Category Archives: Uncategorized

Și tristețe și încredere; Și revoltă și recunoștință.

Mi se întâmplă foarte des prin excursiile mele să vizitez cimitire. Sigur, poate părea o afirmație un pic  ciudată dacă am lăsa-o doar așa și am pleca mai departe în poveste. Adevărul este că am un cult pentru oamenii celebri a căror opera mi-a influențat viața și mai am de asemenea un foarte puternic cult al eroilor. Îi caut prin cimitirele lumii și le aduc omagiul meu.

Așa că atunci când ne-am făcut planurile de vacanță în Normandia am pus în fruntea listei de obiective Cimitirul American și plaja Omaha, una dintre plajele debarcarii din 6 iunie 1944.

Veneam dinspre Bayeux, un orășel minunat unde văzusem cea mai lungă tapiserie din lume, lucrată acum mai bine de 9 secole, 70 de metri lungime, 50 și ceva de scene ce povestesc despre William Duce al Normandiei și despre cucerirea Angliei.

În autobuz eram doar noi și încă o familie, păreau englezi. I-am spus șoferului că vrem să coborâm în Colleville-sur-Mer la Cimitirul American și cam în 20 de minute a tras pe dreapta și ne-a făcut semn că am ajuns.

De la stație mai faci câțiva pasi și intri într-un fel de parc, cu alei și băncute, ajungi apoi la un muzeu iar de aici atmosfera începe să te apese din ce în ce mai mult. Prin vitrine tot felul de mici obiecte: o trusă medicală, un pachet de țigări, niste pachete de gumă, arme, caști, dicționare cu cuvinte de bază în franceză, bilețele, scrisori. Pe pereți postere cu fotografiile unor ofițeri și câteva vorbe ale lor.

Apoi ieși și mai faci câțiva pasi cu marea în dreapta ta, minunat de frumoasă și de albastră iar în fața ochilor iți apare cimitirul american. Nesfârșit, o mare de cruci albe perfect aliniate.

Ți se amestecă în suflet emoții de tot felul, recunoștință, revoltă, tristețe, neputință, respect, dragoste, disperare, încredere, frustrare, amărăciune, speranță. Fiecare ca o medalie cu două fețe. Pe o parte tristețe pe alta încredere, pe una revoltă pe alta recunoștință.

O doamnă lângă mine s-a lăsat pe vine cu fața în palme. După câteva secunde o alta doamnă s-a așezat lângă ea și a îmbrățișat-o fară să spună nimic. Au stat așa o vreme.

Cum naiba să nu-ți vina să plângi? Sunt 9,387 de morminte iar vârsta medie este de 22 de ani.

Am lăsat pentru final povestea cu care poate ar fi trebuit să încep. Intrasem de puțin timp pe aleile parcului, ne îndreptam spre muzeu când am văzut în fața noastră un cuplu de bătrânei venind din sens opus, spre ieșirea din complex. La un moment dat s-au oprit și s-au îmbrățișat. Mi s-a părut un gest atât de frumos încât mi-a luat-o inima razna, ca să realizez imediat că de fapt bătrânelului i se făcuse rău iar ea încercă să-l sprijine cum putea. Câțiva oameni de lângă ei au sărit să o ajute pe bătrânică să-l duca până la o banca. Așezat pe banca părea că începe să-și revină.

Nu stiu ce limbă vorbea sau care o fi fost povestea lui dar mă gândesc că trebuie să fi fost una copleșitoare.

Semnele copilăriei

Când dau cu unghia pe la jumătatea degetului arătător de la mâna dreaptă, simt pielea un pic întărită, ca un soi de bătătură. Istoria acestui semn este îndepărtată și oarecum banală, dar, din cine știe ce motiv misterios, viata a selectat intâmplarea să rămână cu mine și să mă poarte de fiecare dată înapoi în timp.

Aveam vreo 11 sau poate 12 ani, învățam după-amiaza, ceasul suna să mă trezească pe la 8 iar instrucțiunile primite de la maică-mea spuneau să mă spăl, să fac patul și să mănânc ce-mi lăsa pe farfurie în bucătărie sub un șervet. Primul punct și ultimul punct le făceam negreșit. Patul însă nu, îmi displăcea total chestia asta și o amânam până se făcea aproape ora de ieșit pe ușa. Atunci nu mai aveam încotro.

