Puterea exemplului

Îmi plac poveștile, tot felul de povesti dar cel mai mult îmi plac cele scurte și imprevizbile al căror final nu-l prea poți intui. În topul preferințelor mele sunt povestirile minunat de trăsnite ale lui Dino Buzzati.

Am auzit că reținem foarte ușor informațiile livrate sub forma poveștilor pentru că ele, poveștile, au capacitatea de a crea o punte intre emisferele cerebrale, stânga foarte cu rațiunea și dreapta foarte cu simțirea.

Am auzit recent o poveste a cărei sursă se spune că ar fi undeva prin zona amazoniană și care spune că într-o zi, într-o pădure, izbucnise un incendiu care se extindea și se tot extindea. Animalele fugeau fiecare din calea focului încercând să-și salveze pielea. Doar Pasărea Colibri zbura până la râul din apropiere, lua câteva picături de apă în cioc, se întorcea la pădure și le vărsa în zbor peste flăcările ce păreau să cuprindă totul. Făcea tură după tură la rău și înapoi la pădure.

La un moment dat un alt animal, vazandu-i încercările disperate de a arunca câteva picături de apă peste foc i-a spus:

–           Nu-ți dai seama că nu are rost ceea ce faci? Munca ta e în zadar.

–           Eu doar îmi fac partea mea, i-a răspuns Pasărea Colibri.

Asta e toată povestea, e poate cea mai scurtă poveste pe care o știu.

“Și nu e într-adevăr o prostie?” m-a întrebat o prietenă căreia i-am spus povestea.

Nu, nu cred că e o prostie, puterea exemplului e atât de contagioasă. Și fară nicio legătură cu povestea noastră cu Pasărea Colibri, dar legat de puterea exemplului să revedem minunata scenă “Oh Captain, my Captain” din filmul Dead poets society.

Ce film! 

Nu-mi rămâne decât să spun că am încălecat pe-o sa și v-am spus povestea așa.

Duminică frumoasă.

Fragili, puternici și imperfecți.

Îmi amintesc că eram la un curs care avea că tema nebunia începutului de secol XX la Paris. Discuția curgea fascinant printre ateliere de pictură, cârciumioare și cabarete. Se vorbea despre Montmartre și Montparnasse, despre Suzanne Valadon, Vameșul Rousseau, Utrilo, “Modi” și Picasso, despre Bateau-Lavoir, Lapin Agile și La Ruche. Era de-a dreptul fascinant, încercam să mai notez una alta, despre un loc din Paris, un film, o carte, un pictor, o expresie, o povestioară ca mai tărziu să mai caut și să-mi tot construiesc firișoare de legături cu acea atmosferă boemă inegalabilă.

La un moment dat discuția a alunecat în cu totul alta zonă, una despre care nu auzisem până atunci și în care era vorba despre o tehnică prin care vasele de ceramică sparte sunt lipite cu o substanță ce conține aur, lăsând urmele spărturilor foarte vizibile și transformând vasul din ceva oarecum obișnuit în ceva cu totul unic.

Când se naște un vas este de multe ori posibil să mai poată fi făcut încă unul ca el dar când se sparge, fiecare se sparge în legea lui, se ciobește un pic sau se sparge de-a binelea în două, în trei sau chiar se face țăndări. Fiecare în funcție de rezistenta lui, de unde și cum cade și mai ales de ce se lovește.

Mi-am adus aminte astăzi de tehnica Kintsugi răsfoind notițele de la curs.

Se spune că în Japonia, cândva prin secolul al XV-lea, un shogun, întristat că vasul său de ceai din porțelan s-a spart, l-a trimis în China pentru a fi reparat dar rezultatul nu l-a mulțumit deloc. L-a trimis apoi unor artizani japonezi care s-au gândit că dacă acel vas îi era atât de drag shogunului atunci mai bine ar fi fost să-l transforme într-un obiect de artă lipind cioburile cu aur și lăsând toate lipiturile la vedere. Shogunului trebuie să-i fi plăcut foarte mult ce a ieșit din moment ce tehnica Kintsugi a devenit de atunci încoace tot mai cunoscută.

