Category Archives: Uncategorized

3  momente inedite în sala de teatru  (una caldă, două reci).

Întâmplarea numărul unu (rece, rece ca gheața)

Eram la Bulandra, la “Crimă și pedeapsă”, spectacolul se joacă într-o sală mică, undeva la etaj, într-o clădire alăturată sălii Toma Caragiu de la Grădina Icoanei.

Scena e în mijloc, ca un ring, în jurul ei, pe toate părțile scaune. Cam 3-4 rânduri, nu mai mult. În sală oameni de toate vârstele, niște norocoși care au reușit să prindă bilete la așa o bijuterie de spectacol. Nu cred că am văzut vreodată un spectacol mai bun, e pe primul loc în topul meu “all time”. Dacă nu l-ați văzut zic să faceți orice efort posibil să-l vedeți, e de neratat. Dar să lăsăm asta și să trecem la întâmplarea cu pricina.

Eram deci în mijlocul spectacolului, Marius Manole avea un monolog emoționant, puteai parcă să tai aerul cu cuțitul cum s-ar zice. Și, tocmai în atmosfera aceea magică, o bătrânică din rândul 1, foarte aproape de scenă, a scos  din buzunar o bomboană și a început să o fâșâie. Dar nu un fâșâit discret ci unul susținut, incredibil de zgomotos. Se auzea în toată sala. Privirile erau toate pe ea, cineva din spate a bătut-o pe umăr și i-a spus încet “Doamnă, deranjați” dar doamna părea că făcuse din desfacerea ambalajului bomboanei scopul vieții sale. Pe scenă Marius Manole își continua monologul (chiar nu știu cum reușea), doamna își vedea de treaba ei fâș-fâș-fâș. Secunde incredibil de jenante ce păreau să nu se mai termine. Și atunci s-a produs incredibilul. Unul dintre actori, Vlad Logigan, s-a aplecat peste marginea scenei, a smuls bomboana din mână doamnei și a dat furios cu ea de pământ. Spectacolul continua, bomboana ajunsese pe undeva pe sub scaune. Doamna mirată și contrariată s-a aplecat un pic să se uite după ea. N-a găsit-o. “Este inacceptabil așa ceva” i-a spus supărată soțului de lângă ea.

Întâmplarea numărul doi (caldă, foarte caldă)

Întâmplarea asta am mai povestit-o când am făcut lista cu topul spectacolelor 2018. Eram la “Aproape cantec” la Teatrul Odeon, un spectacol care pe mine m-a emoționat de m-a făcut praf. La final, mulți din sală ne ștergeam lacrimile. Aplauzele nu se mai apreau. Îți venea efectiv să te duci pe scenă și să o strângi în brațe pe Anda Saltelechi și să plângi împreună cu ea. Cred că asta a simțit și o doamnă din primul rând pe care am văzut-o scoțându-și de pe mână o frumoasă brațară de lemn. A făcut un pas până lângă scenă și i-a dat-o Andei Saltelechi. Aceasta la început a ezitat, nu știa ce să facă dar doamna îi făcea semne că este în regulă și că i-o dă din inimă. A luat-o, și-a pus-o pe mână și a mângâiat-o de câteva ori. Lacrimile au început să-i curgă din nou.

Întâmplarea numărul trei (rece, foarte rece)

Și, în final, pentru ultima întâmplare va trebui să mergem la Teatrul Metropolis. Eram la Amadeus, un spectacol la care este incredibil de greu să prinzi bilete, cred că se epuizează în maximum 10 minute de când se pun în vânzare. George Costin, cel care îl joacă pe Salieri, era poate în cea mai emoționantă scenă, cea  a dialogului sau cu divinitatea. Era un moment de o emoție incredibilă și bineînțeles că exact atunci a sunat telefonul. Suna și suna și suna. Exasperant și umilitor suna. George Costin a mai continuat un pic și apoi, învins de sunetul telefonului, s-a oprit. A rugat-o pe doamnă să iasă din sală ca să răspundă dacă e urgent. Doamna, o bătrânică, a ridicat câțiva oameni și a ieșit. Preț de câteva secunde nimeni nu a știut ce va fi mai departe. Magia se risipea ușor cum se risipește ceața. George Costin ne-a privit parcă pe fiecare în ochi, a oftat și a spus: “Voi relua acest moment, nu pentru că sunt eu bun ci pentru că e prea frumos scris și ar fi pacat….”. Și l-a reluat, a intrat din nou în personajul Salieri și magia a revenit.

La final, când ieșeam din sala de spactacol, am auzit comentarii de la cei care stăt

useră lângă doamna respectivă că ar fi încercat să-l oprească din sunat dar că nu a știut cum să o facă. Și m-am gândit, ca de atâtea ori când văd bătrânei cărora le sună telefoanele și care par derutați de asta, la copiii lor care le iau telefoane de fițe dar nu mai stau (foarte ocupați cum sunt) și să-i învețe pe îndelete cum să le foloseasca…

red human face monument on green grass field

Photo by Mike Bird on Pexels.com

Experiența mea cu plutirea – Episodul 2

Continuare de aici

Așa, și unde rămăsesem?

A, da, rămăsesem la momentul în care spuneam că am deschis ușa incintei, mi-am lăsat papucii de unică folosință la intrare și am pășit în bazin. Mi-am împăturit frumos halatul, am așezat cu grijă pe el ceasul apoi am pus cât mai  la îndemână telecomanda. Apa avea o textură plăcută, foarte mătăsoasă.

Plutești imediat ce te-ai așezat. Poți să stai cu mâinile pe lângă tine (eu așa am stat mare parte din timp), cu mâinile pe lângă cap sau cu mâinile sub ceafă (asta a fost recomandarea de la proprietarul locului spunându-mi că e cea mai relaxantă poziție). Mă cam durea un umăr, nu-mi era comod cu mâinile sub ceafă așa că am stat, cum ziceam, cu mâinile pe lângă corp.

După ce m-am lămurit un pic cum e treaba și m-am obișnuit cu locul, am zis să-mi fac curaj și să sting lumina. Am apăsat butonul telecomenzii și brusc m-am trezit în beznă totală. Nici un firicel de lumină nu pătrundea pe nicăieri. Niciun zgomot de nicăieri. Mi-am reluat poziția de plutire în apa ca mătasea și în bezna cea mai beznă. Și, deodată, cum stăteam cu urechile în apă și cu apa venindu-mi până la jumătatea frunții am început să aud foarte clar și parcă foarte tare sunetul bătăilor inimii mele. Bum-bum-bum-bum. A fost prima uimire și prima emoție trăită în bazinul de relaxare, o emoție intensă, aproape până la lacrimi, de parcă era pentru prima dată când îmi ascultam bătăile inimii și eram recunoscătoare pentru asta. Prima dată când îmi venea să-i mulțumesc pentru că bate pentru mine de atâta timp iar eu de fiecare dată am luat asta nu ca pe un dar ci ca pe ceva firesc, de la sine înțeles. Pe măsură ce lumea exterioară cu zgomote, lumini și gravitație era lăsată în urmă, lumea interioară devenea tot mai prezentă.

