Despre două întâlniri….

Eram la Paris în mica mea vacanţă de câteva zile. Ai mei ştiau că am în plan să fac un drum la cimitir, la Montparnasse să duc cate un gând la mormintele lui Brâncuşi, Cioran, Eugen Ionesco şi Tristan Tzara.
Cu harta în mână am început să căutăm. Cimitirul e foarte organizat, am ajuns repede la Eugen Ionesco. Cu o seară înainte trecusem şi pe la “Theatre de la Huchette” unde chiar atunci se juca “Cântăreaţă cheală”. Se joacă de 55 de ani şi asta chiar e un record înscris în Cartea Recordurilor.
Stăteam lângă mormânt şi ne gândeam la Eugen Ionesco când din spate auzim o voce întrebându-ne dacă suntem din România. O doamna în scaun cu rotile se oprise în spatele nostru. Să fi avut 50 şi ceva de ani. Avea părul frumos aranjat iar pe braţe un şal. Ne spune că nu prea mai vine lumea “pe aici” şi apoi ne întreabă dacă vorbim franţuzeşte. “Un peu” răspundem râzând dar ea nu râdea deloc. Oftând resemnată ne-a zis că din păcate s-a dus cultura adevărată, că acum nu mai citesc oamenii Hugo în original, că viaţa e prea pragmatică. Îi explicăm că aşa e acum, că toată lumea vorbeşte engleza, că engleza se studiază mai mult în şcoli, că asta nu înseamnă că e afectată cultura…. dar doamna în scaunul ei cu rotile dădea neîncrezătoare din cap. Am mai schimbat 2 vorbe şi am plecat dar discuţia cu ea mi-a rămas în minte şi m-a întristat într-un fel. Recunosc, mi-ar plăcea să citesc Hugo în original…

A doua zi eram cu o prietenă într-un restaurant mic din Cartierul Latin. La o masă lângă noi un cuplu pe la 80 şi ceva de ani. Americani, după accent. Ea grăsuţă, cu părul lung, grizonat, atârnându-i în dezordine, fără sutien şi fără inhibiţii. El înalt, subţire şi foarte grijuliu cu ea. La un moment dat el pleacă la baie iar ea dornică de conversaţie ne întreabă dacă suntem franţuzoaice. Zâmbim şi-i răspundem în engleza ca nu. Ne întreabă în continuare de unde suntem. Îi spunem că din România iar ea rămâne surprinsă; “Poland, you said?”, “No, România…” “România?…” Doamna nu auzise de noi dar a trecut uşor peste asta. A vrut apoi să afle dacă suntem căsătorite, dacă avem copii, ce profesie avem iar apoi ne-a spus despre ea. Ne-a spus tot. Câţi copii are, ce profesii au copiii, ce profesie are ea (artistă), unde locuieste, că vorbeşte chineza, ne-a povestit despre Mao…şi în final când moşuleţul a venit şi el la masa ni l-a prezentat “My father” şi apoi a început să râdă cu entuziasm de glumă ei. Ne-a întrebat şi el de unde suntem. Ne-am mai încercat încă o dată norocul spunând România iar el a zâmbit liniştit şi a zis: “trebuie să mă mai uit pe hartă”. Am mai schimbat câteva vorbe iar apoi s-au îmbrăcat şi au plecat…
Am zâmbit!
Şi nu ştiu cum, parcă o vedeam în spatele meu şi pe doamna în scaun cu rotile din cimitir, zâmbind un pic trist şi un pic ironic.