Category Archives: Uncategorized

Călătorii sunt rugați să poftească în poveste

Astăzi avem trei întâmplări simple, cu iz franțuzesc, două trăite, una auzită.

Prima poveste începe așa: era o dimineață de sâmbătă, încă nu se făcuse ora nouă, iar noi căutam intrarea principală în cimitirul Pere-Lachaise din Paris, era pentru noi primul obiectiv turistic al zilei.

Străzile erau mai degrabă pustii. In fața noastră un om de la curățenie împingea un tomberon. L-am auzit murmurând vesel o melodie în timp ce făcea și câțiva pași de dans. Era înalt și foarte atletic, franco-algerian să-i spunem.

În liniștea stranie de pe lângă cimitir, prezența lui era una foarte vie. La un moment dat a văzut un un pic mai departe un rest de țigară, s-a dus să-l ridice și l-a aruncat cu boltă spre tomberon. A aterizat pe lângă și atunci el s-a uitat spre noi, a ridicat din umeri  a “se mai întâmplă, ce să-i faci?” și râzând  a zis “J’ai rate” (am ratat).

I-am zâmbit și noi, i-am făcut cu mâna și ne-am continuat drumul spre cimitirul plin cu oameni celebri.

A doua întâmplare am auzit-o cândva, demult, la domnul George Pruteanu.

Povestea, iar eu reproduc din memorie, că era cu câțiva prieteni la o terasă din Paris. Pe măsură ce paharele de vin se tot goleau deveneau tot mai bine dispuși și mai gălăgioși. Au început să cânte, tot felul de cântece iar în final, când sticlele se goliseră de tot, s-au gândit să cânte La Marseillaise. Știau versurile dar, în starea în care erau, nu le mai nimereau chiar exact și atunci, de la o masă alăturată, s-a ridicat un francez. S-a aplecat un pic spre masa lor și le-a spus: “Domnilor, nu vă permit. Este imnul național al Franței”

În a treia întâmplare eram într-un supermarket. Luasem 2 sticle de vin, niște brânză Roquefort o baghetă și-o mai fi  fost și altceva dar nu-mi mai aduc aminte. În spatele nostru, la casă, o franțuzoaică pe la 60 și ceva de ani așezase pe bandă 7-8 sticle de vin. George nu se putea abține și trăgea cu ochiul la vinurile doamnei, când privirile ni s-au intersectat, doamna a zâmbit, a făcut semn spre vinurile noastre, a dat din cap a apreciere și ne-a asigurat că le-am ales bine.

Ca să-i arătăm că știm cum stă treaba, i-am arătat brânza pe care o luasem ca să acompaniem vinul  dar aici, ce să vezi, doamna a strâns din buze și a înclinat din cap a “nu prea”: “E prea puternică brânza asta, ne-a spus, ca să meargă perfect cu vinul, trebuie să puneți pe pâine mai întâi un strat de unt și apoi peste el brânza”

Am fugit după unt și bine am făcut.

A la votre! 

Acceleratul de Constanța pleacă în 5 minute

Povestea de azi este una de vacanță, e miezul verii, mi-e dor de mare iar gândul mi-a fugit la o povestioară de acum mulți ani.

Până pe la 10-11 ani, nu știu cum și de ce, mersul la mare însemna mersul la o verișoara din Constanța. Era de fapt un fel de rudă prin alianța, ceva complicat ce n-am înțeles pe deplin niciodată. Ne lipisem însă de oamenii ăștia și, an de an, pe la început de august, mergeam 7 zile la ei la mare.

Maică-mea umplea sacoșe întregi cu provizii, le târam cu greu până la gară, ne urcam în tren și duse eram spre Constanța. Ne așteptau ei pe peronul gării și plecam împreună spre Tomis Nord unde aveau un apartament cu 2 camere în care ne înghesuiam 6 oameni, ei 4 și noi două.

Taică-miu nu mergea cu noi, se scuza mereu că lui nu-i face bine marea, că nu poate să-și ia concediu în perioada aia sau că are ceva important de rezolvat. Cred că de fapt nu-i plăcea înghesuiala și poate nici compania. Eu însă muream de fericire când venea vremea să mergem la mare.

Fiica acestor oameni, Manuela, era cu 2 ani mai mică decât mine. Slabă moartă de îi puteai număra coastele, tunsă mereu în același fel, franțuzesc cu breton, era cel mai vesel om pe care l-am cunoscut vreodată, râdea toată ziua, cred că era în stare să râdă și noaptea, în somn

În casa lor erau două locuri care mă atrăgeau ca un magnet: sub pat-ul din dormitor, plin de o mulțime de chestii, de unde, când și când, așezată pe burtă și cu mâna întinsă la maximum, Manuela extrăgea câte o cutie plină cu mici nimicuri cu care ne jucam apoi toată ziua.  N-am reușit niciodată să văd tot ce era acolo și poate și de asta  am rămas până în ziua de azi cu o fascinație pentru lucrurile de pe sub paturi și de prin poduri.

Pod însă nu aveau, stăteau la parter și, lucru oarecum straniu, apartamentul lor avea și balcon. Ei bine, balconul asta, un pic mai lung și un pic mai lat ca un stat de om, era al doilea loc care îmi plăcea mult. 