Nu-mi mai amintesc exact firul întâmplării, tot ce știu este că în ziua aceea, încercând să înfig acul compasului în ceva, mi l-am înfipt de fapt în deget. M-am pansat cum am putut, patul însă n-am mai reușit să-l fac. Așa că am luat o hârtie și am scris cu mâna stângă un bilețel cu acest text: “N-am mai putut să fac patul pentru că mi-a intrat un compas în deget”. L-am așezat la vedere și am plecat la școală.

Continuarea nu o mai știu, n-o fi fost importantă.

Al doilea semn al copilăriei e o dungă subțirică situată fix în mijlocul tălpii drepte iar aici detaliile poveștii sunt ceva mai clare. Eram și mai mică, maică-mea primise niște vin de țară și-l transferase întro damigeană de sticlă, neacoperită de împletitura clasică de nuiele. Operațiunea o făcuse în bucătărie iar la final s-a gândit că poate damigeana ar sta totuși mai bine pe balcon. Îi era greu să o ridice și atunci o muta din aproape în aproape, prin rotire. La pragul ușii de la bucătărie, un prag mic de 2 centimetri cel mult, a ridicat-o să o sprijine de prag, dar a prins foarte puțin din el, i-a alunecat pe gresie si s-a făcut tăndări. Vinul roșu închis s-a revărsat prin toată bucătăria și prin tot holul. Am aruncat pe jos prosoape, cârpe, tot ce am nimerit ca să sugă cât mai mult, dar parcă tot nu reușeam să rezolvăm. Când am auzit-o zicând că o să-i inundam pe vecinii de dedesubt cu vin mi  s-a părut o grozăvie așa mare încât m-am gândit că trebuie să caut ajutoare. Vecina din fața noastră mi-a fost primul gând, numai că în drum spre ea, desculță cum eram, am călcat direct pe o bucată de fund de damigeană cu un ditamai ciob. A fost ceva îngrozitor, am ajuns la vecină, am rugat-o să vină să ne ajute și apoi m-am închis în dormitor unde am luat un teanc de ciorapi și am călcat pe ei încercând să opresc sângerarea.

Cu vecina a venit și fiica ei care văzând ce am pățit mi-a zis să nu mă sperii că știe exact ce e de făcut. A fugit la ea acasă, s-a întors cu solnița de sare și-a vărsat-o în palmă și mi-a lipit palma de talpă. De aici se rupe filmul, m-am trezit la spital, pansată. Când m-am întors acasă am șchiopătat o vreme iar casa a mirosit mult timp a vin.

A treia întâmplare e cea mai simplă. Era vara, pe la ora prânzului iar eu stăteam pe o băncuță în fața blocului așteptând să mai iasă copii la joacă. La un moment dat a apărut un băiat de la o altă scară, un băiat mai degrabă timid și retras.

L-am văzut apropiindu-se, strângând ceva în pumn.  M-a întrebat simplu, ca și cum întrebi cât e ceasul: “Am curaj să-ți trag cu o piatră în cap?”. Mirată de întrebarea lui i-am spun un “Nțț ” arogant iar în secunda următoare am simțit că văd stele verzi iar de pe frunte, de undeva de pe la marginea părului a început să-mi șiroiască sângele. Îl simțeam picurând de pe gene în jos pe obraz. Am fugit acasă iar maică-mea m-a băgat direct cu capul în chiuvetă să mă spele. N-a fost cine știe ce lovitură totuși pentru că semnul nu prea se mai vede. Doar eu știu exact unde a fost . Cum acum știu și că băiatul a avut curaj.

Ar mai fi o poveste, dar să o lăsăm pe altă dată, că merită un spațiu al ei.

Puterea exemplului

Îmi plac poveștile, tot felul de povesti dar cel mai mult îmi plac cele scurte și imprevizbile al căror final nu-l prea poți intui. În topul preferințelor mele sunt povestirile minunat de trăsnite ale lui Dino Buzzati.

Am auzit că reținem foarte ușor informațiile livrate sub forma poveștilor pentru că ele, poveștile, au capacitatea de a crea o punte intre emisferele cerebrale, stânga foarte cu rațiunea și dreapta foarte cu simțirea.

Am auzit recent o poveste a cărei sursă se spune că ar fi undeva prin zona amazoniană și care spune că într-o zi, într-o pădure, izbucnise un incendiu care se extindea și se tot extindea. Animalele fugeau fiecare din calea focului încercând să-și salveze pielea. Doar Pasărea Colibri zbura până la râul din apropiere, lua câteva picături de apă în cioc, se întorcea la pădure și le vărsa în zbor peste flăcările ce păreau să cuprindă totul. Făcea tură după tură la rău și înapoi la pădure.