Apoi, încet, încet, secvențe de realitate au început să-și facă din nou loc în mintea mea: “Oare cât o fi ceasul?” (m-am ridicat, am prins lumina și m-am uitat la ceas), “Oare cum e cu muzică?” (am butonat telecomanda și am pus muzică, apoi am oprit-o, îmi plăceau mai mult liniștea și bezna). După secvențele de realitate veneau la rând cele de relaxare, de concentrare pe respirație și pe bătăile inimii. Mi se părea atunci nu doar că plutesc în bazinul din incintă ci că plutesc undeva prin univers.

La prima și la a doua plutire n-am reușit o relaxare de la cap la coadă, n-am reușit să mă las dusă o oră întreagă și să-mi dea semnalul de încheiere a ședinței sunetul de final și semnalele luminoase. Modul meu de  a trăi, mult în zona de control, îmi tot aducea realitatea în minte. La ultima ședință însă n-am mai luat ceasul cu mine, m-am concentrat din nou pe respirație. Experiența a fost una mult mai profundă, atât de profundă și de uimitoare încât am să o păstrez pentru mine. La un moment dat, fără să aud nimic, am știut că s-a terminat. Umărul nu mă mai durea deloc (“de la cantitatea mare de magneziu din apa” mi-a spus proprietarul locului când i-am împărtășit mirarea mea). Am plecat de acolo cu o stare foarte bună fără să  știu însă când și dacă o să revin.

Pe drumul spre casă am intrat într-o biserică ce mi-a ieșit în cale.  În prag un preot vorbea în șoaptă cu un tânăr. M-am strecurat pe lângă ei, înăuntru nu era nimeni, era liniște și lumina intra în manunchiuri de raze prin ferestre. Înainte să ies, preotul m-a întrebat: “Doriti o binecuvântare?” “Doresc”, i-am răspuns. M-a binecuvântat iar eu am plecat mai departe. Știam că viața este foarte frumoasă.

Mama relaxării este plutirea  (și nu numai a relaxarii…)

Episodul 1:

Despre “Terapia prin plutire” am citit prima oară prin 2016, mi s-a parut interesant, am scotocit un pic internetul pentru mai multe detalii, apoi am lăsat-o baltă. În 2017 mi-a ieșit din nou în cale într-un articol de la Inoza despre ce cadouri ai putea să-ți faci de Anul Nou. Cred că tot acolo era menționat și testul ADN pentru identificarea strămoșilor care este promovat acum pe la TV și care văd că face furori în rândul prietenilor mei.

Când m-am reîntâlnit cu «Terapia prin plutire » am început din nou să caut informații. Sursele vorbeau de mult mai mult decât de relaxare, vorbeau de tot felul de experiențe la limita cunoașterii și în loc de «Terapie prin plutire » insistau pe «Deprivare senzorială » și pe impactul acestei deprivari senzoriale asupra pisihicului.

Pe mine ca fan SF de când mă știu, subiectul m-a prins imediat. Orice experiență legată de stări modificate ale conștiintei, neuroștiințe etc mă fac să nu mă mai dezlipesc din fața ecranului și să caut tot mai adânc.

Cred că un bun starter în « Terapia prin plutire » este articolul de pe club enigma pe care îl găsești aici.

De la ei am aflat și despre serialele în care apar bazinele de deprivare senzorială, două seriale le-am vazut  iar al treilea este și el în curs. Și pentru că bănuiesc că deja te întrebi care sunt cele două văzute iată: Fringe (o mulțime de episoade -unele mai bune, altele mai putin bune, un fel de Dosarele X dar nu cu extratereștrii ci cu mistere ale minții umane). Al doilea este “Stranger Things” mai cu copii (dar nu pentru copii) și plin și el de mistere. “The OA” este al treilea. Sunt în proces cu el. Nu sunt niste miracole ale cinematografiei dar dacă iti place SciFi-ul si-ti plac misterele atunci e posibil să te prindă si serialele astea.

Bun, să revenim și să vedem ce e cu deprivarea asta senzorială și cu “terapia prin plutire” despre care estimez că se va vorbi mai mult în anii următori.

Este vorba despre o incintă (care poate fi sub forma unei priramide, a unei mici încăperi sau a unei capsule. În interiorul incintei este un bazin cu apa în care este dizolvată o cantitate enormă de săruri Epsom ceea ce face posibilă plutirea corpului. Nu contează dacă ești slab sau gras, în soluția asta vei pluti cu siguranță. Sunt cam 30 de centimetri de apa, totul e sigur, n-ai cum să te îneci pentru că plutești și n-ai cum să te răsucești pentru că forțând mișcarea de rotație ai da cu cotul de fundul bazinului. În bazinul cu apă și în incintă temperatura este la cea a corpului. Când intri în incintă și închizi ușa după tine, te izbește un pic aerul cald, păstrând proporțiile îți amintește un pic de saună. Odată se te-ai așezat confortabil în bazin (apa e perfect curată și pregătită prin filtrare totală pentru fiecare plutire) ai surpriza să nu simți că apa ar fi caldă sau rece pentru că este exact la temperatura corpului tău. Nu simți nici măcar la cap diferența, apa îți intră în urechi și ajunge până pe la jumătatea frunții. Nu ajunge niciodată la ochi, la gură sau la nas. Plutesti fără grija asta. Deci nu constientizezi apa, nu te afecteaza gravitatia, corpul este perfect relaxat, nu auzi zgomote, daca inchizi lumina nu vezi nimic.

Sunt cel puțin 3 locuri în București unde poți experiementa “Terapia prin Plutire”, sunt și în alte orașe, Brașov (acolo a fost primul centru de plutire), Iași, Cluj etc. Am studiat un pic oferta (doream să mă duc din pură curiozitate) și am ales ce mi-a fost mai la îndemână “Happy float”, într-o vilută prin zona Popa Nan. Mi s-a părut interesant că la ei incinta e în formă de piramidă și m-am gândit că asta va aduce un plus la întreaga experiență prin “efectul de piramidă” despre care citisem într-o vreme foarte mult.

Locul este foarte civilizat, oamenii prietenoși și pasionați de zona de relaxare, meditație, yoga etc (citisem înainte să merg și un interviu cu Dr Cătălin Palade unul dintre proprietari pe care l-am și găsit acolo și cu care am dezbatul un pic după prima plutire. Interviul e aici

Mi-au pus la dispoziție tot ce am avut nevoie, prosoape, papuci de unică folosință, halat, cosmetice pentru dus, apa de băut etc. Mi-au explicat un pic înainte tot procesul, mi-au dat o telecomandă cu care poți să deschizi sau să închizi instalația de ventilație (eu am ținut-o deschisă), să aprinzi sau să stingi lumina (am făcut și una și alta), să deschizi sau să închizi muzica de relaxare (din nou și una și alta). O ședință de plutire durează 60 de minute, iar înainte cu 5 minute ca timpul să se scurgă  mi-au spus că voi avea semnale luminoase sau muzică. Apoi au tras paravanul în urma mea și m-au lăsat singură. Am făcut un duș, mi-am pus halatul, am deschis ușa incintei în formă de piramidă și am pășit în bazin. Piramida este înaltă cât să poți sta în picioare în mijlocul ei ceea ce mi s-a părut bine. Pentru prima experiență poate mi-ar fi fost greu într-o capsulă în care să mă închid (acum nu cred că mi-ar mai fi).