Era total gol, fără dulapuri, fără borcane, fără cutii sau mai știu eu ce, doar un covoraș țărănesc pus la mijlocul lui, în rest nimic.  

Părea turnat în piatră iar toate marginile lui erau frumos rotunjite. Ne așezam turcește pe covoraș și rămâneam acolo ore în șir jucându-ne și povestind fel de fel. Câteodată coboram din balcon direct în grădinița din fața blocului.

Punem întâi un picior peste marginea lustruită a balconului, rămâneam câteva secunde ca pe cal, apoi trăgeam și celălalt picior, mă răsuceam pe burtă și mă lăsăm să alunec în grădiniță.

Nu prea aveam noi voie acolo, era o grădiniță plină de flori, foarte bine îngrijită. Adevărul e că nici nu ne interesa grădiniță, ceea ce ne plăcea era coborâtul din balcon. La capătul grădiniței, înspre scara blocului, era un gard cu zăbrele de metal. Manuela, subțire că un ac,  se strecura printre zăbrele, eu mă chinuiam să le sar.

Într-una dintre aceste expediții, după ce s-a strecurat prin gard, s-a tot rugat de mine să încerc și eu. Îmi zicea că știe ea sigur, că nu e niciun dubiu că dacă îți intră capul nu e nicio problemă să îți tracă și corpul printre ele. N-am crezut-o, însa ea când își punea în minte să facă ceva, nu se lăsa deloc, țopăia și se ruga într-una de mine să încerc.

Am încercat, nu prea mergea, Manuela se chinuia să mi rotească puțin capul la dreapta, puțin  la stânga, un pic mai sus, un pic mai jos, căutând locul cel mai potrivit. “N-are cum să nu intre, n-are cum” zicea ea foarte sigură că o să reușim. Se opintea din toți rărunchii să tragă de fiare, cu brațele ei subțiri ca rămurerele, încercând să le lărgească un pic.

Cu greu am reușit să-mi trec capul dincolo dar mai departe, oricât am încercat  n-a mai mers. M-a împins, m-a răsucit dar nimic, rămăsesem prinsă în gard. Mă usturau obrajii și urechile de cât tot încercasem.

Într-un final ne-au auzit ai ei și au venit într-un suflet să mă ajute. Tatăl Manuelei, un om cât un munte, s-a apucat și el să tragă de fiare și le-a lărgit imediat. “Nțțț, pe acolo se trece?” se mira maică-mea preocupată de urechile mele înroșite.

Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că a fost prima dată când am văzut-o pe Manuela tristă, îmi tot spunea că ea așa știa: că dacă îți intră capul, îți intră sigur și corpul.

Iar eu râdeam, râdeam, râdeam. 

“Un pic misterios, un pic vag, un pic fantastic”

Pentru povestea de astăzi trebuie să ne întoarcem în timp, în Parisul sfârșitului de veac 19, în plin Belle Epoque, într-un Montmartre învăluit într-o atmosfera boemă, cu atelierele pictorilor stabiliți acolo pentru chiriile modeste, cu cafenele mici, învăluite în fum și în absint, cu sărăcie lucie, străzi pline de noroaie dar cu o poftă nebună de viață și de a trăi clipa ce răzbătea de peste tot.

Trebuie să ni-i imaginăm acolo pe Modigliani, pe Picasso, pe Rousseau vameșul, pe Renoir, pe Utrillo, pe Zola, pe Apollinaire, pe Toulouse Lautrec, pe Matisse, Degas și pe mulți, foarte mulți alții. Nici n-aș avea cum să-i enumăr pe toți.

Ei bine, în atmosfera asta boemă din Montmartre, trăia într-o familie săracă, Louise Weber, fiica unei spălătorese. Louise iubea să danseze iar pentru asta ar fi făcut orice. Pe la 16 ani începuse să fure rochii din spălătoria mamei și să fugă, îmbrăcată elegant, în sălile de dans. N-a trecut mult până a ajuns la Moulin Rouge unde a fost luată sub aripa sa de un dansator misterios,  Jaques Renaudin, despre care vom vorbi un pic mai târziu.

Se spune că atunci când dansa printre mesele de la Moulin Rouge, agitând volanele fustei, reușea să le ia de pe cap domnilor pălăriile, cu vârful pantofilor, ca apoi să dea pe gât paharul de băutură de pe masa lor. Au numit-o La Goulue (Mâncăcioasa) și așa i-a rămas numele în istorie.

La Goulue ardea ca o flacără,  venea să o vadă dansând la Moulin Rouge toată lumea pestriță din Montmartre, veneau artiști, prinți, ambasadori, prim-miniștri. Când își ridica fustă plină de volane și lasa la iveală cele două inimioare cusute pe lenjerie, în față și în spate, lumea era în delir.

Fata asta simplă și nebună ce nici măcar nu era vreo mare frumusețe dar care dansa cu o senzualitate și o îndrăzneală nemaipomenită până atunci, furase inimile tuturor și devenise  cea mai cunoscută și cea mai bine plătită vedetă a timpului. S-au sinucis pentru ea patru bărbați iar mulți alții au suferit și au suspinat îndelung.