La un moment dat un alt animal, vazandu-i încercările disperate de a arunca câteva picături de apă peste foc i-a spus:

–           Nu-ți dai seama că nu are rost ceea ce faci? Munca ta e în zadar.

–           Eu doar îmi fac partea mea, i-a răspuns Pasărea Colibri.

Asta e toată povestea, e poate cea mai scurtă poveste pe care o știu.

“Și nu e într-adevăr o prostie?” m-a întrebat o prietenă căreia i-am spus povestea.

Nu, nu cred că e o prostie, puterea exemplului e atât de contagioasă. Și fară nicio legătură cu povestea noastră cu Pasărea Colibri, dar legat de puterea exemplului să revedem minunata scenă “Oh Captain, my Captain” din filmul Dead poets society.

Ce film! 

Nu-mi rămâne decât să spun că am încălecat pe-o sa și v-am spus povestea așa.

Duminică frumoasă.

Fragili, puternici și imperfecți.

Îmi amintesc că eram la un curs care avea că tema nebunia începutului de secol XX la Paris. Discuția curgea fascinant printre ateliere de pictură, cârciumioare și cabarete. Se vorbea despre Montmartre și Montparnasse, despre Suzanne Valadon, Vameșul Rousseau, Utrilo, “Modi” și Picasso, despre Bateau-Lavoir, Lapin Agile și La Ruche. Era de-a dreptul fascinant, încercam să mai notez una alta, despre un loc din Paris, un film, o carte, un pictor, o expresie, o povestioară ca mai tărziu să mai caut și să-mi tot construiesc firișoare de legături cu acea atmosferă boemă inegalabilă.

La un moment dat discuția a alunecat în cu totul alta zonă, una despre care nu auzisem până atunci și în care era vorba despre o tehnică prin care vasele de ceramică sparte sunt lipite cu o substanță ce conține aur, lăsând urmele spărturilor foarte vizibile și transformând vasul din ceva oarecum obișnuit în ceva cu totul unic.

Când se naște un vas este de multe ori posibil să mai poată fi făcut încă unul ca el dar când se sparge, fiecare se sparge în legea lui, se ciobește un pic sau se sparge de-a binelea în două, în trei sau chiar se face țăndări. Fiecare în funcție de rezistenta lui, de unde și cum cade și mai ales de ce se lovește.

Mi-am adus aminte astăzi de tehnica Kintsugi răsfoind notițele de la curs.

Se spune că în Japonia, cândva prin secolul al XV-lea, un shogun, întristat că vasul său de ceai din porțelan s-a spart, l-a trimis în China pentru a fi reparat dar rezultatul nu l-a mulțumit deloc. L-a trimis apoi unor artizani japonezi care s-au gândit că dacă acel vas îi era atât de drag shogunului atunci mai bine ar fi fost să-l transforme într-un obiect de artă lipind cioburile cu aur și lăsând toate lipiturile la vedere. Shogunului trebuie să-i fi plăcut foarte mult ce a ieșit din moment ce tehnica Kintsugi a devenit de atunci încoace tot mai cunoscută.

Dincolo de frumusețea sa, vasul renăscut spune povestea fragilității lui, a unui nou început, a faptului că cineva l-a prețuit atât de mult încât să vrea să-i dea o noua viață, chiar mai prețioasă, lasandu-i “cicatricile” la vedere pentru a da tuturor un mesaj de speranță și de încredere.

Kintsugi spune povestea vaselor de ceramică reparate cu aur vorbind de fapt despre cicatricile care ne fac unici și pe care trebuie să le prețuim că pe o dovada a faptului că trăim, că ne asumăm riscuri și că, inevitabil, mai devreme sau mai tărziu, se vă găsi ceva sau cineva care să ne facă praf. Și când se va întâmpla asta, să ne adunăm cioburile, să le lipim cu aur și să mergem mai departe pe drumul nostru în viață. Fragili, puternici și imperfecți.

 

Zile de unică folosință

Era aproape finalul anului, eram într-o sală de teatru plină ochi, lângă mine, la capăt de rând, un domn în scaun cu rotile, în fața mea un el și o ea trecuți mult de 50 de ani, foarte tandri, iar un pic mai departe de ei, domnul Mircea Cărtărescu.