Despre cum a fost prima ședință de plutire dintre cele 3 pe care mi le-am luat în pachetul Start-UP (210 lei 3 plutiri de 1 oră) îți spun zilele următoare, în episodul doi.

Piramida happy float

Sursa foto: https://happyfloat.ro/ 

Spectacole bune de teatru in Bucuresti (ianuarie-martie 2019)

Am văzut 10 spectacole de teatru în prime 3 luni ale anului și mi-a fost destul de greu să le pun într-o anumită ordine. Știam sigur care e pe primul loc și care e pe ultimul. Restul mi-au plăcut toate mult sau foarte mult și, chiar acum uitându-mă la această listă, parcă le-aș mai răsuci pe unele cu altele.

  1. Frumos e în septembrie la Veneția – ARCUB

 (Cu Oana Pellea și Mircea Rusu)

Cred că e cel mai romantic spectacol de teatru pe care l-am văzut vreodată. Stăteam acolo în scaun, în întunericul sălii și spectacolul parcă îmi circula prin vene. Nu cred să mi se mai fi întâmplat asta. O poveste despre doi oameni care parcă s-ar iubi dar parcă n-ar dori să riște să sufere, care parcă ar trăi mai mult în imaginație decât în realitate, pentru că în imaginație lucrurile sunt mereu așa cum ți le dorești. Doi oameni precauți, care fac puțin deși își doresc mult.

De unde pornește și unde te duce povestea rămâne să vezi. M-a cucerit și muzica lui Lucio Dalla pe care am tot fredonat-o de multe ori de atunci încoace. Mi-ar plăcea să revăd spectacolul încă o data sau de două ori sau de 100 de ori.

Las aici linkul către Piazza Grande a lui Lucio Dalla. Îți faci o idee despre atmosfera spectacolului chiar din melodia asta. 

  1. Ținutul din miezul verii – Teatrul Mic

 (cu domana Rodica Negrea într-un rol fenomenal)

Am aplaudat de mă dureau palmele la sfârșitul spectacolului de dragul doamnei Rodica Negrea.

Ce rol incredibil a putut să facă! Și restul actorilor joacă foarte bine dar ea, ea efectiv strălucește. Un spectacol despre familie, despre adevăruri și minciuni, despre aspirații, sacrificii, indiferentă, suferință și legături întortocheate. Este la foarte, foarte mică distanță de locul 1.

E de neratat aș zice.

  1. Despre tandrețe – Teatrul Dramaturgilor Români

 (cu Catrinel Dumitrescu, Șerban Pavlu, Ada Galeș, Sandra Ducuta, Ștefan Iancu)

A fost prima dată când am ajuns la Teatrul Dramaturgilor Români. Este undeva pe Calea Griviței, în apropiere de Buzesti, într-o clădire care a fost a Poștei. Sunt două săli de spectacole acolo, una la parter și alta la etajul 3 (or mai fi și altele dar nu le-am depistat eu) și cred că acolo e acum și Muzeul Literaturii Române.

M-am dus pentru că spectacolul este după Matei Visniec pe care-l iubesc mult de când am citit “Negustorul de începuturi de roman” și “Mansarda la Paris cu vedere spre moarte” și m-am dus și pentru a-i revedea pe actorii din distribuție (de câte ori l-am revăzut pe dl Pavlu după Cariolanus îmi venea în minte întrebarea; “Coriolanuse, ce cauți aicea bre?” (😊))

Ce surpriză minunată a fost acest spectacol. Plin de tandrețe, exact așa cum îi spune și titlul. Am plecat de acolo pe jos până la Metrou la Victoriei și cred că am zâmbit și am zis “Ceee frumoooos” de vreo 20 de ori dacă nu mai mult.

Și las aici și un citat din domnul Matei Visniec:

 “….În această lume tot mai violentă și superficială merită să ne reamintim că undeva există o insulă pe care oricine poate debarca din când în când, dacă vrea să respire puțin, să se distanțeze de vulgaritate și de fugă spre niciunde. Am putea să o numim Insulă Tandreței…”

  1. Richard al III-lea – Teatrul Bulandra

 (Cu Marius Manole)

Am fost la avanpremieră, domnul Andrei Șerban, regizorul piesei, era prezent în sală, ne-a spus câteva cuvinte la început, ne-a dat liber să râdem dacă vrem asta chiar dacă vom vedea o dramă, iar pe parcursul spectacolului s-a mai plimbat de colo colo prin sală să observe reacțiile spectatorilor. Mi-ar fi plăcut să văd ce a notat în caiet, pentru că a tot notat (😊).

Marius Manole e fabulous în rolul ăsta, e așa cum domnul Will l-a construit, însetat de putere și de glorie și gata să facă orice pentru ele. Am citit însă că Shakespeare n-a fost tocmai corect cu Richard al III-lea, că n-ar fi fost chiar așa cum îl portretizează el, că ar fi avut și multe părți bune și merite demne de rămas în istorie. A fost o intreagă nebunie cu găsirea mormântului acestuia, a fost creată și o asociație cu acest scop, o asociație în care poți să te și inscrii dacă vrei (😊). În final l-au găsit în 2012 sub o parcare din Leicester, într-un mormânt mic în care scheletul  fusese așezat într-o poziție chircită semn că l-au îngropat la repezeală. Nu știu dacă chiar m-aș inscrie în “RichardIII Society” dar recunosc că e interesant de studiat mai departe personajul (😊).

Revenind la spectacol, este amestecat un pic (sau mult) cu politica actuală, dar cum altfel? Nu e teatrul oglinda vremurilor?

Când devenise vădit acest lucru câteva cupluri mai în vârstă au părăsit sala.

E o experiență spectacolul ăsta, în locul tău m-aș duce să îl văd.

  1. Efectul Razelor Gama asupra craitelor lunatice – Teatrul Metropolis

 (cu Oana Pellea, Alexandrina Halic, Cristina Casian, Florina Gleznea)

Un spectacol despre cum viața o ia pe cărările ei fără să mai țină cont de visurile tinereții. Un spectacol despre puterea unei femei ce crește singură două fete ce sunt într-un fel și ele niște crăițe lunatice. Cum le vor influența “radiatiile” vieții rămâne să vezi.

Am oftat tot drumul până acasă gândindu-mă că viața este uneori atât de nedreaptă. E un spectacol ce te copleșește, te duce cu el în abisuri și te lasă la final să te târăști singur până la suprafață. Am văzut câteva lacrimi în jurul meu iar la final am auzit oamenii spunând wow.

