nouă

Imi amintesc  că am citit undeva că dacă s-ar fi dat stațiilor de metrou nume de cărți, Pipera s-ar fi numit “Minunata lume nouă” după romanul lui Huxley.

Ei bine, din această minunată lume nouă mă târam într-o după amaiază de vară spre metrou. Aveam cu mine o geantă în care nici nu mai știu ce îndesasem și care-mi rupea  umărul și mai aveam și-un laptop în mâna cealaltă.

În metrou am vânat un loc, mi-am pus muntele de bagaje pe genunchi și m-am gândit cu speranță că bine ar fi să nu ajungă lângă mine cineva căruia să simt că vreau să-i cedez locul.

Dar cum se întâmplă când e să se întâmple, la Aviatorilor s-au urcat o mamă cu puștiul ei de vreo 4 ani. Frumoși amândoi, delicați amândoi. Încercau să stea cât mai lângă ușă, să nu deranjeze. Puștiul  ținea strâns în mână o bucată zdravănă de covrig și se agăța cum putea de geanta ei în timp ce ea, ridicată pe vârful picioarelor cauta să ajungă la o bară.

Pe scaunul de lângă mine, un tânăr de vreo 25 de ani, cu părul lung și căști pe urechi din care urla o muzică ce se auzea și peste 3-4 scaune adormise brusc.

Asta e, mi-am strâns bagajul și i-am făcut doamnei semn să vină să stea. Văzuse că nu mi-e ușor și nu prea voia. Probabil că tânărul nostru și-a dat seama că e un pic cam ciudat ce se întâmplă, s-a ridicat și el iar mama și puștiul ei cu ochi albaștri și păr blond și-au găsit amândoi locuri pe scaun.

Am văzut-o aplecându-se și atrăgându-i discret puștiului atenția “nu i-ai mulțumit doamnei pentru că ți-a cedat locul” iar el rușinat mă privea cu coada ochiului și-și lăsa capul pe ea. Se juca cu bucata lui de covrig, o trecea dintr-o mână în alta, desena cu ea forme diverse pe pantaloni, își băgase degetul mic în interiorul covrigului și-l transformase într-un soi de marionetă. La un moment dat a cules ceva de pe covrig, a ridicat ochii spre mine și m-a întrebat: “Vrei o sămânță?”

L-am refuzat zâmbind, gândindu-mă că s-a îndurat să-mi dea doar o biată sămânță de floarea soarelui din bucata lui de covrig iar el s-a întors contrariat către mama lui  “uite,nu vrea” și pret de încă o stație covrigul a continuat să fie subiectul lui de joacă.

N-a trecut mult până când am primt o nouă ofertă: “Vrei o sămânță?” L-am refuzat din nou, mama lui i-a spus că nu-i frumos ce face iar el o tot întreba sincer mirat: “de ce nu vrea?”

Aproape de Romană s-au pregătit să coboare. Puștiul i-a dat mamei bucata de covrig iar ea grăbită l-a întrebat de ce nu-l mănâncă până la sfârșit.

“Nu-i bun, doar semințele sunt bune” i-a răspuns el simplu.

Nu mai știu când s-au strecurat pe lângă mine spre ieșire. Rămăsesem agățată în răspunsul lui și în gândul că există, cu adevarat, chiar daca intr-un alt fel, o minunată lume nouă.

Scene preferate din filme

M-a întrebat cineva într-o zi care este scena mea preferată dintr-un film. Mi-a fost greu să răspund, sunt mai multe, așa că las câteva aici și mai adaug pe măsură ce-mi mai amintesc și altele.

 “Who is coming with me?” din Jerry Maguire

Sunt uneori idealistă, încă mai cred în loialitate și în prietenie. Când însă doresc să revin cu picioarele pe pământ revăd scena asta.

O vezi aici

“Oh captain my captain” din Dead poets society

Cred că recunoștința este unul dintre cele mai frumoase sentimente. Nu ne revendicăm din pământ, din apă seacă, ci din întâlnirile cu oamenii remarcabili din viața noastră.

O vezi aici

“La Marseillaise din Casablanca

O scenă minunată despre demnitate și curaj. N-are cum să nu te impresioneze.

O vezi aici

“Bathroom speech” din Hidden figures

Despre momentul când adevărul iese la iveală, vindecă răni si schimbă lumi.

O vezi aici

“Opera” din Închisoarea îngerilor

Oricât de grea ar fi viața și în orice situație imposibilă ne-ar pune soarta, rămâne un miez de frumusețe și de umanitate de nezdruncinat.

Aici

Sunt curioasă, care e scenă ta preferată dintr-un film?

3  momente inedite în sala de teatru  (una caldă, două reci).

Întâmplarea numărul unu (rece, rece ca gheața)

Eram la Bulandra, la “Crimă și pedeapsă”, spectacolul se joacă într-o sală mică, undeva la etaj, într-o clădire alăturată sălii Toma Caragiu de la Grădina Icoanei.

Scena e în mijloc, ca un ring, în jurul ei, pe toate părțile scaune. Cam 3-4 rânduri, nu mai mult. În sală oameni de toate vârstele, niște norocoși care au reușit să prindă bilete la așa o bijuterie de spectacol. Nu cred că am văzut vreodată un spectacol mai bun, e pe primul loc în topul meu “all time”. Dacă nu l-ați văzut zic să faceți orice efort posibil să-l vedeți, e de neratat. Dar să lăsăm asta și să trecem la întâmplarea cu pricina.