Dincolo de frumusețea sa, vasul renăscut spune povestea fragilității lui, a unui nou început, a faptului că cineva l-a prețuit atât de mult încât să vrea să-i dea o noua viață, chiar mai prețioasă, lasandu-i “cicatricile” la vedere pentru a da tuturor un mesaj de speranță și de încredere.

Kintsugi spune povestea vaselor de ceramică reparate cu aur vorbind de fapt despre cicatricile care ne fac unici și pe care trebuie să le prețuim că pe o dovada a faptului că trăim, că ne asumăm riscuri și că, inevitabil, mai devreme sau mai tărziu, se vă găsi ceva sau cineva care să ne facă praf. Și când se va întâmpla asta, să ne adunăm cioburile, să le lipim cu aur și să mergem mai departe pe drumul nostru în viață. Fragili, puternici și imperfecți.

 

Zile de unică folosință

Era aproape finalul anului, eram într-o sală de teatru plină ochi, lângă mine, la capăt de rând, un domn în scaun cu rotile, în fața mea un el și o ea trecuți mult de 50 de ani, foarte tandri, iar un pic mai departe de ei, domnul Mircea Cărtărescu.

Domnul tandru povestea cu un cuplu de lângă ei ceva despre un aparat de purificat aerul și spunea că el n-a prea simțit vreun beneficiu dar ea, care este foarte gingașă (și aici a mângâiat-o tandru pe creștet), simte clar diferența. Am zâmbit, cuvântul gingașă sunase foarte special.

Spectacolul era bazat mult pe gândurile personajelor, atât de mult încât la un moment dat  nu mai știam care sunt gândurile mele și care sunt ale lor.

Două lucruri mi-au rămas în minte și am tot întins de ele de la sfârșit până la început de an. Primul e o povestire pe care o spunea unul dintre personaje care se plimbase printr-un cimitir și se mira că datele de pe cruci păreau foarte apropiate ca și cum toți oamenii aceia trăiseră foarte puțin, unii câțiva ani, alții doar câteva luni. Contrariată s-a dus să întrebe ce e cu oamenii aceia, de ce muriseră toți atât de tineri dar i s-a răspuns că datele nu reprezintă timpul pe care l-au trăit ci timpul în care au fost fericiți.

O lungă perioadă după asta n-am mai putut să mă conectez  la gândurile personajelor, mă gândeam ce ar scrie la mine, încercam să calculez, din reper în reper, când și cât am fost de fericită. Noroc că m-a oprit o replică ce a reușit să se strecoare până la mine. Personajul spunea că: Zilele noastre sunt de unică folosință și că din păcate nu există în lumea asta vreo mașinărie care să le recicleze și să ni le dea înapoi.

Am zâmbit, eram fericită chiar atunci, putea fi adunat și monentul acela la numărătoare.

Și uite-așa mi-am propus să nu mai las zilele astea de unică folsintă să să se furișeze pe lângă mine, vreau să fac cunoștință cu fiecare dintre ele.

PS. L-am menționat pe domnul Cărtărescu pentru pe timpul spectacolului m-am mai uitat către el încercând -i surprind reacțiile. Privea atent, cel mai adesea cu mâna la gură. În pauză eram curioasă cum (sau dacă) va fi asaltat de admiratori dar am fost surprinsă -l văd așteptând singur începutul spectacolului, rezemat de peretele sălii. Soția lui ieșise în pauză cu câțiva cunoscuți. Cred mulți l-am privit așa, mai pe furiș, mulți ne-am gândit ce mult ne-au plăcut cărțile lui dar n-am făcut pasul spre el -i spunem ceva. De ce naiba, nu stiu.

Aici, Radio Vacanța

Pe la nouă-zece ani îmi intrase în cap că-mi place Nat King Cole. Nu știu de unde auzisem numele ăsta, nu ascultasem nimic, niciodată, dar, întotdeauna când mă întreba cineva ce muzică îmi place îi răspundeam misterios, dându-mi ușor capul pe spate, de parcă aș fi spus ceva important și solemn: Natchincol. Așa cum nu-l ascultasem vreodată nu văzusem nici numele lui scris pe undeva și, de aceea, până la întâmplarea pe care am să v-o povestesc curând, când trebuia să-l scriu, îl scriam exact cum îl pronunțam.