Unul dintre îndrăgostiți ar fi fost prințul Alexei, fratele mai mic al țarului Rusiei, care într-o zi a invitat-o în apartamentul sau de pe lângă Arcul de Triumf și i-a pregătit o baie plină cu șampanie. La Goulue s-a aruncat în cadă și a povestit apoi despre senzația ciudată de înțepături și furnicături de pe tot corpul.

Înainte de a merge cu povestea mai departe, să revenim un pic la Jacques Renaudin, partenerul de dans al lui La Goulue, un personaj înalt și foarte slab, cu o flexibilitate incredibilă a corpului ceea ce-i permitea să facă mișcări și numere de contorsionism de-a dreptul inimaginabile. În timpul zilei Jacques Renaudin era negustor de vinuri pentru ca seara să devină vedeta Moulin Rouge-ului sub porecla care i-a fost dată de “Valentin le Desosse” (Valentin dezosatul).  Se spune că a avut 83,112 dansuri pe scena Moulin Rouge-ului de la valsuri la polci și cadriluri și că n-a acceptat niciodată vreun ban de la Moulin Rouge deși era, alături de La Goulue, vedeta cabaretului. Valentin le Desosse a dansat toată viata doar din plăcere.

Medicii cred acum că flexibilitatea corpului sau, ce părea de cauciuc, se datora de fapt unei boli a articulațiilor dar cine știe care o fi fost adevărul?

În plină glorie, La Gouloue s-a gândit că Moulin Rouge e deja un loc prea mic pentru ea, că merită mai mult și că ar fi timpul să ia lucrurile pe cont propriu și să fie propria ei vedetă. A investit o mulțime de bani , și-a construit un show al ei și a început turneele dar spectatorii care făceau altă dată coadă să între la Moulin Rouge n-au mai apărut. Au trecut ceva ani, după eșecul show-ului a ales circul, când nici circul n-a mers a ales să joace în câteva piese de teatru, când nici ele n-au mers a încercat lucruri și mai mici. Anii au tot trecut peste La Goulue și din băile în șampanie și gloria de altădată nu mai rămăsese nimic. Ajunsese să vândă dulciuri și flori că să se întrețină, apoi țigări și chibrituri chiar în față la Moulin Rouge unde însă n-o mai cunoștea nimeni. Epoca ei trecuse.

Săracă și uitată, s-a refugiat în băutură, trăia într-o baracă, de pe o zi pe alta și când, cu doar cu câteva luni înainte de a se stinge, un reporter a venit să o filmeze s-a încumetat să facă pentru el câțiva pași de dans. Avea haine ponosite și multe kilograme în plus dar mișcările mai aveau parcă un pic din magia de odinioară.

La Goulue a fost înmormântată într-un cimitir sărac pentru ca mai apoi trupul să-i fie mutat în cimitirul din Montmartre aproape de zona în care și-a trăit gloria. Franța nu o uitase. Rămâne ca amintire afișul pictat de Toulouse Lautrec în care apare împreună cu partenerul ei de dans iar dacă intri pe site-ul Moulin Rouge o să-i găsești fotografia și denumirea de regina a can-can-ului și simbol al senzualității pariziene.

După plecarea lui La Goulue , Valentin le Desosse a dispărut fără urmă și nimeni n-a mai știut niciodată nimic despre el.

Mă gândesc câteodată că dacă ar fi posibile calatoriile prin timp, mi-ar plăcea să stau la o cină și să povestesc una alta cu diferite personaje istorice. N-am niciun dubiu că i-aș pune pe lista de invitați și pe La Goulue și pe Valentin le Desosse.

Ce mai cină ar fi! High class! 

O clipă de grație

Trebuie să-ți mărturisesc încă de la început că aceasta nu-i tocmai o poveste “normală”, întâmplarea este însă cât se poate de reală, asta dacă nu cumva mintea mi-o fi jucat feste în acea zi din miezul verii. Dar nu cred să fi fost vreo iluzie pentru că-mi amintesc starea nemaiîntâlnită pe care am trăit-o și care-mi dă oarecum fiori ori de câte ori mi-o amintesc.

Era, cum îți spuneam, o zi de vară, eram la munte și pornisem să hoinărim prin poiene spre malurile Prahovei ca apoi să urcăm spre schitul din vârful dealului. Până la Prahova poteca merge lin pe lângă pășunile și grădinile oamenilor. Treci pe lângă tufe de măceși și de  cătini, te mai furișezi prin umbra câte unui copac, pășești când prin praf când prin pietriș și, cel mai probabil, multă vreme nu dai de niciun om. Drumul face legătura dintre vatra localității și halta CFR unde oprește acolo de câteva ori pe zi un tren personal. Rar coboară sau urcă cineva.

Mergeam alene, povesteam una alta, ne mai opream să mai culegem măceșe, să mai mirosim câte o floare și ne întrebăm ale cui or fi terenurile frumoase pe lângă care treceam.  La un moment dat m-am trezit singură, el se oprise ceva mai în urmă să pozeze ceva. Și atunci s-a întâmplat! În poiana din stânga mea am văzut, la mai puțin de zece  metri, un cerb, cel mai frumos și mai impunător cerb pe care l-am văzut vreodată. Întorsese capul spre mine și mă privea. Niciunul dintre noi nu făcea vreo mișcare, ne priveam în ochi și cumva, într-un mod magic, timpul parcă se oprise în loc iar din cer păreau să curgă fulgi aurii de lumină. Clipa aceea de grație era atât de frumoasă și atât de intensă încât o simțeam în tot corpul. Inima îmi bătea nebunește, mi se căsca un gol în stomac iar lacrimile stăteau să iasă.