Domnul tandru povestea cu un cuplu de lângă ei ceva despre un aparat de purificat aerul și spunea că el n-a prea simțit vreun beneficiu dar ea, care este foarte gingașă (și aici a mângâiat-o tandru pe creștet), simte clar diferența. Am zâmbit, cuvântul gingașă sunase foarte special.

Spectacolul era bazat mult pe gândurile personajelor, atât de mult încât la un moment dat  nu mai știam care sunt gândurile mele și care sunt ale lor.

Două lucruri mi-au rămas în minte și am tot întins de ele de la sfârșit până la început de an. Primul e o povestire pe care o spunea unul dintre personaje care se plimbase printr-un cimitir și se mira că datele de pe cruci păreau foarte apropiate ca și cum toți oamenii aceia trăiseră foarte puțin, unii câțiva ani, alții doar câteva luni. Contrariată s-a dus să întrebe ce e cu oamenii aceia, de ce muriseră toți atât de tineri dar i s-a răspuns că datele nu reprezintă timpul pe care l-au trăit ci timpul în care au fost fericiți.

O lungă perioadă după asta n-am mai putut să mă conectez  la gândurile personajelor, mă gândeam ce ar scrie la mine, încercam să calculez, din reper în reper, când și cât am fost de fericită. Noroc că m-a oprit o replică ce a reușit să se strecoare până la mine. Personajul spunea că: Zilele noastre sunt de unică folosință și că din păcate nu există în lumea asta vreo mașinărie care să le recicleze și să ni le dea înapoi.

Am zâmbit, eram fericită chiar atunci, putea fi adunat și monentul acela la numărătoare.

Și uite-așa mi-am propus să nu mai las zilele astea de unică folsintă să să se furișeze pe lângă mine, vreau să fac cunoștință cu fiecare dintre ele.

PS. L-am menționat pe domnul Cărtărescu pentru pe timpul spectacolului m-am mai uitat către el încercând -i surprind reacțiile. Privea atent, cel mai adesea cu mâna la gură. În pauză eram curioasă cum (sau dacă) va fi asaltat de admiratori dar am fost surprinsă -l văd așteptând singur începutul spectacolului, rezemat de peretele sălii. Soția lui ieșise în pauză cu câțiva cunoscuți. Cred mulți l-am privit așa, mai pe furiș, mulți ne-am gândit ce mult ne-au plăcut cărțile lui dar n-am făcut pasul spre el -i spunem ceva. De ce naiba, nu stiu.

Aici, Radio Vacanța

Pe la nouă-zece ani îmi intrase în cap că-mi place Nat King Cole. Nu știu de unde auzisem numele ăsta, nu ascultasem nimic, niciodată, dar, întotdeauna când mă întreba cineva ce muzică îmi place îi răspundeam misterios, dându-mi ușor capul pe spate, de parcă aș fi spus ceva important și solemn: Natchincol. Așa cum nu-l ascultasem vreodată nu văzusem nici numele lui scris pe undeva și, de aceea, până la întâmplarea pe care am să v-o povestesc curând, când trebuia să-l scriu, îl scriam exact cum îl pronunțam.

Povestea mea spune așa: eram la mare cu mama mea, stăteam la o verișoară în Constanța, undeva prin Tomis Nord, unde ne inghesuiam preț de vreo 10 zile, 6 oameni într-un apartament mic de două camere. De acolo, din Tomis Nord, mergeam o bună bucată de drum printre blocuri, până la o stație de troleu care ne lăsa la Satul de Vacanță. Apoi pe jos, până la Perla, la plajă. Acolo ne făceam veacul dimineață și după-amiază, tolănite pe cearceaf, asculatand  Radio Vacanța: “Aici Radio Vacanţa, Hier Spricht Der Ferienfunk, This is Radio Holidays, Govorit Radiostanţia Otdîh, Ici Radio Vacances”.

Pândeam melodie de melodie sperând mereu că următoarea va fi Natchincol, mama îmi  zicea că o să se ducă ea la oamenii aia de la radio să-i roage să pună o dată și asta. Nu mai știu de ce n-a făcut-o, cred că ne luam cu joaca, cu valurile,cu leneveala pe plajă.

Să înaintăm însă spre miezul poveștii.