Și muzica, oh muzica din acest spectacol este atât de bine aleasă. Doamna Mariana Camarasan, regizoarea piesei, face minuni.

  1. Sunset Limited – Unteatru

 (Cu Richard Bovnoczki și Seban Pavlu)

Un professor și un fost condamnat se întâlnesc pe peronul unei gări, profesorul dorește să-și ia viața, celălalt vrea să i-o redea. Lumile lor diferite, cu credințe diferite se ciocnesc. Se nasc scântei, întrebări și îndoieli iar tu ca spectator ești parcă un fel de jurat. Judecata este însă imposibilă, dreptatea e pe rând și la unul și la altul.

  1. Domnul Ibrahim și florile din Coran – Teatrul Metropolis

 (cu Marian Ralea și Vlad Logigan)

O poveste frumoasă despre umanitate, despre grijă, prietenie și dragoste. Despre cum dincolo de religii rămâne flacăra din sufletul fiecărui om. Un negustor turc și un copil evreu își spun povestea și te iau cu ei în călătoria vieții lor. Vlad Logigan este incredibil în spectacolul ăsta, reușește să-ți aducă în fața ochilor un copil în cel mai veridic mod cu putință. Minunat actor, merită urmărit peste tot pe unde joacă.

  1. Pisica pe acoperișul fierbinte – Teatrul Bulandra

 (Cu Tudor Aaron Istodor, Alexandra Fasolă, Virgil Ogasanu, Dana Dogaru, Silvana Negrutiu, Lucian Ifrim)

Cu adeavarat fierbinte e spectacolul ăsta, Alexandra Fasolă este o soție ce-și dorește mai mult decât primește și care ar face orice că să-și recucerească soțul refugiat în alcool. Dar povestea cu alcoolul, rămas singurul ce mai poate aprinde un pic de viață în sufletul soțului, are rădăcini adânci ce nu pot fi smulse ușor și ascunde povești ce nu pot fi uitate.

Planul poveștii dintre cei doi soți se suprapune cu un plan al familiei mai largi și al luptelor pentru moșteniri și avere. Cum se va termina totul, cine câștiga și cine pierde rămâne să vezi și vorba cântecului: “…Si nu mai vreau să știu pan’ la sfârșit/ cine a iubit frumos, cine-a gresit…”

  1. Copilul lui Noe – Teatrul Metropolis

 (cu Maia Morgenstern, Marius Manole, Marian Ralea, Vlad Logigan)

Un spectacol cu mult suflet despre un copil evreu ce învață să se ascundă și să-și ascundă și sufletul în perioada prigoanei naziste. Dar, ca și în “Domnul Ibrahim și florile din Coran”, apare un om providențial, un preot de data asta, care-l ajută să se salveze pe toate planurile. Îmi plac mult cărțile lui Eric Emmanuel Schmitt și cred că n-am văzut vreodată o montare după poveștile lui care să nu-mi placă.

Copilul lui Noe e un spectacol plin de lumină și de speranță, speranța că generozitatea și iubirea nu pot muri vreodată, oricât de negre ar fi vremurile.

  1.  “50 de secunde” – Teatrul Național

(Cu Lucian Iftime, Alexandru Voicu și Diana Dumbravă)

Aceasta este piesa care a câștigat premiul UNITER în 2017 pentru cea mai bună piesă și care, conform tradiției, este montată la Teatrul Național. Nu e chiar rea dar nici nu pot spune că m-a cucerit. Un procuror (procuror este și autorul, la DIICOT Tg Mureș, si am citit pe undeva o declarație a lui că orice asemănare cu întâmplări și fapte reale este cum s-ar zice pur întâmplătoare) anchetează un tânăr ce și-a ucis mama. Planurile din prezent se intercalează cu unele din trecut în care vedem relația mamă-fiu. Este un joc al întrebărilor între procuror și anchetat iar în final, rourile par chiar a se schimba. Cine anchetează pe cine, cum povestea unuia are rezonanțe adânci în sufletul și mintea altuia vei afla dacă alegi să mergi să vezi spectacolul.

Nu se compară cu spectacolele de mai sus dar, cum ziceam, nu e rău.

Și acum, la final, nu-mi mai ramane decât să vă urez să aveți poftă de teatru pentru că teatrul face viața mai frumoasă, inima mai bună și mintea mai sclipitoare (😊)

Filme cu subiecte ciudate, inedite, unice 

Am văzut de-a lungul timpului o mulțime de filme și am tot început să le pun pe categorii (vezi aici și aici).

Așa am ajuns la concluzia că cele mai nebunești filme văzute vreodată merită și ele o categorie aparte. Am cernut și am tot cernut filmele care m-au surprins până când am rămas la o mână de ciudățenii (😊), cele mai ciudate dintre toate. Și când zic filme ciudate, mă refer la faptul că subiectul lor e unul cu adevărat inedit, că mi-a fost greu să le intuiesc finalul și că mi-ar fi imposibil (cred) să găsesc altele care să semene cu ele.

Mie mi-au plăcut (aici trebuie să fii atent(ă) însă pentru că gustul meu pentru filme/ cărți/ spectacole/ etc ciudate e unul foarte bine șlefuit (😊)). Îmi aduc aminte când povesteam cu cineva despre unele dintre aceste filme iar reacția a fost: “astea sunt filme de nebuni” (😊)))

 Eu las lista aici (ordinea pe listă e pur întâmplătoare), ce faci tu mai departe  și care e apetitul tău pentru “filme de nebuni”, e treaba ta (😊).