Povestea mea spune așa: eram la mare cu mama mea, stăteam la o verișoară în Constanța, undeva prin Tomis Nord, unde ne inghesuiam preț de vreo 10 zile, 6 oameni într-un apartament mic de două camere. De acolo, din Tomis Nord, mergeam o bună bucată de drum printre blocuri, până la o stație de troleu care ne lăsa la Satul de Vacanță. Apoi pe jos, până la Perla, la plajă. Acolo ne făceam veacul dimineață și după-amiază, tolănite pe cearceaf, asculatand  Radio Vacanța: “Aici Radio Vacanţa, Hier Spricht Der Ferienfunk, This is Radio Holidays, Govorit Radiostanţia Otdîh, Ici Radio Vacances”.

Pândeam melodie de melodie sperând mereu că următoarea va fi Natchincol, mama îmi  zicea că o să se ducă ea la oamenii aia de la radio să-i roage să pună o dată și asta. Nu mai știu de ce n-a făcut-o, cred că ne luam cu joaca, cu valurile,cu leneveala pe plajă.

Să înaintăm însă spre miezul poveștii.

În drumul prin Satul de Vacanță, printre căsuțele cu nume de zone ale țării (Casă Vâlceană, Casă Gorjeană și așa mai departe), treceam pe lângă o terasă unde am văzut prima dată un tonomat muzical și pe cineva alegând o melodie. Mi s-a părut ceva fascinant și în fiecare dintre zilele următoare, dimineața și seara, mă opream să mă uit la tonomat. Nu l-am mai găsit însă funcțional, era scos din priză, iar ecranul cu melodii era întunecat.

Cu chiu cu vai am convins-o pe mama să întrebe un ospătar dacă îl poate băga cineva în priză că “ar vrea și fetița mea să aleagă o melodie”. Nu mai știu ce i-au răspuns, că e blocat parcă și că degeaba l-ar băga în priză că oricum n-ar merge. Am oftat și m-am resemnat, spre sfârșitul vacanței însă l-am văzut din nou aprins. Terasa era plină de oameni în ziua aia dar nimeni nu se îndurase sau nu se sinchisise să bage o monedă și să aleagă o melodie. Țopăiam de fericire, mama pregătise moneda, iar eu treceam cu degetul, de sus în jos pe fiecare artist. Îi citeam și ei numele fiecăruia că să alegem împreună. La un moment dat, după ce am rostit Nat, inima a început să mi-o ia la sănătoasa. Am citit și recitit Nat King Cole pronunțând foarte separat de data asta de parcă așa o făcusem dintotdeauna, apoi am împins fisa în aparat și am apăsat butonul start.

Câteva secunde nu s-a întâmplat nimic. Așteptam suspendată într-un spațiu parcă ireal, ospătarul pe care-l abordasem zilele trecute, venise și el curios să vadă “ce cântec a ales fetița” și deodată au început să se audă viori, un pian, apoi ceva tobe și din nou viori, o întreagă orchestră.

Ospătarul începuse să se strâmbe, de la mese câteva capete s-au întors spre noi mirate iar maică-mea s-a aplecat și m-a întrebat discret: dar tu știai cum cânta Nat King Cole, nu? “Da”, i-am răspuns sigură dar de fapt foarte încurcată. După toate instrumentele a început să se audă o voce diafană cu un timbru foarte ciudat și apoi din nou viori și din nou orchestra.

Ascultam ceva cu totul nou pentru mine, nici nu mai știu dacă mai trăisem vreodată o așa mirare. Ca prin vis l-am auzit pe ospătar: “Ce naiba muzică e doamnă asta? Asta-i place fetiței?”. Nici n-a apucat să-i răspundă că el continua să se lamenteze în legea lui.

Mama m-a strâns de mâna și mi-a făcut semn să plecăm. Mergeam și parcă muzica mergea și ea cu noi. N-am mai vorbit până la plajă și nici ceva vreme după asta până când, așa, într-o doară, o aud spunând: “Ia că o să mă duc eu la băiețîi ăștia de la Radio Vacanța să pună și ei Nat King Cole”.

Dar cum va spuneam, ne-om fi luat cu lenea, cu joaca, cu valurile și nu s-a mai dus, a rămas însă cu mine de atunci încoace povestea asta și muzică lui Nat King Cole.

Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.

Scene preferate din filme

M-a întrebat cineva într-o zi care este scena mea preferată dintr-un film. Mi-a fost greu să răspund, sunt mai multe, așa că las câteva aici și mai adaug pe măsură ce-mi mai amintesc și altele.

 “Who is coming with me?” din Jerry Maguire

Sunt uneori idealistă, încă mai cred în loialitate și în prietenie. Când însă doresc să revin cu picioarele pe pământ revăd scena asta.

O vezi aici

“Oh captain my captain” din Dead poets society

Cred că recunoștința este unul dintre cele mai frumoase sentimente. Nu ne revendicăm din pământ, din apă seacă, ci din întâlnirile cu oamenii remarcabili din viața noastră.

O vezi aici

“La Marseillaise din Casablanca

O scenă minunată despre demnitate și curaj. N-are cum să nu te impresioneze.

O vezi aici

“Bathroom speech” din Hidden figures

Despre momentul când adevărul iese la iveală, vindecă răni si schimbă lumi.

O vezi aici

“Opera” din Închisoarea îngerilor

Oricât de grea ar fi viața și în orice situație imposibilă ne-ar pune soarta, rămâne un miez de frumusețe și de umanitate de nezdruncinat.

Aici

Sunt curioasă, care e scenă ta preferată dintr-un film?

3  momente inedite în sala de teatru  (una caldă, două reci).

Întâmplarea numărul unu (rece, rece ca gheața)

Eram la Bulandra, la “Crimă și pedeapsă”, spectacolul se joacă într-o sală mică, undeva la etaj, într-o clădire alăturată sălii Toma Caragiu de la Grădina Icoanei.

Scena e în mijloc, ca un ring, în jurul ei, pe toate părțile scaune. Cam 3-4 rânduri, nu mai mult. În sală oameni de toate vârstele, niște norocoși care au reușit să prindă bilete la așa o bijuterie de spectacol. Nu cred că am văzut vreodată un spectacol mai bun, e pe primul loc în topul meu “all time”. Dacă nu l-ați văzut zic să faceți orice efort posibil să-l vedeți, e de neratat. Dar să lăsăm asta și să trecem la întâmplarea cu pricina.

Eram deci în mijlocul spectacolului, Marius Manole avea un monolog emoționant, puteai parcă să tai aerul cu cuțitul cum s-ar zice. Și, tocmai în atmosfera aceea magică, o bătrânică din rândul 1, foarte aproape de scenă, a scos  din buzunar o bomboană și a început să o fâșâie. Dar nu un fâșâit discret ci unul susținut, incredibil de zgomotos. Se auzea în toată sala. Privirile erau toate pe ea, cineva din spate a bătut-o pe umăr și i-a spus încet “Doamnă, deranjați” dar doamna părea că făcuse din desfacerea ambalajului bomboanei scopul vieții sale. Pe scenă Marius Manole își continua monologul (chiar nu știu cum reușea), doamna își vedea de treaba ei fâș-fâș-fâș. Secunde incredibil de jenante ce păreau să nu se mai termine. Și atunci s-a produs incredibilul. Unul dintre actori, Vlad Logigan, s-a aplecat peste marginea scenei, a smuls bomboana din mână doamnei și a dat furios cu ea de pământ. Spectacolul continua, bomboana ajunsese pe undeva pe sub scaune. Doamna mirată și contrariată s-a aplecat un pic să se uite după ea. N-a găsit-o. “Este inacceptabil așa ceva” i-a spus supărată soțului de lângă ea.

Întâmplarea numărul doi (caldă, foarte caldă)

Întâmplarea asta am mai povestit-o când am făcut lista cu topul spectacolelor 2018. Eram la “Aproape cantec” la Teatrul Odeon, un spectacol care pe mine m-a emoționat de m-a făcut praf. La final, mulți din sală ne ștergeam lacrimile. Aplauzele nu se mai apreau. Îți venea efectiv să te duci pe scenă și să o strângi în brațe pe Anda Saltelechi și să plângi împreună cu ea. Cred că asta a simțit și o doamnă din primul rând pe care am văzut-o scoțându-și de pe mână o frumoasă brațară de lemn. A făcut un pas până lângă scenă și i-a dat-o Andei Saltelechi. Aceasta la început a ezitat, nu știa ce să facă dar doamna îi făcea semne că este în regulă și că i-o dă din inimă. A luat-o, și-a pus-o pe mână și a mângâiat-o de câteva ori. Lacrimile au început să-i curgă din nou.

