O poveste de vară și una de iarnă

Atinsesem cred în ziua aceea, miezul miezului de vară, era atât de cald încât mi se zbârlea pielea pe brațe de dogoarea soarelui iar din păr îmi șiroiau pe frunte și pe sub ochelarii de soare fire de transpirație.

Nici nu mai știu unde eram, o amintire îndepărtată mă îndeamnă să cred că eram pe lângă parcul Izvor în drumul spre metrou și apoi spre casă. Dar până la urmă asta contează prea puțin, conteaza insă o amintire simplă ce a rămas cu mine până în ziua de azi.

În timp ce mă târam pe o alee fierbinte, încercând să vânez un pic de umbră am văzut apropiindu-se din sens opus, mergând ciudat, un pic împleticit, un om al străzii.

M-am gândit că poate băuse sau că poate îl dobora și pe el căldura de mergea așa.

Purta blugi mult mai largi decât i-ar fi trebuit, un tricou jerpelit iar în picioare ghete fără șireturi. Părul grizonant îi atârna încâlcit pe umeri iar barba părea crescută în legea ei.

Când distanța dintre noi a scăzut l-am auzit fredonând o melodie iar ceea ce părea un mers împleticit mi s-a părut mai degrabă acum un soi de dans.  Am zâmbit, pe caldura aceea ingrozitoare, un om incălțat in ghete, dansa.

După ce a trecut de mine, m-am oprit să-l privesc,  îsi continua  liniștit drumul fredonându-și melodia. Pe spatele tricoului său scria cu litere de-o șchioapă: RONALDO.

Acum, în cea de-a doua poveste, nu mai este deloc vară, ba chiar e iarnă, poate o fi fost chiar miezul miezului de iarnă pentru că-mi aduc aminte zăpada ce-mi ajungea până la genunchi, fusta pe care o țineam să nu mi-o zboare viscolul și geaca în care încercam să-mi ascund bărbia și nasul ca să nu-mi înghețe. Era frig, groaznic de frig.

Pe refugiul din stația de tramvai se crease în zăpadă un șanț prin care oamenii mergeau încolonați. Unul în spatele celuilalt, cu capetele în jos protejându-se de viscol fiecare așa cum putea.

În fața mea o bătrânică călca cu grijă cu pași mici. Îi zăream ghetele vechi peste marginea cărora răsucise niște șosete de lână. Ciorapii păreau dintr-un bumbac gros, vedeam doar puțin din ei, corpul ei mic era acoperit de un palton impermeabil, ponosit rău, rău de tot. Era o mână de om bătrânica asta, cred că îmbrăcată și  încălțată nu cântarea mai mult de 40 de kilograme. N-avea mănuși, își strecura mâinile în buzunare câte o clipă iar apoi le scotea încercând să se sprijine de marginea șanțului de zăpadă ca să nu-și piardă echilibrul. Nu se lăsa deloc, mergea și ea în ritmul coloanei de oameni. Mi-era milă și ciudă pe situația care o fi făcut-o să plece în zorii zilei la drum, prin ger. Se vedea că nu-i era ușor. N-a trecut mult pană când a alunecat un pic și poate dacă n-aș fi fost atât de aproape de ea nu aș fi putut să o prind.  A dat din cap a mulțumesc fără să ne oprim. Doar la capătul șanțului de zăpadă s-a întors spre mine și mi-a mulțumit. Era zbârcită toată, avea zăpadă atârnată și pe gene, încerca să zâmbească făcând haz de necaz dar eu rămăsesem cu ochii pe căciula ei, moștenită de la vreun nepot, pe care scria cu litere de-o șchioapă PITBULL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s