Am vrut să vadă și el scena asta de poveste, m-am întors câțiva pași, i-am făcut semn cu degetul la buze să nu facă zgomot și i-am spus la încetișor: “E un cerb”. Ne-am apropiat de deschizătura poienii dar cerbul nu mai era acolo. Nu se vedea nici mai departe iar în jur nu se mișca nimic. Nu era nicăieri. Am mai așteptat, ne-am tot uitat, am pândit fiecare freamăt de frunze, dar cerbul acela maiestuos dispăruse cu totul de parcă nici n-ar fi existat vreodată.

A rămas de atunci cu mine mereu întrebarea : “mi s-o fi părut?” dar de fiecare dată din suflet se întorcea câte un ecou care-mi spunea că cerbul a fost acolo, că acea clipă de grație chiar a existat.

Se întâmplă uneori în viață ca după ani și ani să găsești răspunsuri și câte o piesă să se așeze frumos în puzzle, așa s-a întâmplat și cu mine de curând. Eram la un curs despre triburile de indieni din zona amazoniană, despre șamani, conectare cu natura și alte minunății când discuția a alunecat spre animalele spirituale pe care unele culturi și tradiții spun că ni le trimite universul ca pe un mesaj, ca pe un răspuns sau ca pe o inspirație. Animalul spiritual ar fi un fel de reprezentare simbolică a ta, a comportamentelor și a personalității, o oglindă metaforică.  

Se spune că animalul spiritual te alege el pe tine nu tu pe el și dacă te întrebi cum îl găsești și cum știi că acela este animalul tău spiritual răspunsul ar fi că îți poate apărea în vis, în meditație, îți poate ieși în cale real sau simbolic în moduri care să-ți atragă atenția.

Care sunt mesajele pe care încearcă să ni le transmită asta rămâne să descoperim, un fluture îți poate transmite un mesaj legat de evoluție și transformare, păianjenul un mesaj despre nevoia de a construi ceva care să-ți asigure existența.

Mi-am amintit atunci de întâlnirea mea cu cerbul și am știut că asta a fost. Am căutat apoi să aflu care ar fi fost mesajul pentru mine și ce am găsit zice așa: că poți fi puternic păstrându-ți blândețea, că e important să prețuiești și timpul cu tine însăți și cel acordat altora dar mai ales că e loc mereu pentru o reînnoire.

Și mi-a crescut inima de bucurie până la cer. 

Piciorul așezat gingaș în poală

Eram într-un mic salon de coafură din centrul Bucureștiului, nimic spectaculos la acest salon, doar că m-am învățat să mă duc acolo pentru că e la doi pași de metrou, ceea ce-mi place mult.

Merg acolo când mă decid să mă tund (plec cu gândul unei schimbări totale și când stilistul mă întreabă “Ce-i facem?” îi răspund invariabil “îl scurtăm un pic, cam cu doi centimetri”. Mai merg și când am chef de un mic răsfăț adică de un spălat cu masaj (șamponat cum îl  numesc ei că spălat sună prea banal (😊)) sau de un minim coafat (“Ceva lejer, cu peria”).

Pentru acest “ceva lejer cu peria” ajunsesem atunci acolo. Salonul e chiar mic, 3 scaune de coafură cam înghesuite, două locuri la manichiură și pedichiură o chiuvetă mică pentru șamponat (😊), o canapea  și o cabina de cosmetică.

Afară era caniculă, ajunsesem fleașcă în salon și cele câteva minute cât am așteptat în aerul condiționat dat la maximum mi s-au părut rupte din rai. A urmat șamponatul și apoi stilistul m-a poftit pe scaun. I-am spus ce vreau, a confirmat zâmbind și a trecut la mânuit peria și la a clădi buclele mele lejere.

La un moment dat am văzut în oglindă că la una dintre măsuțele de pedichiură s-a așezat “un domn bine”, pe la 40 de ani, cu costum și cravată, coborât parcă dintr-o revista de modă. Și-a suflecat pantalonii, până aproape de genunchi și și-a pus picioarele “la înmuiat”. Apoi și-a instalat căștile în urechi și laptopul pe genunchi și a început să vorbească, probabil cu agentul lui de bursă. “X cum e? În creștere?”, “Da, ia, aceeași sumă”, “dar de B ce zici?” “să vindem Y?” Conversația mai era întreruptă din când în când de telefoane probabil de la birou. Indicații date scurt, programări de întâlniri, discuții ce păreau despre bugete. Domnul elegant era cu siguranță un manager important. Când tălpile i s-au înmuiat, primul picior i-a fost ridicat cu blândețe și așezat elegant în poala doamnei, apoi forfecuțele și pilele au început să-și facă treaba.

Domnul era în lumea lui, nicio privire aruncată doamnei, niciun cuvințel.

Coafura mea se contura bine, din când in când ii zâmbeam complice stilistului la câte o frază mai țâfnoasă a domnului elegant.