Întâmplarea numărul trei (rece, foarte rece)

Și, în final, pentru ultima întâmplare va trebui să mergem la Teatrul Metropolis. Eram la Amadeus, un spectacol la care este incredibil de greu să prinzi bilete, cred că se epuizează în maximum 10 minute de când se pun în vânzare. George Costin, cel care îl joacă pe Salieri, era poate în cea mai emoționantă scenă, cea  a dialogului sau cu divinitatea. Era un moment de o emoție incredibilă și bineînțeles că exact atunci a sunat telefonul. Suna și suna și suna. Exasperant și umilitor suna. George Costin a mai continuat un pic și apoi, învins de sunetul telefonului, s-a oprit. A rugat-o pe doamnă să iasă din sală ca să răspundă dacă e urgent. Doamna, o bătrânică, a ridicat câțiva oameni și a ieșit. Preț de câteva secunde nimeni nu a știut ce va fi mai departe. Magia se risipea ușor cum se risipește ceața. George Costin ne-a privit parcă pe fiecare în ochi, a oftat și a spus: “Voi relua acest moment, nu pentru că sunt eu bun ci pentru că e prea frumos scris și ar fi pacat….”. Și l-a reluat, a intrat din nou în personajul Salieri și magia a revenit.

La final, când ieșeam din sala de spactacol, am auzit comentarii de la cei care stăt

useră lângă doamna respectivă că ar fi încercat să-l oprească din sunat dar că nu a știut cum să o facă. Și m-am gândit, ca de atâtea ori când văd bătrânei cărora le sună telefoanele și care par derutați de asta, la copiii lor care le iau telefoane de fițe dar nu mai stau (foarte ocupați cum sunt) și să-i învețe pe îndelete cum să le foloseasca…

red human face monument on green grass field

Photo by Mike Bird on Pexels.com

Spectacole bune de teatru in Bucuresti (ianuarie-martie 2019)

Am văzut 10 spectacole de teatru în prime 3 luni ale anului și mi-a fost destul de greu să le pun într-o anumită ordine. Știam sigur care e pe primul loc și care e pe ultimul. Restul mi-au plăcut toate mult sau foarte mult și, chiar acum uitându-mă la această listă, parcă le-aș mai răsuci pe unele cu altele.

  1. Frumos e în septembrie la Veneția – ARCUB

 (Cu Oana Pellea și Mircea Rusu)

Cred că e cel mai romantic spectacol de teatru pe care l-am văzut vreodată. Stăteam acolo în scaun, în întunericul sălii și spectacolul parcă îmi circula prin vene. Nu cred să mi se mai fi întâmplat asta. O poveste despre doi oameni care parcă s-ar iubi dar parcă n-ar dori să riște să sufere, care parcă ar trăi mai mult în imaginație decât în realitate, pentru că în imaginație lucrurile sunt mereu așa cum ți le dorești. Doi oameni precauți, care fac puțin deși își doresc mult.

De unde pornește și unde te duce povestea rămâne să vezi. M-a cucerit și muzica lui Lucio Dalla pe care am tot fredonat-o de multe ori de atunci încoace. Mi-ar plăcea să revăd spectacolul încă o data sau de două ori sau de 100 de ori.

Las aici linkul către Piazza Grande a lui Lucio Dalla. Îți faci o idee despre atmosfera spectacolului chiar din melodia asta. 

  1. Ținutul din miezul verii – Teatrul Mic

 (cu domana Rodica Negrea într-un rol fenomenal)

Am aplaudat de mă dureau palmele la sfârșitul spectacolului de dragul doamnei Rodica Negrea.

Ce rol incredibil a putut să facă! Și restul actorilor joacă foarte bine dar ea, ea efectiv strălucește. Un spectacol despre familie, despre adevăruri și minciuni, despre aspirații, sacrificii, indiferentă, suferință și legături întortocheate. Este la foarte, foarte mică distanță de locul 1.

E de neratat aș zice.