În drumul prin Satul de Vacanță, printre căsuțele cu nume de zone ale țării (Casă Vâlceană, Casă Gorjeană și așa mai departe), treceam pe lângă o terasă unde am văzut prima dată un tonomat muzical și pe cineva alegând o melodie. Mi s-a părut ceva fascinant și în fiecare dintre zilele următoare, dimineața și seara, mă opream să mă uit la tonomat. Nu l-am mai găsit însă funcțional, era scos din priză, iar ecranul cu melodii era întunecat.

Cu chiu cu vai am convins-o pe mama să întrebe un ospătar dacă îl poate băga cineva în priză că “ar vrea și fetița mea să aleagă o melodie”. Nu mai știu ce i-au răspuns, că e blocat parcă și că degeaba l-ar băga în priză că oricum n-ar merge. Am oftat și m-am resemnat, spre sfârșitul vacanței însă l-am văzut din nou aprins. Terasa era plină de oameni în ziua aia dar nimeni nu se îndurase sau nu se sinchisise să bage o monedă și să aleagă o melodie. Țopăiam de fericire, mama pregătise moneda, iar eu treceam cu degetul, de sus în jos pe fiecare artist. Îi citeam și ei numele fiecăruia că să alegem împreună. La un moment dat, după ce am rostit Nat, inima a început să mi-o ia la sănătoasa. Am citit și recitit Nat King Cole pronunțând foarte separat de data asta de parcă așa o făcusem dintotdeauna, apoi am împins fisa în aparat și am apăsat butonul start.

Câteva secunde nu s-a întâmplat nimic. Așteptam suspendată într-un spațiu parcă ireal, ospătarul pe care-l abordasem zilele trecute, venise și el curios să vadă “ce cântec a ales fetița” și deodată au început să se audă viori, un pian, apoi ceva tobe și din nou viori, o întreagă orchestră.

Ospătarul începuse să se strâmbe, de la mese câteva capete s-au întors spre noi mirate iar maică-mea s-a aplecat și m-a întrebat discret: dar tu știai cum cânta Nat King Cole, nu? “Da”, i-am răspuns sigură dar de fapt foarte încurcată. După toate instrumentele a început să se audă o voce diafană cu un timbru foarte ciudat și apoi din nou viori și din nou orchestra.

Ascultam ceva cu totul nou pentru mine, nici nu mai știu dacă mai trăisem vreodată o așa mirare. Ca prin vis l-am auzit pe ospătar: “Ce naiba muzică e doamnă asta? Asta-i place fetiței?”. Nici n-a apucat să-i răspundă că el continua să se lamenteze în legea lui.

Mama m-a strâns de mâna și mi-a făcut semn să plecăm. Mergeam și parcă muzica mergea și ea cu noi. N-am mai vorbit până la plajă și nici ceva vreme după asta până când, așa, într-o doară, o aud spunând: “Ia că o să mă duc eu la băiețîi ăștia de la Radio Vacanța să pună și ei Nat King Cole”.

Dar cum va spuneam, ne-om fi luat cu lenea, cu joaca, cu valurile și nu s-a mai dus, a rămas însă cu mine de atunci încoace povestea asta și muzică lui Nat King Cole.

Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.

Scene preferate din filme

M-a întrebat cineva într-o zi care este scena mea preferată dintr-un film. Mi-a fost greu să răspund, sunt mai multe, așa că las câteva aici și mai adaug pe măsură ce-mi mai amintesc și altele.

 “Who is coming with me?” din Jerry Maguire

Sunt uneori idealistă, încă mai cred în loialitate și în prietenie. Când însă doresc să revin cu picioarele pe pământ revăd scena asta.

O vezi aici

“Oh captain my captain” din Dead poets society

Cred că recunoștința este unul dintre cele mai frumoase sentimente. Nu ne revendicăm din pământ, din apă seacă, ci din întâlnirile cu oamenii remarcabili din viața noastră.

O vezi aici

“La Marseillaise din Casablanca

O scenă minunată despre demnitate și curaj. N-are cum să nu te impresioneze.

O vezi aici

“Bathroom speech” din Hidden figures

Despre momentul când adevărul iese la iveală, vindecă răni si schimbă lumi.

O vezi aici

“Opera” din Închisoarea îngerilor

Oricât de grea ar fi viața și în orice situație imposibilă ne-ar pune soarta, rămâne un miez de frumusețe și de umanitate de nezdruncinat.

Aici

Sunt curioasă, care e scenă ta preferată dintr-un film?