  1. When pigs have wings -Un pescar sărac din Gaza găsește într-o bună zi, în cel mai neașteptat mod cu putință, un porc. Nu numai că religia nu-i permite să-l mănânce dar nu-i permite nici măcar să-l atingă. Cu toate astea, de sărăcie omul încearcă să-l vândă. Ce va ieși de aici și cum încearcă să facă ceva bani cu acest porc merită cu prisosință văzut. Aici
  2. Cold souls – Ce faci când pur și simplu sufletul tău te împiedică să trăiești așa cum ai vrea și când dai de anunțul unei companii care se oferă să ți-l scoată și să-l păstreze într-un borcan până când vei avea din nou nevoie de el? Cum e să trăiești fără suflet, cum ar fi să închiriezi un alt suflet și unde se poate ajunge de aici rămâne să vezi. Aici
  3. The place – Un necunoscut ce stă zi de zi la o măsuță într-un local, promite să îndeplinească orice dorință nebunească ai avea. Dorințe de viață, de dragoste, de bani, de carieră, orice. La fel de nebunesc este și ceea ce îți cere să faci în schimb. Cine apelează la serviciile lui, care sunt dorințele și dacă a meritat prețul, judeci singur(ă) după ce vezi filmul. Aici
  4. Taste of cherry – Un individ dorește să se sinucidă și tot ce mai are de făcut este să găsească pe cineva care la o anumită oră să vină într-un anumit loc și să arunce niște pământ peste el ca să fie îngropat. Cum decurg discuțiile cu oamenii întâlniți și care va fi deznodământul vei vedea. Aici
  5. Sleep tight – Un tip care crede că nu va putea niciodată să fie fericit încearcă să-și găsească ceva bucurie în a strica viețile altora. Se strecoară înainte ca aceștia să ajungă acasă sub patul lor și rămâne acolo până dimineața când ei pleacă la lucru. De ce face asta și ce se întâmplă peste noapte e atât de ciudat încât nu puteam să nu pun acest film pe listă ( 😊). Aici
  6. Lars and the real girl – Când un tânăr își comandă de pe internet o păpușă de mărimea unei femei, nimic nu pare chiar foarte ciudat. Când însă se îndrăgostește lulea de ea și începe să le-o prezinte prietenilor atunci lucrurile se schimbă. Aici
  7. 3-iron – Un băiat care livrează pizza, observă casele din care proprietarii sunt plecați în vacanță, se strecoară în ele și trăiește firesc viața acelor oameni. Face cumpărături, mici reparații, spală rufe etc. Unde se va ajunge de aici nici nu-ți trece prin minte. E un film aproape fără cuvinte la propriu, cum fără cuvinte vei rămâne și tu la final. Și dacă tot am ajuns la filmul ăsta, e timpul să menționez că toate filmele lui Kim-Ki-Duk sunt ciudate, unice, de zburat mințile. Eu le-am văzut pe toate și nu mi-a părut rău (😊). Aici
  8. Takva – Un musulman sărac și singuratic începe dintr-odată să aibă vise erotice. Asta este un plan al poveștii. Pe alt plan eroul nostru este promovat într-o funcție legată de bani ce-l scoate cu totul din sărăcia și din rutina vieții sale. Cum se va descurca cu cele două planuri și cum / dacă se vor schimba reperele și valorile vieții lui vedem pe parcursul filmului. Aici
  9. Time – Ți se pare într-o zi că prietenul tău s-a uitat un pic altfel la o fată frumoasă, începi să ai îndoieli că te mai place și ai dori să fii ca ea. O operație estetică poate ar ajuta. Intrat în sarabanda operațiilor estetice reușești oare să te mai regăsești tu pe tine? Te mai regăsește celălalt? Un film de pus pe gânduri. Aici
  10. Departures – Ce faci când ești violoncelist și orchestra la care lucrai se desființează? Firesc, prima dată încerci să găsești o nouă orchestră, apoi începi să cauți și altceva. În final te întorci în orașul natal și ești dispus să încerci alte variante. Un anunț cu un job la “Departures” te atrage crezând că este ceva legat de turism. Când ajungi acolo vezi că plecările sunt legate de lumea de apoi iar ceea ce ai de făcut este să pregătești corpurile pentru marea călătorie. Cum se descurcă un violoncelist făcând asta și cum evoluează viața lui e de neuitat (😊). Aici
  11. Wandafuru raifu – după moarte, ai posibilitatea de a alege, din noianul de amintiri din viață, una singură cu care să rămâi pe veci, toate celelalte vor fi șterse. Cât de ușor sau de greu este să alegi amintirea cea mai prețioasă și care sunt aceste aminitiri pentru cei 22 de morți dintr-o anumită zi, rămâne să vezi. Dincolo de ideea năstrușnică, rămâne cu tine gândul și întrebarea depre lucrurile cu adevărat importante în viață. Aici
  12. The lobster – îl las și pe The lobster aici deși e posibil să-ți fie deja cunoscut. Oamenii singuri din oraș sunt aduși cu forța la un resort și somați că într-un anumit timp să-și găsească o pereche dintre ceilalți oameni singuri ajunși acolo. Dacă nu reușesc să facă asta, la finalul perioadei, sunt transformați într-un animal la alegere. În ce animale aleg oamenii să fie schimbați și cum evoluează povestea e ceva “unic” (😊). Aici

Voi mai actualiza lista din când în când, merită să mai faci o vizită pe aici pentru noutăți.

Aștept să-mi spui și tu care au fost filmele ciudate/ inedite/ unice pe care le-ai văzut și care ți-au plăcut.

Încă 5 spectacole de teatru bune în București

După lista cu top 10 spectacole de teatru văzute în anul 2018 (aici) mai adaug încă 5. E adevărat ca n-au prins topul dar sunt demne de remarcat și numa’ bune de văzut (😊).
Să începem deci:

1. Papagalul Mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat – TNB

Mi-a atras atenția în primul rând faptul că e un spectacol de teatru regizat de un specialist în film, Nae Caranfil și m-am gândit că așa ceva e de neratat. Apoi am mai citit, nu-mi mai aduc aminte pe unde, că ideea acestui spectacol i-a venit domnului Caranfil citind Craii de Curtea-Veche și dând de o notiță de subsol ce făcea referire la cavalerul d’Eon, un spion în travesti din secolul 18.
Spectacolul a fost cu atât mai interesant cu cât nu știam absolut nimic despre această poveste, nu auzisem niciodată despre cavalerul d’Eon cel ce a fost trimis de regele Franței, Ludovic al XV-lea să spioneze și să construiască relații la curtea țarinei Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare. Acest cavaler d’Eon, interpretat minunat de Vlad Logigan, și-a trăit jumătate din viață travestit în femeie, reușind să se folosească de toate farmecele femeiești (😊) pentru a intra în grațiile țarinei și a apropiaților săi.
În povestea noastră cavalerul poartă numele Lia de Beaumount, o frumoasă domnișoară ce este însoțită la curtea țarinei de onorabilul său unchi, Douglas, jucat de Claudiu Bleont.
Cum era de anticipat, apar tot felul de încurcături și de povești amoroase neașteptate, de intrigi și de întorsături la care nici nu te-ai fi gândit. Prin comicul de situație piesa te face să râzi dar dincolo de asta este un nivel mult mai profund unde începi să te întrebi ce e adevărat și ce nu și pe ce este construită de fapt lumea.
Întoarcerea la teatru, după 30 de ani, a domnului Nae Caranfil cu această poveste adevărată dar aproape de necrezut, mi s-a părut de bun augur. Și să mai spun că mi-au plăcut mult și costumele și decorul și muzica. Deci mi-a plăcut!

2. Constelații – Teatrul Act

De dragul Anei Ularu și al lui Radu Iacoban am coborât din nou scările în spirală spre subsolul de la Teatrul Act, am luat loc în sala cu nu mai mult de 100 de locuri lăsând frica la o parte și așteptând magia.
O mai văzusem pe Ana Ularu în “O interventie”, spectacol pe care l-am pus deja în topul meu pe 2017. Constelații e oarecum din aceeași zonă a poveștilor, zonă ce vorbește despre alegeri și despre cum fiecare alegere pe care o facem ne construiește viața într-un fel. Sau poate vorbește despre șanse și despre ce frumos ar fi ca de fiecare data când greșim ceva să putem da un pic “banda inapoi” ca să o luăm de la capăt în alt mod. Dar oare finalul va fi diferit?
Constelații este un spectacol bun despre doi oameni ce se iubesc, își spun adevăruri, se mint, se înșeală, văd fiecare lucrurile și întâmplările în felul lui, un spectacol despre două lumi ce se intersectează și se influențează. Bun, bun!