Eram deci în mijlocul spectacolului, Marius Manole avea un monolog emoționant, puteai parcă să tai aerul cu cuțitul cum s-ar zice. Și, tocmai în atmosfera aceea magică, o bătrânică din rândul 1, foarte aproape de scenă, a scos  din buzunar o bomboană și a început să o fâșâie. Dar nu un fâșâit discret ci unul susținut, incredibil de zgomotos. Se auzea în toată sala. Privirile erau toate pe ea, cineva din spate a bătut-o pe umăr și i-a spus încet “Doamnă, deranjați” dar doamna părea că făcuse din desfacerea ambalajului bomboanei scopul vieții sale. Pe scenă Marius Manole își continua monologul (chiar nu știu cum reușea), doamna își vedea de treaba ei fâș-fâș-fâș. Secunde incredibil de jenante ce păreau să nu se mai termine. Și atunci s-a produs incredibilul. Unul dintre actori, Vlad Logigan, s-a aplecat peste marginea scenei, a smuls bomboana din mână doamnei și a dat furios cu ea de pământ. Spectacolul continua, bomboana ajunsese pe undeva pe sub scaune. Doamna mirată și contrariată s-a aplecat un pic să se uite după ea. N-a găsit-o. “Este inacceptabil așa ceva” i-a spus supărată soțului de lângă ea.

Întâmplarea numărul doi (caldă, foarte caldă)

Întâmplarea asta am mai povestit-o când am făcut lista cu topul spectacolelor 2018. Eram la “Aproape cantec” la Teatrul Odeon, un spectacol care pe mine m-a emoționat de m-a făcut praf. La final, mulți din sală ne ștergeam lacrimile. Aplauzele nu se mai apreau. Îți venea efectiv să te duci pe scenă și să o strângi în brațe pe Anda Saltelechi și să plângi împreună cu ea. Cred că asta a simțit și o doamnă din primul rând pe care am văzut-o scoțându-și de pe mână o frumoasă brațară de lemn. A făcut un pas până lângă scenă și i-a dat-o Andei Saltelechi. Aceasta la început a ezitat, nu știa ce să facă dar doamna îi făcea semne că este în regulă și că i-o dă din inimă. A luat-o, și-a pus-o pe mână și a mângâiat-o de câteva ori. Lacrimile au început să-i curgă din nou.

Întâmplarea numărul trei (rece, foarte rece)

Și, în final, pentru ultima întâmplare va trebui să mergem la Teatrul Metropolis. Eram la Amadeus, un spectacol la care este incredibil de greu să prinzi bilete, cred că se epuizează în maximum 10 minute de când se pun în vânzare. George Costin, cel care îl joacă pe Salieri, era poate în cea mai emoționantă scenă, cea  a dialogului sau cu divinitatea. Era un moment de o emoție incredibilă și bineînțeles că exact atunci a sunat telefonul. Suna și suna și suna. Exasperant și umilitor suna. George Costin a mai continuat un pic și apoi, învins de sunetul telefonului, s-a oprit. A rugat-o pe doamnă să iasă din sală ca să răspundă dacă e urgent. Doamna, o bătrânică, a ridicat câțiva oameni și a ieșit. Preț de câteva secunde nimeni nu a știut ce va fi mai departe. Magia se risipea ușor cum se risipește ceața. George Costin ne-a privit parcă pe fiecare în ochi, a oftat și a spus: “Voi relua acest moment, nu pentru că sunt eu bun ci pentru că e prea frumos scris și ar fi pacat….”. Și l-a reluat, a intrat din nou în personajul Salieri și magia a revenit.

La final, când ieșeam din sala de spactacol, am auzit comentarii de la cei care stăt

useră lângă doamna respectivă că ar fi încercat să-l oprească din sunat dar că nu a știut cum să o facă. Și m-am gândit, ca de atâtea ori când văd bătrânei cărora le sună telefoanele și care par derutați de asta, la copiii lor care le iau telefoane de fițe dar nu mai stau (foarte ocupați cum sunt) și să-i învețe pe îndelete cum să le foloseasca…

red human face monument on green grass field

Photo by Mike Bird on Pexels.com

Experiența mea cu plutirea – Episodul 2

Continuare de aici

Așa, și unde rămăsesem?

A, da, rămăsesem la momentul în care spuneam că am deschis ușa incintei, mi-am lăsat papucii de unică folosință la intrare și am pășit în bazin. Mi-am împăturit frumos halatul, am așezat cu grijă pe el ceasul apoi am pus cât mai  la îndemână telecomanda. Apa avea o textură plăcută, foarte mătăsoasă.

Plutești imediat ce te-ai așezat. Poți să stai cu mâinile pe lângă tine (eu așa am stat mare parte din timp), cu mâinile pe lângă cap sau cu mâinile sub ceafă (asta a fost recomandarea de la proprietarul locului spunându-mi că e cea mai relaxantă poziție). Mă cam durea un umăr, nu-mi era comod cu mâinile sub ceafă așa că am stat, cum ziceam, cu mâinile pe lângă corp.

După ce m-am lămurit un pic cum e treaba și m-am obișnuit cu locul, am zis să-mi fac curaj și să sting lumina. Am apăsat butonul telecomenzii și brusc m-am trezit în beznă totală. Nici un firicel de lumină nu pătrundea pe nicăieri. Niciun zgomot de nicăieri. Mi-am reluat poziția de plutire în apa ca mătasea și în bezna cea mai beznă. Și, deodată, cum stăteam cu urechile în apă și cu apa venindu-mi până la jumătatea frunții am început să aud foarte clar și parcă foarte tare sunetul bătăilor inimii mele. Bum-bum-bum-bum. A fost prima uimire și prima emoție trăită în bazinul de relaxare, o emoție intensă, aproape până la lacrimi, de parcă era pentru prima dată când îmi ascultam bătăile inimii și eram recunoscătoare pentru asta. Prima dată când îmi venea să-i mulțumesc pentru că bate pentru mine de atâta timp iar eu de fiecare dată am luat asta nu ca pe un dar ci ca pe ceva firesc, de la sine înțeles. Pe măsură ce lumea exterioară cu zgomote, lumini și gravitație era lăsată în urmă, lumea interioară devenea tot mai prezentă.