Primul picior fusese rezolvat, la al doilea am mai aflat câteva informații despre bursă și am mai auzit câteva indicații de business. Spre final, când buclele mele lejere erau gata, doamna de la cosmetică s-a apropiat de domnul elegant și i-a spus: “Când terminați aici, vă aștept la pensat”.

M-am ridicat de pe scaun, mi-am trecut mâna prin păr mulțumită de rezultat, am plătit și am plecat.

Afară începuse să plouă.

Domnul sever și cutia lui misterioasă

Demult, demult, ani buni de atunci, cunoșteam un domn foarte sever. Mi se părea distant și arțăgos, gata să se ia de tine și să-ți facă vreo observație din te miri ce. Și nu se lua doar de copii, cum eram eu atunci, se lua de oricine, era un fel de spaimă a micii comunități. Când voiau să facă ceva, oamenii se întrebau: “Dar ce-o să zică domnul T?” sau “Să vezi ce scandal o să facă domnul T când o afla!”.

Eu mai degrabă îl evitam iar când se mai întâmpla să dăm nas în nas îl salutam grăbită iar el mormăia un “bună ziua” mai mult pentru el. Umbla îmbrăcat sobru, încălțat cu pantofi atent lustruiți și mi-l amintesc cărând după el o servietă de piele cu catarame mari de metal.

Fiica lui îmi era prietenă, mergeam des în vizită la ea când domnul T era plecat la muncă. Râdea de mine când îmi deschidea ușa iar eu chiar înainte de a o saluta întrebam: “Taică-tu e acasă?” iar apoi  răsuflam ușurată când îmi zicea că e singură. Tot ce era legat de el îmi crea un fel de stare de neliniște, când se apropia ora să se întoarcă acasă mă grăbeam să plec să nu îl întâlnesc și dacă se întâmpla totuși să ajungă acasă înainte că eu să fi plecat, dincolo de salut, îmi mai punea uneori câteva întrebări formale de genul: “cum merge școala?” sau “părinții tăi sunt bine, sănătoși?”după care își vedea imediat de treabă fără  să fi așteptat vreodată răspunsul.

Luat în ansamblu, apartamentul  lor era unul obișnuit, camera domnului T însă mi se părea oarecum misterioasă. N-aș ști să-ți spun de unde venea impresia asta, poate din atmosfera întunecată, cu draperii mereu trase, prin care lumina trecea greu, poate din mirosul de tutun amestecat cu unde de levănțică.

Și, acum vine, iată,  momentul pe care vreau să ți-l povestesc pentru că întreaga istorioară se învârte în jurul acelui moment de câteva secunde, poate să fi fost un minut, în care am intrat cu prietena mea în camera domnului T. Căuta o carte în bibliotecă iar eu încercam să o ajut. Ochii mi-au căzut pe o cutie frumoasă cu motive florale, o cutie ce poate adăpostise cândva bomboane sau biscuiți. Pe cutie cineva scrisese cu pixul, cu litere rotunjite: “Dorințele mele”.

“Ce e asta?” am întrebat-o iar ea a aruncat o privire indiferentă: “Aia? Cutia cu dorințe”. Văzându-mă mirată i-a ridicat jucăușă capacul lăsându-mă să văd înăuntru, înghesuite, o mulțime de bilețele, apoi a pus repede capacul la loc: “Nu le citim, sunt secrete”.

“Ce naiba dorințe ai scris acolo ?” am întrebat-o râzând iar ea mi-a dat un răspuns la care nu m-aș fi așteptat vreodată: “nu e a mea, e a tatălui meu”.

Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că acele câteva secunde au stârnit un adevărat vârtej în mintea mea. Deci domnul  sever și arțăgos care mă speria și ma intimida, avea undeva, pe un raft de bibliotecă, o cutie misterioasă, imprimată cu flori,  pe care scrisese: “Dorințele mele”.

Deși n-am putut  niciodată să alătur și să combin cele două imagini, de atunci încolo, ori de câte ori îl întâlneam pe domnul T, îl salutam zâmbind. Ba chiar începuse să mi se pară că și el îmi zâmbea un pic. 

Toate la timpul lor, negreșit

Îmi place Dino Buzzati, îmi plac povestirile lui scurte, un pic misterioase și un pic ciudate care în doar câteva pagini, că atât ține o astfel de povestire, te fac să treci prin tot felul de stări iar la final să zici fie un “Hai mai da-o naibii că e prea de tot”, fie un “Fir-ar să fie” sau chiar un “Doamne ferește”.

O să-ți spun acum una dintre poveștile lui, așa cum mi-a rămas mie în minte, se numește Sfinții.

Pe malul unui lac (care era însuși Dumnezeu), erau aliniate frumos, căsuțe de sfinți. Locul era generos, ori de câte ori mai apărea un sfânt se mai ridica o căsuță. Așa s-a întâmplat și cu noul sfânt din povestea noastră care a apărut pe malul lacului într-o bună zi. Procesul lui de canonizare începuse cu multi ani înainte dar, cumva lucrurile trenaseră, dosarul zăcuse pe undeva, trecuse apoi din generație în generație de aprobatori până când, într-o bună zi, cineva l-a scos din uitare și a pus pe el parafa de sfânt. Oamenii din sat își mai aminteau doar vag de el, știau că dusese o viață curată și că făcuse fapte bune, nimeni nu își mai amintea însă ce fapte.