3. Idolul și Ion Anapoda-ARCUB

Sunt ceva ani de când am tot pus pe listă piesa d-lui George Mihail Zamfirescu dar uite că astrele de abia pe la jumătatea lui 2018 s-au aliniat și m-au dus în sala de spectacol de la ARCUB.
Cred că am amânat și pentru că nu puteam să mă decid ce variantă să văd, cea pusă în scenă la TNB sau cea la de la ARCUB. Combinația Oana Pellea – Richard Bovnoczki m-a făcut ca în final să aleg varainta ARCUB. Va veni și vremea spectacolului de la TNB, poate în 2019. Mi-ar plăcea să o văd pe Irina Cojar jucând în piesa scrisă de străbunicul său (ce emoționant trebuie să fie să ți se întâmple așa ceva! Am găsit un interviu cu Irina Cojar aici)
Revin la Idolul și Ion Anapoda de la ARCUB și-ți spun că este un spectacol cu atmosferă interbelică, vesel, plin de încurcături și de iubire care are regulile ei și care apare (sau nu apare) așa cum te-ai aștepta. Poate pentru că trăim într-o lume a vitezei în care uneori și viața e dată pe “fast forward” spectacolul pare un pic lungit, pare că s-ar fi putut strânge în jumătate din timp. Pe de altă parte, ce plăcut răgaz să te lași dus de personaje și de poveste în interbelicul românesc și să-i dai timp să înflorească în sufletul tău, pe îndelete.

4. Republica Melania – Teatrul Odeon

Se întâmplă pentru unii actori ca, de la foarte început, să aibă șansa unui rol mare, un rol care rămâne în memoria colectivă și cu care acel actor e asociat “pe viata”. Cred că într-un fel așa i s-a întâmplat și doamnei Rodica Mandache cu rolul “Dorulet” din Visul unei nopți de iarnă unde joacă alături de Florin Piersic. Chiar dacă vorbim de un rol din anii ’80, la finalul de an 2018 când eram în foaierul teatrului Odeon așteptând să întru în sala unde urma să se joace Republica Melania, tot despre “Dorulet” se vorbea. Se povestea cu nostalgie, se explica copiilor ce e cu acest rol…
Republica Melania este un spectacol de suflet, despre drama unei femei de la sat, născută în anii 1930 în Basarabia, o femeie ce a trăit dramă anexării Basarabiei la URSS, războiul și comunismul. E poate, în esență, drama oricărei “bunici” rămasă singură să-și ducă bătrânețea așa cum poate, prin zăpezile iernilor reale sau metaforice ce se abat asupra ei. Când soțul nu mai e, când copiii sunt duși în străinătățuri pentru o viață mai bună, când nepoții vin rar, când prietenii și vecinii cu care ai trăit o viață încep să se împuțineze tot mai mult, tot ce-ți rămâne este să te încurajezi și să-ți amintești că ești puternică, pentru că așa ai fost toată viața, că ești veselă, că știi să cânți și să dansezi și că viață încă pulsează în tine. Și atunci stai la povești și depeni amintiri cu soțul din fotografie, te cerți cu el ca și cum ar fi chiar lângă tine, apoi te împaci pentru că e omul tău drag. În plus, din când în când viața mai strecoară în lumea ta câte un firișor de speranță (o vizită, un telefon sau ce-o fi…) iar tu te agăți de el pentru a ieși din rutina zilelor ce trec, una după alta, fără să aducă nimic.
Rolul Melania îi vine mănușă domanei Rodica Mandache iar pentru mine a fost o mare bucurie să o revăd. Îmi venea să mă urc pe scenă și să o strâng tare în brațe.

5. Cursa de șoareci – TNB

Mi-a plăcut întotdeauna mult Agatha Christie (mi-a plăcut la fel de mult și Rodica Ojog Brasoveanu) așa că n-aș fi putut să ratez spectacolul “Cursa de soareci”. Deși știam acțiunea și parcă-mi aminteam și deznodământul, totuși spectacolul m-a prins și pe alocuri chiar m-a surprins (😊).
M-a prins atmosferă clasică, englezească, șarmul actorilor, labirintul de situații în care m-a dus povestea pe tot felul de piste întortocheate și cel mai adesea înfundate. Când să zici hop că știi ce s-a întâmplat tocmai atunci firul poveștii te aruncă în altă parte. Ca un plus de mister al spectacolului ți se cere, ca părtaș ce ești odată intrat în sala de spectacol, să păstrezi mai departe taina, să nu divulgi nimic.
N-am să divulg deci nimic, am să spun doar că mi-a plăcut.

10 povesti inspirationale

Am găsit de-a lungul timpului aceste povestiri inspirationale / motivationale prin diferite cărti, pe altele le-am auzit de la altii povestite la seminarii, conferinte, cursuri sau pur si simplu la o cafea. Fiecare mi-a plăcut pentru ceva anume, fiecare mi-a fost de folos intr-un anumit moment.

Cei doi călugări

Demult, demult, la o mânăstire situată undeva în inima pustietății, trăia o comunitate mică de călugări. Încercau să se gospodărească din munca lor trăind din ce cultivau sau creșteau pe lângă mânăstire. Se fereau pe cât posibil de lumea exterioară și mai ales de tentațiile ei. Regulile lor erau stricte și clare iar în privința femeilor erau cele mai stricte: Nu aveau voie să privească, să vorbească sau să atingă vreodată o femeie.

Într-o zi, doi dintre călugări au fost nevoiți să părăsească mănăstirea și să meargă până în cel mai apropiat oraș pentru a rezolva câteva lucruri importante ale mănăstirii. Drumul era lung și greu, străbăteau păduri, urcau și coborau dealuri, treceau râuri și văi. Au ajuns osteniți la oraș iar spre seară, când rezolvaseră ce aveau de făcut, au trebuit să se întoarcă la mânăstire.

În drumul lor a apărut ploaia, norii negri se îngrămădeau peste tot iar fulgerele brăzdau cerul. Ploua cu găleata, iarba pe care călcau mustea de apă iar pârâurile pe care le aveau de trecut se umflaseră mult în matca lor.

Lângă un astfel de pârâu au zărit o femeie ce se chinuia să-l treacă dar apa era prea învolburată și prea rapidă. O vedeau ținându-se de pietre dar mersul ei părea nesigur iar pericolul o pândea la fiecare pas.

Unul dintre călugări înțelegând că singură femeia n-ar fi avut nicio șansă să treacă pârâul și să ajungă la casa ei, a luat-o în brațe și, ușor, ușor, pas cu pas, a trecut-o pe malul celălalt. În urma lui venea și celălalt călugăr. Femeia i-a mulțumit, iar cei doi călugări au plecat pe drumul lor mai departe, spre mânăstire. Liniștea se lăsase între ei, niciunul nu scotea vreun cuvânt.