Apoi, încet, încet, secvențe de realitate au început să-și facă din nou loc în mintea mea: “Oare cât o fi ceasul?” (m-am ridicat, am prins lumina și m-am uitat la ceas), “Oare cum e cu muzică?” (am butonat telecomanda și am pus muzică, apoi am oprit-o, îmi plăceau mai mult liniștea și bezna). După secvențele de realitate veneau la rând cele de relaxare, de concentrare pe respirație și pe bătăile inimii. Mi se părea atunci nu doar că plutesc în bazinul din incintă ci că plutesc undeva prin univers.

La prima și la a doua plutire n-am reușit o relaxare de la cap la coadă, n-am reușit să mă las dusă o oră întreagă și să-mi dea semnalul de încheiere a ședinței sunetul de final și semnalele luminoase. Modul meu de  a trăi, mult în zona de control, îmi tot aducea realitatea în minte. La ultima ședință însă n-am mai luat ceasul cu mine, m-am concentrat din nou pe respirație. Experiența a fost una mult mai profundă, atât de profundă și de uimitoare încât am să o păstrez pentru mine. La un moment dat, fără să aud nimic, am știut că s-a terminat. Umărul nu mă mai durea deloc (“de la cantitatea mare de magneziu din apa” mi-a spus proprietarul locului când i-am împărtășit mirarea mea). Am plecat de acolo cu o stare foarte bună fără să  știu însă când și dacă o să revin.

Pe drumul spre casă am intrat într-o biserică ce mi-a ieșit în cale.  În prag un preot vorbea în șoaptă cu un tânăr. M-am strecurat pe lângă ei, înăuntru nu era nimeni, era liniște și lumina intra în manunchiuri de raze prin ferestre. Înainte să ies, preotul m-a întrebat: “Doriti o binecuvântare?” “Doresc”, i-am răspuns. M-a binecuvântat iar eu am plecat mai departe. Știam că viața este foarte frumoasă.

Mama relaxării este plutirea  (și nu numai a relaxarii…)

Episodul 1:

Despre “Terapia prin plutire” am citit prima oară prin 2016, mi s-a parut interesant, am scotocit un pic internetul pentru mai multe detalii, apoi am lăsat-o baltă. În 2017 mi-a ieșit din nou în cale într-un articol de la Inoza despre ce cadouri ai putea să-ți faci de Anul Nou. Cred că tot acolo era menționat și testul ADN pentru identificarea strămoșilor care este promovat acum pe la TV și care văd că face furori în rândul prietenilor mei.

Când m-am reîntâlnit cu «Terapia prin plutire » am început din nou să caut informații. Sursele vorbeau de mult mai mult decât de relaxare, vorbeau de tot felul de experiențe la limita cunoașterii și în loc de «Terapie prin plutire » insistau pe «Deprivare senzorială » și pe impactul acestei deprivari senzoriale asupra pisihicului.

Pe mine ca fan SF de când mă știu, subiectul m-a prins imediat. Orice experiență legată de stări modificate ale conștiintei, neuroștiințe etc mă fac să nu mă mai dezlipesc din fața ecranului și să caut tot mai adânc.

Cred că un bun starter în « Terapia prin plutire » este articolul de pe club enigma pe care îl găsești aici.

De la ei am aflat și despre serialele în care apar bazinele de deprivare senzorială, două seriale le-am vazut  iar al treilea este și el în curs. Și pentru că bănuiesc că deja te întrebi care sunt cele două văzute iată: Fringe (o mulțime de episoade -unele mai bune, altele mai putin bune, un fel de Dosarele X dar nu cu extratereștrii ci cu mistere ale minții umane). Al doilea este “Stranger Things” mai cu copii (dar nu pentru copii) și plin și el de mistere. “The OA” este al treilea. Sunt în proces cu el. Nu sunt niste miracole ale cinematografiei dar dacă iti place SciFi-ul si-ti plac misterele atunci e posibil să te prindă si serialele astea.

Bun, să revenim și să vedem ce e cu deprivarea asta senzorială și cu “terapia prin plutire” despre care estimez că se va vorbi mai mult în anii următori.

Este vorba despre o incintă (care poate fi sub forma unei priramide, a unei mici încăperi sau a unei capsule. În interiorul incintei este un bazin cu apa în care este dizolvată o cantitate enormă de săruri Epsom ceea ce face posibilă plutirea corpului. Nu contează dacă ești slab sau gras, în soluția asta vei pluti cu siguranță. Sunt cam 30 de centimetri de apa, totul e sigur, n-ai cum să te îneci pentru că plutești și n-ai cum să te răsucești pentru că forțând mișcarea de rotație ai da cu cotul de fundul bazinului. În bazinul cu apă și în incintă temperatura este la cea a corpului. Când intri în incintă și închizi ușa după tine, te izbește un pic aerul cald, păstrând proporțiile îți amintește un pic de saună. Odată se te-ai așezat confortabil în bazin (apa e perfect curată și pregătită prin filtrare totală pentru fiecare plutire) ai surpriza să nu simți că apa ar fi caldă sau rece pentru că este exact la temperatura corpului tău. Nu simți nici măcar la cap diferența, apa îți intră în urechi și ajunge până pe la jumătatea frunții. Nu ajunge niciodată la ochi, la gură sau la nas. Plutesti fără grija asta. Deci nu constientizezi apa, nu te afecteaza gravitatia, corpul este perfect relaxat, nu auzi zgomote, daca inchizi lumina nu vezi nimic.