  1. Despre tandrețe – Teatrul Dramaturgilor Români

 (cu Catrinel Dumitrescu, Șerban Pavlu, Ada Galeș, Sandra Ducuta, Ștefan Iancu)

A fost prima dată când am ajuns la Teatrul Dramaturgilor Români. Este undeva pe Calea Griviței, în apropiere de Buzesti, într-o clădire care a fost a Poștei. Sunt două săli de spectacole acolo, una la parter și alta la etajul 3 (or mai fi și altele dar nu le-am depistat eu) și cred că acolo e acum și Muzeul Literaturii Române.

M-am dus pentru că spectacolul este după Matei Visniec pe care-l iubesc mult de când am citit “Negustorul de începuturi de roman” și “Mansarda la Paris cu vedere spre moarte” și m-am dus și pentru a-i revedea pe actorii din distribuție (de câte ori l-am revăzut pe dl Pavlu după Cariolanus îmi venea în minte întrebarea; “Coriolanuse, ce cauți aicea bre?” (😊))

Ce surpriză minunată a fost acest spectacol. Plin de tandrețe, exact așa cum îi spune și titlul. Am plecat de acolo pe jos până la Metrou la Victoriei și cred că am zâmbit și am zis “Ceee frumoooos” de vreo 20 de ori dacă nu mai mult.

Și las aici și un citat din domnul Matei Visniec:

 “….În această lume tot mai violentă și superficială merită să ne reamintim că undeva există o insulă pe care oricine poate debarca din când în când, dacă vrea să respire puțin, să se distanțeze de vulgaritate și de fugă spre niciunde. Am putea să o numim Insulă Tandreței…”

  1. Richard al III-lea – Teatrul Bulandra

 (Cu Marius Manole)

Am fost la avanpremieră, domnul Andrei Șerban, regizorul piesei, era prezent în sală, ne-a spus câteva cuvinte la început, ne-a dat liber să râdem dacă vrem asta chiar dacă vom vedea o dramă, iar pe parcursul spectacolului s-a mai plimbat de colo colo prin sală să observe reacțiile spectatorilor. Mi-ar fi plăcut să văd ce a notat în caiet, pentru că a tot notat (😊).

Marius Manole e fabulous în rolul ăsta, e așa cum domnul Will l-a construit, însetat de putere și de glorie și gata să facă orice pentru ele. Am citit însă că Shakespeare n-a fost tocmai corect cu Richard al III-lea, că n-ar fi fost chiar așa cum îl portretizează el, că ar fi avut și multe părți bune și merite demne de rămas în istorie. A fost o intreagă nebunie cu găsirea mormântului acestuia, a fost creată și o asociație cu acest scop, o asociație în care poți să te și inscrii dacă vrei (😊). În final l-au găsit în 2012 sub o parcare din Leicester, într-un mormânt mic în care scheletul  fusese așezat într-o poziție chircită semn că l-au îngropat la repezeală. Nu știu dacă chiar m-aș inscrie în “RichardIII Society” dar recunosc că e interesant de studiat mai departe personajul (😊).

Revenind la spectacol, este amestecat un pic (sau mult) cu politica actuală, dar cum altfel? Nu e teatrul oglinda vremurilor?

Când devenise vădit acest lucru câteva cupluri mai în vârstă au părăsit sala.

E o experiență spectacolul ăsta, în locul tău m-aș duce să îl văd.

  1. Efectul Razelor Gama asupra craitelor lunatice – Teatrul Metropolis

 (cu Oana Pellea, Alexandrina Halic, Cristina Casian, Florina Gleznea)

Un spectacol despre cum viața o ia pe cărările ei fără să mai țină cont de visurile tinereții. Un spectacol despre puterea unei femei ce crește singură două fete ce sunt într-un fel și ele niște crăițe lunatice. Cum le vor influența “radiatiile” vieții rămâne să vezi.

Am oftat tot drumul până acasă gândindu-mă că viața este uneori atât de nedreaptă. E un spectacol ce te copleșește, te duce cu el în abisuri și te lasă la final să te târăști singur până la suprafață. Am văzut câteva lacrimi în jurul meu iar la final am auzit oamenii spunând wow.

Și muzica, oh muzica din acest spectacol este atât de bine aleasă. Doamna Mariana Camarasan, regizoarea piesei, face minuni.