După câteva ore bune de tăcere, călugărul care mersese în spatele celui ce trecuse cu femeia în brațe pârâul, a întrebat întristat:

“Dar bine frate, cum ai putut să faci una ca asta?  Știi bine că noi nu avem voie să atingem vreo femeie iar tu ai trecut-o pârâul în brate…”

Celălalt călugăr l-a privit nelămurit : “Eu am trecut-o pârâul dar am lăsat-o acolo. Tu încă o mai duci?”

Sursa povestii inspirationale: Osho

Caracatița și rechinul

Trăia odată, la zeci și zeci de metri sub nivelul mării, o caracatița tânără numită “Nina”. Nina își petrecea majoritatea timpului construind lucruri ciudate din pietre și din scoici. Era foarte fericită.
Dar apoi, într-o zi de luni, a apărut un rechin. “Cum te cheamă?” a întrebat-o rechinul. “Nina” a răspuns ea. “Ai vrea să fii prietena mea?” a întrebat el. “OK, ce trebuie să fac?” a a răspuns Nina. “Nu foarte mult” i-a spus rechinul, “Doar lasă-mă să mănânc unul dintre brațele tale”. Nina nu mai avusese niciodată un prieten și s-a gândit că poate asta trebuie să faci ca să ai unul. S-a uitat la brațele ei și s-a gândit că poate n-ar fi un sacrificiu prea mare să facă asta pentru noul ei prieten.
În fiecare zi a săptămânii Nina și noul ei prieteni s-au jucat împreună, au explorat peșteri, au construit castele de nisip, au înotat cât au putut de repede și, în fiecare zi când rechinul îi spunea că este înfometat Nina îi mai dădea câte un braț al ei să-l mănânce.
Duminică după ce s-au jucat toată ziua rechinul i-a spus din nou Ninei că îi este foarte foame. “Nu inteleg”, i-a spus ea, “ti-am dat deja 6 dintre brațele mele iar acum vrei încă unul?”
Rechinul a privit-o cu un zâmbet prietenos și i-a răspuns: “De data asta nu vreau unul, le vreau pe toate”. “Dar de ce?”, a întrebat Nina iar rechinul i-a răspuns : «Pentru asta sunt prietenii »
Rechinul și-a luat masa iar apoi s-a simțit foarte trist și foarte singur. I-a lipsit cineva cu care să exploreze peșteri, să ridice castele de nisip și să înoate foarte, foarte repede. Îi era dor de Nina foarte mult, așa că a plecat să-și caute un nou prieten.

Povestea inspirationala face parte din filmul „Short term 12”. O poti vedea aici:

Secretul fericirii

Se spune că într-o bună zi, un comerciant s-a gândit să-și trimită fiul să învețe secretul fericirii de la cel mai înțelept om din lume. Băiatul a rătăcit prin deșert mai mult de 40 de zile până când a ajuns la un castel minunat, în vârful unui munte. Acolo locuia înțeleptul pe care-l căuta.

În loc să găsească un sfânt refugiat în chilia lui, când a pășit în sufrageria castelului a văzut acolo mare forfotă: negustori ce veneau și plecau, oameni care discutau înflăcărat în grupuri, o mică orchestră cânta o muzică suavă iar în mijlocul camerei trona o masă plină cu platouri cu cele mai alese bucate ale acelei lumi. Înțeleptul părea foarte ocupat, discuta cu toată lumea, trecea pe la fiecare grup, iar tânărul a trebuit să aștepte ore  în șir înainte de a-i veni rândul să primească atenție.

Înțeleptul i-a ascultat intrebarea dar s-a scuzat că nu are timp atunci să-i explice secretul fericirii. L-a sfătuit să se mai plimbe prin palat timp de 2 ore iar apoi să se întoarcă la el.

„Între timp vreau să te rog să mai faci ceva”, i-a spus înțeleptul întinzându-i o linguriță în care a turnat două picatui de ulei. “Cat timp te plimbi prin palat, du cu tine lingurița aceasta cu ulei fără să verși cele două picături din ea.”

Băiatul și-a început plimbarea, a urcat și a coborât scări, a străbătut coridoare, încăperi și grădini ținând mereu ochii ațintiți pe lingurița cu cele două picături de ulei. După două ore s-a întors la înțeleptul care-l aștepta curios: “Deci? Ai văzut minunatele tapiserii persane din sufrageria palatului? Sau grădina de vis ce i-a luat grădinarului 10 ani să o amenajeze? Sau vechile mele pergamente din biblioteca?”

Băiatul, încurcat, i-a mărturisit că n-a observant mai nimic pentru că singura lui preocupare au fost cele două picături de ulei din linguriță.

„În cazul asta, mai du-te încă o data să vezi minunățiile de care ți-am povestit. Nu poți să te încrezi în sfatul unui om dacă nu-i cunoști casa..”

Băiatul a luat din nou ligurita cu picăturile de ulei și s-a întors la explorarea palatului de data asta a observat totul în jurul său,  piesele de artă de pe pereți, grădina cu păuni și flori, pergamentele, munții ce se vedeau în depărtare. La întoarcere i-a povestit înțeleptului cu entuziasm tot ce a văzut. “Dar unde sunt cele 2 picături de ulei de care te-am rugat să ai grijă?” Privind linguriță băiatul a văzut că în drumul său le vărsase fără să-și dea seama.

“Ei bine, am să-ți dau un singur sfat: Secretul fericirii este să te bucuri de toate frumusețile lumii dar să nu uiți niciodată de picăturile de ulei din lingurița ta…”

Aceasta poveste inspirationala am gasit-o in cartea “Alchimistul” de Paulo Coelho.

Povestea punctului negru

Într-o zi un profesor a intrat în clasă și le-a cerut studenților să se pregătească pentru un test surpriză. Toți așteptau concentrați în băncile lor, așteptând subiectele.

Profesorul le-a înmânat câte o foaie de hârtie așa cum proceda întotdeauna. Când a terminat de împărțit testele le-a spus să întoarcă foaia dar spre surpriza tuturor nu au găsit acolo nicio întrebare ci doar un singur punct negru în centrul paginii.

Văzând mirarea de pe fețele lor, profesorul le-a spus: ”Vreau să scrieți despre ce vedeți acolo”. Confuzi, studenții au început să scrie încercând să răspundă testului ce li se părea totuși inexplicabil.

La sfârșitul orei, profesorul a adunat foile și a început să citească cu voce tare răspunsurile.

Toți, fără excepție, încercaseră să definească punctul negru, culoarea, mărimea, poziția lui în centrul paginii.  Când toate lucrările au fost citite, în clasă s-a lăsat liniștea.