Sunt cel puțin 3 locuri în București unde poți experiementa “Terapia prin Plutire”, sunt și în alte orașe, Brașov (acolo a fost primul centru de plutire), Iași, Cluj etc. Am studiat un pic oferta (doream să mă duc din pură curiozitate) și am ales ce mi-a fost mai la îndemână “Happy float”, într-o vilută prin zona Popa Nan. Mi s-a părut interesant că la ei incinta e în formă de piramidă și m-am gândit că asta va aduce un plus la întreaga experiență prin “efectul de piramidă” despre care citisem într-o vreme foarte mult.

Locul este foarte civilizat, oamenii prietenoși și pasionați de zona de relaxare, meditație, yoga etc (citisem înainte să merg și un interviu cu Dr Cătălin Palade unul dintre proprietari pe care l-am și găsit acolo și cu care am dezbatul un pic după prima plutire. Interviul e aici

Mi-au pus la dispoziție tot ce am avut nevoie, prosoape, papuci de unică folosință, halat, cosmetice pentru dus, apa de băut etc. Mi-au explicat un pic înainte tot procesul, mi-au dat o telecomandă cu care poți să deschizi sau să închizi instalația de ventilație (eu am ținut-o deschisă), să aprinzi sau să stingi lumina (am făcut și una și alta), să deschizi sau să închizi muzica de relaxare (din nou și una și alta). O ședință de plutire durează 60 de minute, iar înainte cu 5 minute ca timpul să se scurgă  mi-au spus că voi avea semnale luminoase sau muzică. Apoi au tras paravanul în urma mea și m-au lăsat singură. Am făcut un duș, mi-am pus halatul, am deschis ușa incintei în formă de piramidă și am pășit în bazin. Piramida este înaltă cât să poți sta în picioare în mijlocul ei ceea ce mi s-a părut bine. Pentru prima experiență poate mi-ar fi fost greu într-o capsulă în care să mă închid (acum nu cred că mi-ar mai fi).

Despre cum a fost prima ședință de plutire dintre cele 3 pe care mi le-am luat în pachetul Start-UP (210 lei 3 plutiri de 1 oră) îți spun zilele următoare, în episodul doi.

Piramida happy float

Sursa foto: https://happyfloat.ro/ 

Spectacole bune de teatru in Bucuresti (ianuarie-martie 2019)

Am văzut 10 spectacole de teatru în prime 3 luni ale anului și mi-a fost destul de greu să le pun într-o anumită ordine. Știam sigur care e pe primul loc și care e pe ultimul. Restul mi-au plăcut toate mult sau foarte mult și, chiar acum uitându-mă la această listă, parcă le-aș mai răsuci pe unele cu altele.

  1. Frumos e în septembrie la Veneția – ARCUB

 (Cu Oana Pellea și Mircea Rusu)

Cred că e cel mai romantic spectacol de teatru pe care l-am văzut vreodată. Stăteam acolo în scaun, în întunericul sălii și spectacolul parcă îmi circula prin vene. Nu cred să mi se mai fi întâmplat asta. O poveste despre doi oameni care parcă s-ar iubi dar parcă n-ar dori să riște să sufere, care parcă ar trăi mai mult în imaginație decât în realitate, pentru că în imaginație lucrurile sunt mereu așa cum ți le dorești. Doi oameni precauți, care fac puțin deși își doresc mult.

De unde pornește și unde te duce povestea rămâne să vezi. M-a cucerit și muzica lui Lucio Dalla pe care am tot fredonat-o de multe ori de atunci încoace. Mi-ar plăcea să revăd spectacolul încă o data sau de două ori sau de 100 de ori.

Las aici linkul către Piazza Grande a lui Lucio Dalla. Îți faci o idee despre atmosfera spectacolului chiar din melodia asta. 

  1. Ținutul din miezul verii – Teatrul Mic

 (cu domana Rodica Negrea într-un rol fenomenal)

Am aplaudat de mă dureau palmele la sfârșitul spectacolului de dragul doamnei Rodica Negrea.

Ce rol incredibil a putut să facă! Și restul actorilor joacă foarte bine dar ea, ea efectiv strălucește. Un spectacol despre familie, despre adevăruri și minciuni, despre aspirații, sacrificii, indiferentă, suferință și legături întortocheate. Este la foarte, foarte mică distanță de locul 1.

E de neratat aș zice.

  1. Despre tandrețe – Teatrul Dramaturgilor Români

 (cu Catrinel Dumitrescu, Șerban Pavlu, Ada Galeș, Sandra Ducuta, Ștefan Iancu)

A fost prima dată când am ajuns la Teatrul Dramaturgilor Români. Este undeva pe Calea Griviței, în apropiere de Buzesti, într-o clădire care a fost a Poștei. Sunt două săli de spectacole acolo, una la parter și alta la etajul 3 (or mai fi și altele dar nu le-am depistat eu) și cred că acolo e acum și Muzeul Literaturii Române.