  1. Sunset Limited – Unteatru

 (Cu Richard Bovnoczki și Seban Pavlu)

Un professor și un fost condamnat se întâlnesc pe peronul unei gări, profesorul dorește să-și ia viața, celălalt vrea să i-o redea. Lumile lor diferite, cu credințe diferite se ciocnesc. Se nasc scântei, întrebări și îndoieli iar tu ca spectator ești parcă un fel de jurat. Judecata este însă imposibilă, dreptatea e pe rând și la unul și la altul.

  1. Domnul Ibrahim și florile din Coran – Teatrul Metropolis

 (cu Marian Ralea și Vlad Logigan)

O poveste frumoasă despre umanitate, despre grijă, prietenie și dragoste. Despre cum dincolo de religii rămâne flacăra din sufletul fiecărui om. Un negustor turc și un copil evreu își spun povestea și te iau cu ei în călătoria vieții lor. Vlad Logigan este incredibil în spectacolul ăsta, reușește să-ți aducă în fața ochilor un copil în cel mai veridic mod cu putință. Minunat actor, merită urmărit peste tot pe unde joacă.

  1. Pisica pe acoperișul fierbinte – Teatrul Bulandra

 (Cu Tudor Aaron Istodor, Alexandra Fasolă, Virgil Ogasanu, Dana Dogaru, Silvana Negrutiu, Lucian Ifrim)

Cu adeavarat fierbinte e spectacolul ăsta, Alexandra Fasolă este o soție ce-și dorește mai mult decât primește și care ar face orice că să-și recucerească soțul refugiat în alcool. Dar povestea cu alcoolul, rămas singurul ce mai poate aprinde un pic de viață în sufletul soțului, are rădăcini adânci ce nu pot fi smulse ușor și ascunde povești ce nu pot fi uitate.

Planul poveștii dintre cei doi soți se suprapune cu un plan al familiei mai largi și al luptelor pentru moșteniri și avere. Cum se va termina totul, cine câștiga și cine pierde rămâne să vezi și vorba cântecului: “…Si nu mai vreau să știu pan’ la sfârșit/ cine a iubit frumos, cine-a gresit…”

  1. Copilul lui Noe – Teatrul Metropolis

 (cu Maia Morgenstern, Marius Manole, Marian Ralea, Vlad Logigan)

Un spectacol cu mult suflet despre un copil evreu ce învață să se ascundă și să-și ascundă și sufletul în perioada prigoanei naziste. Dar, ca și în “Domnul Ibrahim și florile din Coran”, apare un om providențial, un preot de data asta, care-l ajută să se salveze pe toate planurile. Îmi plac mult cărțile lui Eric Emmanuel Schmitt și cred că n-am văzut vreodată o montare după poveștile lui care să nu-mi placă.

Copilul lui Noe e un spectacol plin de lumină și de speranță, speranța că generozitatea și iubirea nu pot muri vreodată, oricât de negre ar fi vremurile.

  1.  “50 de secunde” – Teatrul Național

(Cu Lucian Iftime, Alexandru Voicu și Diana Dumbravă)

Aceasta este piesa care a câștigat premiul UNITER în 2017 pentru cea mai bună piesă și care, conform tradiției, este montată la Teatrul Național. Nu e chiar rea dar nici nu pot spune că m-a cucerit. Un procuror (procuror este și autorul, la DIICOT Tg Mureș, si am citit pe undeva o declarație a lui că orice asemănare cu întâmplări și fapte reale este cum s-ar zice pur întâmplătoare) anchetează un tânăr ce și-a ucis mama. Planurile din prezent se intercalează cu unele din trecut în care vedem relația mamă-fiu. Este un joc al întrebărilor între procuror și anchetat iar în final, rourile par chiar a se schimba. Cine anchetează pe cine, cum povestea unuia are rezonanțe adânci în sufletul și mintea altuia vei afla dacă alegi să mergi să vezi spectacolul.

Nu se compară cu spectacolele de mai sus dar, cum ziceam, nu e rău.

Și acum, la final, nu-mi mai ramane decât să vă urez să aveți poftă de teatru pentru că teatrul face viața mai frumoasă, inima mai bună și mintea mai sclipitoare (😊)