Așa că odată pusă parafa, sfântul s-a prezentat la căsuța lui, în comunitatea de sfinți ce i-au devenit foarte dragi.

Au trecut câteva zile fericite în care un singur lucru îl nelamurea: poștașul care venea cu tolba plină de scrisori pe la alți sfinți, la el nu lăsa niciodată nimic. Nedumerit l-a întrebat pe sfântul de lângă el, un sfânt cunoscut ce provenea din aceeași zonă ca și el ce e în tolba poștașului și așa a aflat că erau scrisori cu diferite cereri sau dorințe trimise sfinților de oamenii de pe pământ care se rugau lor. “Vor veni negreșit și la tine” l-a asigurat vecinul dar după zile și zile în șir, poștașul tot nu avea nicio scrisoare.

Noul sfânt s-a gândit că trebuie să facă ceva ca să le amintească oamenilor de pe pământ de el așa că s-a decis să facă o mică minune. A ales ca într-o dimineață,  când primul om va intra în biserica din sat și se va apropia de icoană, va vedea ca ochii se mișcă.  Soarta a făcut ca nebunul satului să între primul în biserică, înspăimântat de o asemenea întâmplare a dat fuga în sat să anunțe vestea, dar cine să-l creadă?

Câțiva sfinți i-au bătut la ușă noului sfânt și i-au spus cu blândețe că așa ceva nu prea se face, că minunile se fac și ele cu un scop, nu doar ca să atragi atenția iar noul sfânt s-a rușinat și a înțeles.

După alte câteva zile s-a gândit din nou la o minune de data asta foarte mică și inofensivă, un trandafir ca niciun alt trandafir de frumos a început să crească pe mormântul lui din curtea bisericii. Îngrijitorul mormintelor l-a smuls însă înainte să apuce să înflorească crezând că e o buruiană oarecare.

Trist, s-a gândit că totuși singura soluție e o minune mare, o minune plină de sens și ce ar fi fost mai plin de sens ca a reda vederea unui orb? Când orbul satului avea să se apropie de icoana lui, vederea îi va fi redată. Zis și făcut, orbul și-a recăpătat vederea și înnebunit de bucurie a fugit în sat să dea vestea. Sătenii au năvălit în biserică și când i-au cerut orbului să spună în dreptul cărei icoane era când și-a recăpătat vederea n-a mai știut și a arătat icoana alăturată. În icoană nu era nimeni altul decât vecinul sfântului nostru. Icoana făcătoare de minuni, a fost plimbată prin tot satul, oamenii s-au închinat ei și s-au veselit. Spre seară, vecinul a bătut la ușa noului sfânt să se scuze, că el nu are nicio vină și că-i pare rău de cele întâmplate.  Noul sfânt a zâmbit și l-a invitat în căsuță, a aprins focul și a pus să fiarbă o oală cu supă. S-au așezat la povești și au tot povestit. Pe horn ieșea un firicel de fum care era însuși Dumnezeu.

(:-))

Norocul e uneori învăluit în fum

Îmi place să-mi încerc din când în când norocul, mai pun câte un bilet cu trei variante simple la loto, mă mai înscriu pe la concursurile din magazine, din benzinării, de pe net, de la radio, ba chiar mă mai uit și pe sub dopurile de la sticlele de bere sau de suc.  De câștigat însă n-am prea câștigat. De câteva ori mi-au ieșit 3 numere la loto (30 de lei cu care sa-ți recuperezi prețul unui bilet iar cu restul să-ți iei un kilogram de cireșe (😊)), am mai câștigat o dată un curs, altă dată un pachet de cărți și or mai fi fost și alte mici nimicuri pe care nu le mai țin minte. Țin minte însă cel mai mare premiu pe care l-am câștigat vreodată: un weekend all inclusive pentru 3 persoane în Delta Dunării.

Sunt ani buni de atunci, vreo 10 cred. Nu mai fusesem în Deltă, urăsc din străfundul inimii țânțarii, umblu cu sticluța de Raid de băgat în priză după mine peste tot pe unde mă duc. Nu-mi place nici peștele, mănânc foarte rar și în general când o fac fie e vorba de hamsii prăjite și înecate în mujdei de nu le mai simt gustul fie câte o conservă de ton sau sardele.

Delta era în mintea mea o combinație de țânțari și de pește care nu mă atrăgea foarte mult, când însă câștigi un astfel de premiu lucrurile se mai nuanțează și încep să apară la suprafață lucrurile bune. Și cum sprey-ul de țânțari e o invenție minunată iar niște legume sau ceva pui nu se poate să nu existe în orice meniu, ne-am făcut bagajele și am plecat la drum.

Raiul pe pământ e Delta cu peisajele ei care-ți taie respirația, cu mirosurile amestecate de apă și de pământ și cu apusurile ei minunate de soare. Gazdele ne-au plimbat cu barca pe canale, ne-au arătat nuferii, pelicanii, cormoranii, căsuțele cu stuf, cuiburile de păsări, șerpii de apă care se țineau după barca noastră.