M-am dus pentru că spectacolul este după Matei Visniec pe care-l iubesc mult de când am citit “Negustorul de începuturi de roman” și “Mansarda la Paris cu vedere spre moarte” și m-am dus și pentru a-i revedea pe actorii din distribuție (de câte ori l-am revăzut pe dl Pavlu după Cariolanus îmi venea în minte întrebarea; “Coriolanuse, ce cauți aicea bre?” (😊))

Ce surpriză minunată a fost acest spectacol. Plin de tandrețe, exact așa cum îi spune și titlul. Am plecat de acolo pe jos până la Metrou la Victoriei și cred că am zâmbit și am zis “Ceee frumoooos” de vreo 20 de ori dacă nu mai mult.

Și las aici și un citat din domnul Matei Visniec:

 “….În această lume tot mai violentă și superficială merită să ne reamintim că undeva există o insulă pe care oricine poate debarca din când în când, dacă vrea să respire puțin, să se distanțeze de vulgaritate și de fugă spre niciunde. Am putea să o numim Insulă Tandreței…”

  1. Richard al III-lea – Teatrul Bulandra

 (Cu Marius Manole)

Am fost la avanpremieră, domnul Andrei Șerban, regizorul piesei, era prezent în sală, ne-a spus câteva cuvinte la început, ne-a dat liber să râdem dacă vrem asta chiar dacă vom vedea o dramă, iar pe parcursul spectacolului s-a mai plimbat de colo colo prin sală să observe reacțiile spectatorilor. Mi-ar fi plăcut să văd ce a notat în caiet, pentru că a tot notat (😊).

Marius Manole e fabulous în rolul ăsta, e așa cum domnul Will l-a construit, însetat de putere și de glorie și gata să facă orice pentru ele. Am citit însă că Shakespeare n-a fost tocmai corect cu Richard al III-lea, că n-ar fi fost chiar așa cum îl portretizează el, că ar fi avut și multe părți bune și merite demne de rămas în istorie. A fost o intreagă nebunie cu găsirea mormântului acestuia, a fost creată și o asociație cu acest scop, o asociație în care poți să te și inscrii dacă vrei (😊). În final l-au găsit în 2012 sub o parcare din Leicester, într-un mormânt mic în care scheletul  fusese așezat într-o poziție chircită semn că l-au îngropat la repezeală. Nu știu dacă chiar m-aș inscrie în “RichardIII Society” dar recunosc că e interesant de studiat mai departe personajul (😊).

Revenind la spectacol, este amestecat un pic (sau mult) cu politica actuală, dar cum altfel? Nu e teatrul oglinda vremurilor?

Când devenise vădit acest lucru câteva cupluri mai în vârstă au părăsit sala.

E o experiență spectacolul ăsta, în locul tău m-aș duce să îl văd.

  1. Efectul Razelor Gama asupra craitelor lunatice – Teatrul Metropolis

 (cu Oana Pellea, Alexandrina Halic, Cristina Casian, Florina Gleznea)

Un spectacol despre cum viața o ia pe cărările ei fără să mai țină cont de visurile tinereții. Un spectacol despre puterea unei femei ce crește singură două fete ce sunt într-un fel și ele niște crăițe lunatice. Cum le vor influența “radiatiile” vieții rămâne să vezi.

Am oftat tot drumul până acasă gândindu-mă că viața este uneori atât de nedreaptă. E un spectacol ce te copleșește, te duce cu el în abisuri și te lasă la final să te târăști singur până la suprafață. Am văzut câteva lacrimi în jurul meu iar la final am auzit oamenii spunând wow.

Și muzica, oh muzica din acest spectacol este atât de bine aleasă. Doamna Mariana Camarasan, regizoarea piesei, face minuni.

  1. Sunset Limited – Unteatru

 (Cu Richard Bovnoczki și Seban Pavlu)

Un professor și un fost condamnat se întâlnesc pe peronul unei gări, profesorul dorește să-și ia viața, celălalt vrea să i-o redea. Lumile lor diferite, cu credințe diferite se ciocnesc. Se nasc scântei, întrebări și îndoieli iar tu ca spectator ești parcă un fel de jurat. Judecata este însă imposibilă, dreptatea e pe rând și la unul și la altul.

  1. Domnul Ibrahim și florile din Coran – Teatrul Metropolis

 (cu Marian Ralea și Vlad Logigan)

O poveste frumoasă despre umanitate, despre grijă, prietenie și dragoste. Despre cum dincolo de religii rămâne flacăra din sufletul fiecărui om. Un negustor turc și un copil evreu își spun povestea și te iau cu ei în călătoria vieții lor. Vlad Logigan este incredibil în spectacolul ăsta, reușește să-ți aducă în fața ochilor un copil în cel mai veridic mod cu putință. Minunat actor, merită urmărit peste tot pe unde joacă.

  1. Pisica pe acoperișul fierbinte – Teatrul Bulandra

 (Cu Tudor Aaron Istodor, Alexandra Fasolă, Virgil Ogasanu, Dana Dogaru, Silvana Negrutiu, Lucian Ifrim)

Cu adeavarat fierbinte e spectacolul ăsta, Alexandra Fasolă este o soție ce-și dorește mai mult decât primește și care ar face orice că să-și recucerească soțul refugiat în alcool. Dar povestea cu alcoolul, rămas singurul ce mai poate aprinde un pic de viață în sufletul soțului, are rădăcini adânci ce nu pot fi smulse ușor și ascunde povești ce nu pot fi uitate.

