Povestea de azi este una de vacanță, e miezul verii, mi-e dor de mare iar gândul mi-a fugit la o povestioară de acum mulți ani.
Până pe la 10-11 ani, nu știu cum și de ce, mersul la mare însemna mersul la o verișoara din Constanța. Era de fapt un fel de rudă prin alianța, ceva complicat ce n-am înțeles pe deplin niciodată. Ne lipisem însă de oamenii ăștia și, an de an, pe la început de august, mergeam 7 zile la ei la mare.
Maică-mea umplea sacoșe întregi cu provizii, le târam cu greu până la gară, ne urcam în tren și duse eram spre Constanța. Ne așteptau ei pe peronul gării și plecam împreună spre Tomis Nord unde aveau un apartament cu 2 camere în care ne înghesuiam 6 oameni, ei 4 și noi două.
Taică-miu nu mergea cu noi, se scuza mereu că lui nu-i face bine marea, că nu poate să-și ia concediu în perioada aia sau că are ceva important de rezolvat. Cred că de fapt nu-i plăcea înghesuiala și poate nici compania. Eu însă muream de fericire când venea vremea să mergem la mare.
Fiica acestor oameni, Manuela, era cu 2 ani mai mică decât mine. Slabă moartă de îi puteai număra coastele, tunsă mereu în același fel, franțuzesc cu breton, era cel mai vesel om pe care l-am cunoscut vreodată, râdea toată ziua, cred că era în stare să râdă și noaptea, în somn
În casa lor erau două locuri care mă atrăgeau ca un magnet: sub pat-ul din dormitor, plin de o mulțime de chestii, de unde, când și când, așezată pe burtă și cu mâna întinsă la maximum, Manuela extrăgea câte o cutie plină cu mici nimicuri cu care ne jucam apoi toată ziua. N-am reușit niciodată să văd tot ce era acolo și poate și de asta am rămas până în ziua de azi cu o fascinație pentru lucrurile de pe sub paturi și de prin poduri.
Pod însă nu aveau, stăteau la parter și, lucru oarecum straniu, apartamentul lor avea și balcon. Ei bine, balconul asta, un pic mai lung și un pic mai lat ca un stat de om, era al doilea loc care îmi plăcea mult.
Era total gol, fără dulapuri, fără borcane, fără cutii sau mai știu eu ce, doar un covoraș țărănesc pus la mijlocul lui, în rest nimic.
Părea turnat în piatră iar toate marginile lui erau frumos rotunjite. Ne așezam turcește pe covoraș și rămâneam acolo ore în șir jucându-ne și povestind fel de fel. Câteodată coboram din balcon direct în grădinița din fața blocului.
Punem întâi un picior peste marginea lustruită a balconului, rămâneam câteva secunde ca pe cal, apoi trăgeam și celălalt picior, mă răsuceam pe burtă și mă lăsăm să alunec în grădiniță.
Nu prea aveam noi voie acolo, era o grădiniță plină de flori, foarte bine îngrijită. Adevărul e că nici nu ne interesa grădiniță, ceea ce ne plăcea era coborâtul din balcon. La capătul grădiniței, înspre scara blocului, era un gard cu zăbrele de metal. Manuela, subțire că un ac, se strecura printre zăbrele, eu mă chinuiam să le sar.
Într-una dintre aceste expediții, după ce s-a strecurat prin gard, s-a tot rugat de mine să încerc și eu. Îmi zicea că știe ea sigur, că nu e niciun dubiu că dacă îți intră capul nu e nicio problemă să îți tracă și corpul printre ele. N-am crezut-o, însa ea când își punea în minte să facă ceva, nu se lăsa deloc, țopăia și se ruga într-una de mine să încerc.
Am încercat, nu prea mergea, Manuela se chinuia să mi rotească puțin capul la dreapta, puțin la stânga, un pic mai sus, un pic mai jos, căutând locul cel mai potrivit. “N-are cum să nu intre, n-are cum” zicea ea foarte sigură că o să reușim. Se opintea din toți rărunchii să tragă de fiare, cu brațele ei subțiri ca rămurerele, încercând să le lărgească un pic.
Cu greu am reușit să-mi trec capul dincolo dar mai departe, oricât am încercat n-a mai mers. M-a împins, m-a răsucit dar nimic, rămăsesem prinsă în gard. Mă usturau obrajii și urechile de cât tot încercasem.
Într-un final ne-au auzit ai ei și au venit într-un suflet să mă ajute. Tatăl Manuelei, un om cât un munte, s-a apucat și el să tragă de fiare și le-a lărgit imediat. “Nțțț, pe acolo se trece?” se mira maică-mea preocupată de urechile mele înroșite.
Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că a fost prima dată când am văzut-o pe Manuela tristă, îmi tot spunea că ea așa știa: că dacă îți intră capul, îți intră sigur și corpul.
Iar eu râdeam, râdeam, râdeam.