Complexul în care eram cazați cuprindea un hotel și mai multe căsuțe construite într-un stil care să aducă aminte de cel tradițional cu ușile și ferestrele vopsite în albastru și acoperișuri pline cu stuf. Am găsit din belșug mâncare pe gustul meu, am mâncat și apoi ne-am tot plimbat pe mal până seara târziu. Era o noapte de vară că nicio altă noapte de vară. Târziu când a început să bată vântul mai tare, am oftat și am plecat spre cameră. M-am trezit de câteva ori peste noapte, ploua cu găleata, se zgâltâiau geamurile de tunete iar fulgerele luminau cerul ca ziua. Să fi fost poate 4-5 dimineața când am auzit voci de oameni, nu înțelegeam ce zic, păreau undeva departe, apoi i-am auzit din ce în ce mai aproape. Când m-am ridicat din pat să mă uit pe fereastră mi-a stat  inima în loc. Acoperișul de stuf al unei căsuțe luase foc și vâlvătaia părea să se întindă până la cer. Celelalte căsuțele erau la doar câțiva pași una de alta, pericolul ca focul să se extindă în tot complexul era foarte mare.

Ne-am speriat, ne-am făcut repede bagajul și când am coborât la recepție holul era plin de oameni. I-am întrebat pe cei de la hotel dacă putem ajuta cu ceva, ne-au spus că nu, că se ocupă ei și că vor rezolva. Se vedea însă că erau îngrijorați, foarte îngrijorați așa cum eram și noi. Se auzea tot mai des întrebarea: “Dar noi cum putem pleca de aici?”

Cursele regulate ale vaporașelor erau mult mai târziu iar cele câteva bărci de pescari ancorate la țărm n-ar fi putut oricum să ia decât câțiva oameni. Era rău, aerul devenea irespirabil de la fumul de paie iar imaginea raiului de cu o seară înainte se dusese toată pe apele Dunării.

Așteptam zgribuliți și îngrijorați cu ochii în zare să apară un vaporaș. Într-un târziu a apărut. Nu mai era vaporașul turistic frumos cu care venisem, era un vaporaș ruginit tot, cu băncuțele rupte, ca vai de el dar care tuturor ni s-a părut cel mai bun lucru care ni se întâmpla. Nimeni nu prea vorbea, ne uităm la complexul care rămânea în zare învăluit în fum.

Am ajuns pe mal, ne-am urcat în mașină și încet, încet, ne-am revenit. « Hai că asta o să o ținem minte toată viața »  am zis și am plecat mai departe în viața noastră către alte povești.

Și tristețe și încredere; Și revoltă și recunoștință.

Mi se întâmplă foarte des prin excursiile mele să vizitez cimitire. Sigur, poate părea o afirmație un pic  ciudată dacă am lăsa-o doar așa și am pleca mai departe în poveste. Adevărul este că am un cult pentru oamenii celebri a căror opera mi-a influențat viața și mai am de asemenea un foarte puternic cult al eroilor. Îi caut prin cimitirele lumii și le aduc omagiul meu.

Așa că atunci când ne-am făcut planurile de vacanță în Normandia am pus în fruntea listei de obiective Cimitirul American și plaja Omaha, una dintre plajele debarcarii din 6 iunie 1944.

Veneam dinspre Bayeux, un orășel minunat unde văzusem cea mai lungă tapiserie din lume, lucrată acum mai bine de 9 secole, 70 de metri lungime, 50 și ceva de scene ce povestesc despre William Duce al Normandiei și despre cucerirea Angliei.

În autobuz eram doar noi și încă o familie, păreau englezi. I-am spus șoferului că vrem să coborâm în Colleville-sur-Mer la Cimitirul American și cam în 20 de minute a tras pe dreapta și ne-a făcut semn că am ajuns.

De la stație mai faci câțiva pasi și intri într-un fel de parc, cu alei și băncute, ajungi apoi la un muzeu iar de aici atmosfera începe să te apese din ce în ce mai mult. Prin vitrine tot felul de mici obiecte: o trusă medicală, un pachet de țigări, niste pachete de gumă, arme, caști, dicționare cu cuvinte de bază în franceză, bilețele, scrisori. Pe pereți postere cu fotografiile unor ofițeri și câteva vorbe ale lor.

Apoi ieși și mai faci câțiva pasi cu marea în dreapta ta, minunat de frumoasă și de albastră iar în fața ochilor iți apare cimitirul american. Nesfârșit, o mare de cruci albe perfect aliniate.

Ți se amestecă în suflet emoții de tot felul, recunoștință, revoltă, tristețe, neputință, respect, dragoste, disperare, încredere, frustrare, amărăciune, speranță. Fiecare ca o medalie cu două fețe. Pe o parte tristețe pe alta încredere, pe una revoltă pe alta recunoștință.

O doamnă lângă mine s-a lăsat pe vine cu fața în palme. După câteva secunde o alta doamnă s-a așezat lângă ea și a îmbrățișat-o fară să spună nimic. Au stat așa o vreme.

Cum naiba să nu-ți vina să plângi? Sunt 9,387 de morminte iar vârsta medie este de 22 de ani.