Planul poveștii dintre cei doi soți se suprapune cu un plan al familiei mai largi și al luptelor pentru moșteniri și avere. Cum se va termina totul, cine câștiga și cine pierde rămâne să vezi și vorba cântecului: “…Si nu mai vreau să știu pan’ la sfârșit/ cine a iubit frumos, cine-a gresit…”

  1. Copilul lui Noe – Teatrul Metropolis

 (cu Maia Morgenstern, Marius Manole, Marian Ralea, Vlad Logigan)

Un spectacol cu mult suflet despre un copil evreu ce învață să se ascundă și să-și ascundă și sufletul în perioada prigoanei naziste. Dar, ca și în “Domnul Ibrahim și florile din Coran”, apare un om providențial, un preot de data asta, care-l ajută să se salveze pe toate planurile. Îmi plac mult cărțile lui Eric Emmanuel Schmitt și cred că n-am văzut vreodată o montare după poveștile lui care să nu-mi placă.

Copilul lui Noe e un spectacol plin de lumină și de speranță, speranța că generozitatea și iubirea nu pot muri vreodată, oricât de negre ar fi vremurile.

  1.  “50 de secunde” – Teatrul Național

(Cu Lucian Iftime, Alexandru Voicu și Diana Dumbravă)

Aceasta este piesa care a câștigat premiul UNITER în 2017 pentru cea mai bună piesă și care, conform tradiției, este montată la Teatrul Național. Nu e chiar rea dar nici nu pot spune că m-a cucerit. Un procuror (procuror este și autorul, la DIICOT Tg Mureș, si am citit pe undeva o declarație a lui că orice asemănare cu întâmplări și fapte reale este cum s-ar zice pur întâmplătoare) anchetează un tânăr ce și-a ucis mama. Planurile din prezent se intercalează cu unele din trecut în care vedem relația mamă-fiu. Este un joc al întrebărilor între procuror și anchetat iar în final, rourile par chiar a se schimba. Cine anchetează pe cine, cum povestea unuia are rezonanțe adânci în sufletul și mintea altuia vei afla dacă alegi să mergi să vezi spectacolul.

Nu se compară cu spectacolele de mai sus dar, cum ziceam, nu e rău.

Și acum, la final, nu-mi mai ramane decât să vă urez să aveți poftă de teatru pentru că teatrul face viața mai frumoasă, inima mai bună și mintea mai sclipitoare (😊)

Filme cu subiecte ciudate, inedite, unice 

Am văzut de-a lungul timpului o mulțime de filme și am tot început să le pun pe categorii (vezi aici și aici).

Așa am ajuns la concluzia că cele mai nebunești filme văzute vreodată merită și ele o categorie aparte. Am cernut și am tot cernut filmele care m-au surprins până când am rămas la o mână de ciudățenii (😊), cele mai ciudate dintre toate. Și când zic filme ciudate, mă refer la faptul că subiectul lor e unul cu adevărat inedit, că mi-a fost greu să le intuiesc finalul și că mi-ar fi imposibil (cred) să găsesc altele care să semene cu ele.

Mie mi-au plăcut (aici trebuie să fii atent(ă) însă pentru că gustul meu pentru filme/ cărți/ spectacole/ etc ciudate e unul foarte bine șlefuit (😊)). Îmi aduc aminte când povesteam cu cineva despre unele dintre aceste filme iar reacția a fost: “astea sunt filme de nebuni” (😊)))

 Eu las lista aici (ordinea pe listă e pur întâmplătoare), ce faci tu mai departe  și care e apetitul tău pentru “filme de nebuni”, e treaba ta (😊).