Am lăsat pentru final povestea cu care poate ar fi trebuit să încep. Intrasem de puțin timp pe aleile parcului, ne îndreptam spre muzeu când am văzut în fața noastră un cuplu de bătrânei venind din sens opus, spre ieșirea din complex. La un moment dat s-au oprit și s-au îmbrățișat. Mi s-a părut un gest atât de frumos încât mi-a luat-o inima razna, ca să realizez imediat că de fapt bătrânelului i se făcuse rău iar ea încercă să-l sprijine cum putea. Câțiva oameni de lângă ei au sărit să o ajute pe bătrânică să-l duca până la o banca. Așezat pe banca părea că începe să-și revină.

Nu stiu ce limbă vorbea sau care o fi fost povestea lui dar mă gândesc că trebuie să fi fost una copleșitoare.

Semnele copilăriei

Când dau cu unghia pe la jumătatea degetului arătător de la mâna dreaptă, simt pielea un pic întărită, ca un soi de bătătură. Istoria acestui semn este îndepărtată și oarecum banală, dar, din cine știe ce motiv misterios, viata a selectat intâmplarea să rămână cu mine și să mă poarte de fiecare dată înapoi în timp.

Aveam vreo 11 sau poate 12 ani, învățam după-amiaza, ceasul suna să mă trezească pe la 8 iar instrucțiunile primite de la maică-mea spuneau să mă spăl, să fac patul și să mănânc ce-mi lăsa pe farfurie în bucătărie sub un șervet. Primul punct și ultimul punct le făceam negreșit. Patul însă nu, îmi displăcea total chestia asta și o amânam până se făcea aproape ora de ieșit pe ușa. Atunci nu mai aveam încotro.

Nu-mi mai amintesc exact firul întâmplării, tot ce știu este că în ziua aceea, încercând să înfig acul compasului în ceva, mi l-am înfipt de fapt în deget. M-am pansat cum am putut, patul însă n-am mai reușit să-l fac. Așa că am luat o hârtie și am scris cu mâna stângă un bilețel cu acest text: “N-am mai putut să fac patul pentru că mi-a intrat un compas în deget”. L-am așezat la vedere și am plecat la școală.

Continuarea nu o mai știu, n-o fi fost importantă.

Al doilea semn al copilăriei e o dungă subțirică situată fix în mijlocul tălpii drepte iar aici detaliile poveștii sunt ceva mai clare. Eram și mai mică, maică-mea primise niște vin de țară și-l transferase întro damigeană de sticlă, neacoperită de împletitura clasică de nuiele. Operațiunea o făcuse în bucătărie iar la final s-a gândit că poate damigeana ar sta totuși mai bine pe balcon. Îi era greu să o ridice și atunci o muta din aproape în aproape, prin rotire. La pragul ușii de la bucătărie, un prag mic de 2 centimetri cel mult, a ridicat-o să o sprijine de prag, dar a prins foarte puțin din el, i-a alunecat pe gresie si s-a făcut tăndări. Vinul roșu închis s-a revărsat prin toată bucătăria și prin tot holul. Am aruncat pe jos prosoape, cârpe, tot ce am nimerit ca să sugă cât mai mult, dar parcă tot nu reușeam să rezolvăm. Când am auzit-o zicând că o să-i inundam pe vecinii de dedesubt cu vin mi  s-a părut o grozăvie așa mare încât m-am gândit că trebuie să caut ajutoare. Vecina din fața noastră mi-a fost primul gând, numai că în drum spre ea, desculță cum eram, am călcat direct pe o bucată de fund de damigeană cu un ditamai ciob. A fost ceva îngrozitor, am ajuns la vecină, am rugat-o să vină să ne ajute și apoi m-am închis în dormitor unde am luat un teanc de ciorapi și am călcat pe ei încercând să opresc sângerarea.

Cu vecina a venit și fiica ei care văzând ce am pățit mi-a zis să nu mă sperii că știe exact ce e de făcut. A fugit la ea acasă, s-a întors cu solnița de sare și-a vărsat-o în palmă și mi-a lipit palma de talpă. De aici se rupe filmul, m-am trezit la spital, pansată. Când m-am întors acasă am șchiopătat o vreme iar casa a mirosit mult timp a vin.

A treia întâmplare e cea mai simplă. Era vara, pe la ora prânzului iar eu stăteam pe o băncuță în fața blocului așteptând să mai iasă copii la joacă. La un moment dat a apărut un băiat de la o altă scară, un băiat mai degrabă timid și retras.

L-am văzut apropiindu-se, strângând ceva în pumn.  M-a întrebat simplu, ca și cum întrebi cât e ceasul: “Am curaj să-ți trag cu o piatră în cap?”. Mirată de întrebarea lui i-am spun un “Nțț ” arogant iar în secunda următoare am simțit că văd stele verzi iar de pe frunte, de undeva de pe la marginea părului a început să-mi șiroiască sângele. Îl simțeam picurând de pe gene în jos pe obraz. Am fugit acasă iar maică-mea m-a băgat direct cu capul în chiuvetă să mă spele. N-a fost cine știe ce lovitură totuși pentru că semnul nu prea se mai vede. Doar eu știu exact unde a fost . Cum acum știu și că băiatul a avut curaj.

Ar mai fi o poveste, dar să o lăsăm pe altă dată, că merită un spațiu al ei.