  1. When pigs have wings -Un pescar sărac din Gaza găsește într-o bună zi, în cel mai neașteptat mod cu putință, un porc. Nu numai că religia nu-i permite să-l mănânce dar nu-i permite nici măcar să-l atingă. Cu toate astea, de sărăcie omul încearcă să-l vândă. Ce va ieși de aici și cum încearcă să facă ceva bani cu acest porc merită cu prisosință văzut. Aici
  2. Cold souls – Ce faci când pur și simplu sufletul tău te împiedică să trăiești așa cum ai vrea și când dai de anunțul unei companii care se oferă să ți-l scoată și să-l păstreze într-un borcan până când vei avea din nou nevoie de el? Cum e să trăiești fără suflet, cum ar fi să închiriezi un alt suflet și unde se poate ajunge de aici rămâne să vezi. Aici
  3. The place – Un necunoscut ce stă zi de zi la o măsuță într-un local, promite să îndeplinească orice dorință nebunească ai avea. Dorințe de viață, de dragoste, de bani, de carieră, orice. La fel de nebunesc este și ceea ce îți cere să faci în schimb. Cine apelează la serviciile lui, care sunt dorințele și dacă a meritat prețul, judeci singur(ă) după ce vezi filmul. Aici
  4. Taste of cherry – Un individ dorește să se sinucidă și tot ce mai are de făcut este să găsească pe cineva care la o anumită oră să vină într-un anumit loc și să arunce niște pământ peste el ca să fie îngropat. Cum decurg discuțiile cu oamenii întâlniți și care va fi deznodământul vei vedea. Aici
  5. Sleep tight – Un tip care crede că nu va putea niciodată să fie fericit încearcă să-și găsească ceva bucurie în a strica viețile altora. Se strecoară înainte ca aceștia să ajungă acasă sub patul lor și rămâne acolo până dimineața când ei pleacă la lucru. De ce face asta și ce se întâmplă peste noapte e atât de ciudat încât nu puteam să nu pun acest film pe listă ( 😊). Aici
  6. Lars and the real girl – Când un tânăr își comandă de pe internet o păpușă de mărimea unei femei, nimic nu pare chiar foarte ciudat. Când însă se îndrăgostește lulea de ea și începe să le-o prezinte prietenilor atunci lucrurile se schimbă. Aici
  7. 3-iron – Un băiat care livrează pizza, observă casele din care proprietarii sunt plecați în vacanță, se strecoară în ele și trăiește firesc viața acelor oameni. Face cumpărături, mici reparații, spală rufe etc. Unde se va ajunge de aici nici nu-ți trece prin minte. E un film aproape fără cuvinte la propriu, cum fără cuvinte vei rămâne și tu la final. Și dacă tot am ajuns la filmul ăsta, e timpul să menționez că toate filmele lui Kim-Ki-Duk sunt ciudate, unice, de zburat mințile. Eu le-am văzut pe toate și nu mi-a părut rău (😊). Aici
  8. Takva – Un musulman sărac și singuratic începe dintr-odată să aibă vise erotice. Asta este un plan al poveștii. Pe alt plan eroul nostru este promovat într-o funcție legată de bani ce-l scoate cu totul din sărăcia și din rutina vieții sale. Cum se va descurca cu cele două planuri și cum / dacă se vor schimba reperele și valorile vieții lui vedem pe parcursul filmului. Aici
  9. Time – Ți se pare într-o zi că prietenul tău s-a uitat un pic altfel la o fată frumoasă, începi să ai îndoieli că te mai place și ai dori să fii ca ea. O operație estetică poate ar ajuta. Intrat în sarabanda operațiilor estetice reușești oare să te mai regăsești tu pe tine? Te mai regăsește celălalt? Un film de pus pe gânduri. Aici
  10. Departures – Ce faci când ești violoncelist și orchestra la care lucrai se desființează? Firesc, prima dată încerci să găsești o nouă orchestră, apoi începi să cauți și altceva. În final te întorci în orașul natal și ești dispus să încerci alte variante. Un anunț cu un job la “Departures” te atrage crezând că este ceva legat de turism. Când ajungi acolo vezi că plecările sunt legate de lumea de apoi iar ceea ce ai de făcut este să pregătești corpurile pentru marea călătorie. Cum se descurcă un violoncelist făcând asta și cum evoluează viața lui e de neuitat (😊). Aici
  11. Wandafuru raifu – după moarte, ai posibilitatea de a alege, din noianul de amintiri din viață, una singură cu care să rămâi pe veci, toate celelalte vor fi șterse. Cât de ușor sau de greu este să alegi amintirea cea mai prețioasă și care sunt aceste aminitiri pentru cei 22 de morți dintr-o anumită zi, rămâne să vezi. Dincolo de ideea năstrușnică, rămâne cu tine gândul și întrebarea depre lucrurile cu adevărat importante în viață. Aici
  12. The lobster – îl las și pe The lobster aici deși e posibil să-ți fie deja cunoscut. Oamenii singuri din oraș sunt aduși cu forța la un resort și somați că într-un anumit timp să-și găsească o pereche dintre ceilalți oameni singuri ajunși acolo. Dacă nu reușesc să facă asta, la finalul perioadei, sunt transformați într-un animal la alegere. În ce animale aleg oamenii să fie schimbați și cum evoluează povestea e ceva “unic” (😊). Aici

Voi mai actualiza lista din când în când, merită să mai faci o vizită pe aici pentru noutăți.

Aștept să-mi spui și tu care au fost filmele ciudate/ inedite/ unice pe care le-ai văzut și care ți-au plăcut.

Încă 5 spectacole de teatru bune în București

După lista cu top 10 spectacole de teatru văzute în anul 2018 (aici) mai adaug încă 5. E adevărat ca n-au prins topul dar sunt demne de remarcat și numa’ bune de văzut (😊).
Să începem deci:

1. Papagalul Mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat – TNB

Mi-a atras atenția în primul rând faptul că e un spectacol de teatru regizat de un specialist în film, Nae Caranfil și m-am gândit că așa ceva e de neratat. Apoi am mai citit, nu-mi mai aduc aminte pe unde, că ideea acestui spectacol i-a venit domnului Caranfil citind Craii de Curtea-Veche și dând de o notiță de subsol ce făcea referire la cavalerul d’Eon, un spion în travesti din secolul 18.
Spectacolul a fost cu atât mai interesant cu cât nu știam absolut nimic despre această poveste, nu auzisem niciodată despre cavalerul d’Eon cel ce a fost trimis de regele Franței, Ludovic al XV-lea să spioneze și să construiască relații la curtea țarinei Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare. Acest cavaler d’Eon, interpretat minunat de Vlad Logigan, și-a trăit jumătate din viață travestit în femeie, reușind să se folosească de toate farmecele femeiești (😊) pentru a intra în grațiile țarinei și a apropiaților săi.
În povestea noastră cavalerul poartă numele Lia de Beaumount, o frumoasă domnișoară ce este însoțită la curtea țarinei de onorabilul său unchi, Douglas, jucat de Claudiu Bleont.
Cum era de anticipat, apar tot felul de încurcături și de povești amoroase neașteptate, de intrigi și de întorsături la care nici nu te-ai fi gândit. Prin comicul de situație piesa te face să râzi dar dincolo de asta este un nivel mult mai profund unde începi să te întrebi ce e adevărat și ce nu și pe ce este construită de fapt lumea.
Întoarcerea la teatru, după 30 de ani, a domnului Nae Caranfil cu această poveste adevărată dar aproape de necrezut, mi s-a părut de bun augur. Și să mai spun că mi-au plăcut mult și costumele și decorul și muzica. Deci mi-a plăcut!

2. Constelații – Teatrul Act

De dragul Anei Ularu și al lui Radu Iacoban am coborât din nou scările în spirală spre subsolul de la Teatrul Act, am luat loc în sala cu nu mai mult de 100 de locuri lăsând frica la o parte și așteptând magia.
O mai văzusem pe Ana Ularu în “O interventie”, spectacol pe care l-am pus deja în topul meu pe 2017. Constelații e oarecum din aceeași zonă a poveștilor, zonă ce vorbește despre alegeri și despre cum fiecare alegere pe care o facem ne construiește viața într-un fel. Sau poate vorbește despre șanse și despre ce frumos ar fi ca de fiecare data când greșim ceva să putem da un pic “banda inapoi” ca să o luăm de la capăt în alt mod. Dar oare finalul va fi diferit?
Constelații este un spectacol bun despre doi oameni ce se iubesc, își spun adevăruri, se mint, se înșeală, văd fiecare lucrurile și întâmplările în felul lui, un spectacol despre două lumi ce se intersectează și se influențează. Bun, bun!

3. Idolul și Ion Anapoda-ARCUB

Sunt ceva ani de când am tot pus pe listă piesa d-lui George Mihail Zamfirescu dar uite că astrele de abia pe la jumătatea lui 2018 s-au aliniat și m-au dus în sala de spectacol de la ARCUB.
Cred că am amânat și pentru că nu puteam să mă decid ce variantă să văd, cea pusă în scenă la TNB sau cea la de la ARCUB. Combinația Oana Pellea – Richard Bovnoczki m-a făcut ca în final să aleg varainta ARCUB. Va veni și vremea spectacolului de la TNB, poate în 2019. Mi-ar plăcea să o văd pe Irina Cojar jucând în piesa scrisă de străbunicul său (ce emoționant trebuie să fie să ți se întâmple așa ceva! Am găsit un interviu cu Irina Cojar aici)
Revin la Idolul și Ion Anapoda de la ARCUB și-ți spun că este un spectacol cu atmosferă interbelică, vesel, plin de încurcături și de iubire care are regulile ei și care apare (sau nu apare) așa cum te-ai aștepta. Poate pentru că trăim într-o lume a vitezei în care uneori și viața e dată pe “fast forward” spectacolul pare un pic lungit, pare că s-ar fi putut strânge în jumătate din timp. Pe de altă parte, ce plăcut răgaz să te lași dus de personaje și de poveste în interbelicul românesc și să-i dai timp să înflorească în sufletul tău, pe îndelete.

4. Republica Melania – Teatrul Odeon

Se întâmplă pentru unii actori ca, de la foarte început, să aibă șansa unui rol mare, un rol care rămâne în memoria colectivă și cu care acel actor e asociat “pe viata”. Cred că într-un fel așa i s-a întâmplat și doamnei Rodica Mandache cu rolul “Dorulet” din Visul unei nopți de iarnă unde joacă alături de Florin Piersic. Chiar dacă vorbim de un rol din anii ’80, la finalul de an 2018 când eram în foaierul teatrului Odeon așteptând să întru în sala unde urma să se joace Republica Melania, tot despre “Dorulet” se vorbea. Se povestea cu nostalgie, se explica copiilor ce e cu acest rol…
Republica Melania este un spectacol de suflet, despre drama unei femei de la sat, născută în anii 1930 în Basarabia, o femeie ce a trăit dramă anexării Basarabiei la URSS, războiul și comunismul. E poate, în esență, drama oricărei “bunici” rămasă singură să-și ducă bătrânețea așa cum poate, prin zăpezile iernilor reale sau metaforice ce se abat asupra ei. Când soțul nu mai e, când copiii sunt duși în străinătățuri pentru o viață mai bună, când nepoții vin rar, când prietenii și vecinii cu care ai trăit o viață încep să se împuțineze tot mai mult, tot ce-ți rămâne este să te încurajezi și să-ți amintești că ești puternică, pentru că așa ai fost toată viața, că ești veselă, că știi să cânți și să dansezi și că viață încă pulsează în tine. Și atunci stai la povești și depeni amintiri cu soțul din fotografie, te cerți cu el ca și cum ar fi chiar lângă tine, apoi te împaci pentru că e omul tău drag. În plus, din când în când viața mai strecoară în lumea ta câte un firișor de speranță (o vizită, un telefon sau ce-o fi…) iar tu te agăți de el pentru a ieși din rutina zilelor ce trec, una după alta, fără să aducă nimic.
Rolul Melania îi vine mănușă domanei Rodica Mandache iar pentru mine a fost o mare bucurie să o revăd. Îmi venea să mă urc pe scenă și să o strâng tare în brațe.

5. Cursa de șoareci – TNB

Mi-a plăcut întotdeauna mult Agatha Christie (mi-a plăcut la fel de mult și Rodica Ojog Brasoveanu) așa că n-aș fi putut să ratez spectacolul “Cursa de soareci”. Deși știam acțiunea și parcă-mi aminteam și deznodământul, totuși spectacolul m-a prins și pe alocuri chiar m-a surprins (😊).
M-a prins atmosferă clasică, englezească, șarmul actorilor, labirintul de situații în care m-a dus povestea pe tot felul de piste întortocheate și cel mai adesea înfundate. Când să zici hop că știi ce s-a întâmplat tocmai atunci firul poveștii te aruncă în altă parte. Ca un plus de mister al spectacolului ți se cere, ca părtaș ce ești odată intrat în sala de spectacol, să păstrezi mai departe taina, să nu divulgi nimic.
N-am să divulg deci nimic, am să spun doar că mi-a plăcut.