Profesorul i-a privit și le-a spus: “N-am să vă dau note pentru această lucrare, vreau însă să vă dau o temă de gândire: Niciunul dintre voi nu a scris despre partea albă a paginii. Toți v-ați concentrat pe punctul negru și uneori asta se întâmplă și în viața noastră. Insistăm să ne concentrăm pe punctul negru, care poate fi orice, o lipsă temporară a banilor, o relație complicată în familie, o dezamăgire pe care ne-a provocat-o un prieten, o supărare sau o problemă trecătoare. Punctul negru este adesea foarte mic în comparație cu tot restul pe care-l avem în viața noastră dar el tinde să ne ocupe întreaga minte. Încercați să priviți dincolo de punctul negru, bucurați-va de fiecare moment pe care viața vi-l oferă”.

Regele Arthur și vrăjitoarea

Se spune că într-una dintre bătălii, când era încă foarte tânăr, Regele Arthur a fost capturat și închis de către monarhul unui ținut învecinat. Acesta ar fi putut să-l ucidă dar, impresionat de tinerețea și de idealurile lui Arthur i-a oferit libertatea cu condiția de a-i răspunde, în termen de un an, la o întrebare: “Ce își doresc femeile?”

O astfel de întrebare ar fi putut fi o încuietoare pentru oricine, dar Arthur, dorind să-și salveze viața, a acceptat provocarea monarhului. S-a întors în regatul său și a început să întrebe în stânga și-n dreapta încercând să afle răspunsul: a întrebat prințesele, preoții, pe înțelepții curții, pe judecători, dar niciunul nu i-au putut da un răspuns satisfăcător. Mulți l-au îndemnat să o consulte pe vrăjitoarea ținutului pentru că doar ea ar fi putut avea răspunsul însă vrăjitoarea era cunoscută pentru prețurile exorbitante pe care le cerea.

Când anul era pe sfârșite și termenul de răspuns se apropia cu repeziciune, lui Arthur nu-i mai rămăsese decât o singură șansă. Vrăjitoarea a acceptat să-i dea răspunsul însă doar cu condiția ca Sir Lancelot, cel mai nobil cavaler al Mesei Rotunde și cel mai bun prieten al Lui Arthur să o ia de soție. Arthur a fost îngrozit de prețul cerut, vrăjitoarea era o creatură respingătoare, bătrână și cocoșată cu părul atârnându-i în dezordine,  cu un sigur dinte rămas în gură și cu un miros greu ce rămânea mereu în urma ei.  N-ar fi putut să-i facă celui mai bun prieten așa ceva, dar Sir Lancelot l-a asigurat că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a-i salva viața lui Arthur.

Astfel nunta a fost aranjată iar vrăjitoarea i-a dat lui Arthur răspunsul: “Ceea ce orice femeie dorește cu adevărat este să aleagă cum doreste să-și trăiască viața”. Toată lumea din regat a simțit că acesta era răspunsul căutat, așa a crezut și monarhul care i-a redat libertatea lui Arthur.

Când nunta s-a sfârșit, Lancelot a intrat cu inima strânsă în dormitor dar acolo îl aștepta cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Mirat a întrebat-o ce s-a întâmplat: “Pentru că ai un suflet bun, eu voi fi de acum înainte doar jumătate din zi vrăjitoarea cea urâtă pe care o știai și cealaltă jumătate a zilei voi fi femeia frumoasă pe care o vezi. Ce preferi, l-a întrebat ea: frumoasă pe timpul zilei sau frumoasă pe timpul nopții?”

Lancelot a rămas pe gânduri: să aibă alături de el, pe timpul zilei, o femeie frumoasă pe care să o arate tuturor dar să își petreacă toate nopțile cu o bătrână vrăjitoare? Sau să aleagă să aibă lângă el, zi de zi, o vrăjitoare urâtă iar nopțile să le petreacă lângă o femeie încântătoare?

Nobilul Lancelot i-a spus într-un final că o lasă pe ea să aleagă. Vrăjitoarea a zâmbit: “Voi fi frumoasă de acum tot timpul pentru că m-ai lăsat să aleg cum doresc să-mi trăiesc viata”

Povestea sacului cu bani

Se povestește că într-o bună zi, norocul și-a dezlegat eșarfa cu care îi erau legați ochii și a decis că nu mai dorește să fie orb, că vrea să poată ajuta oamenii pe măsura faptelor, a muncii și a sufletului lor.

I-a privit zile în șir, le-a urmărit viața, bucuriile, tristețile, îndoielile și speranțele.

I-a atras atenția un bărbat ce se apropia de vârsta pensiei. Muncea din greu, ca să-și întrețină familia, să-și țină copiii în școli și să le asigure o viață mai bună. Mâinile ii erau crăpate de muncă, umerii gârboviți de griji. În zorii fiecărei zile pleca în salopeta lui de muncitor, mereu pe același drum, către atelierul în care lucra. Seara se întorcea istovit acasă. “Uite un om pe care vreau să-l ajut” și-a zis norocul.

Și pentru că omul nostru mergea zi de zi pe același drum, norocul s-a gândit să lase în calea lui o pungă plină cu bani. Atâția bani cât muncitorul n-ar fi avut sau n-ar fi putut să strângă vreodată. Bani ce l-ar fi scos din sărăcie și care ar fi asigurat, pentru el și pentru familia lui, un viitor mai bun.

Norocului îi bătea inima de-i spărgea pieptul de bucurie la gândul că va ajută un om care merită să-și schimbe viața. A pregătit punga de bani și cu câteva minute înainte ca muncitorul să treacă pe acolo a plasat-o la intrarea pe pod. L-a văzut cum se apropia și de abia aștepta să-i vadă bucuria când va găsi punga de bani.

Dar omul nostru, exact în acea zi, a avut un gând pe care nu-l mai avusese niciodată: “De 40 de ani merg pe acest drum, știu pe de rost fiecare metru așa că astăzi m-am gândit să-l fac cu ochii inchisi”. Și chiar înainte de a intra pe pod, a închis ochii și a mers fără nicio greșeală, spre atelierul lui.

Norocului i-au dat lacrimile, a căutat în buzunar eșarfa și și-a legat ochii. N-a mai vrut să vadă cine va găsi punga de bani și s-a gândit că așa o fi să fie, Norocul să fie orb.

(aceasta poveste inspirationala am văzut-o acum foarte multă vreme, ecranizată într-un filmuleț. Cred că era un filmuleț făcut de Gopo dar nu mai știu sigur…)

Lumina din întuneric

“Un scriitor japonez povestea ce i se întâmplase unui ofițer din țara lui în timpul războiului din Manciuria. Militarul fusese capturat de sovietici și aruncat să moară de foame și de sete în fundul unui puț, în beznă și în frig. Numai că, în toată deznădejdea aceea, o dată pe zi avea loc ceva minunat.

Atunci când soarele se afla chiar deasupra, preț de câteva minute, lumina pătrundea până în fundul puțului. Ofițerul o descria ca pe o explozie strălucitoare de speranță.

După câteva zile a fost salvat de camarazii săi și, deși nimeni nu se mai aștepta, a scăpat cu viață. Și totuși, mulți ani după terminarea războiului , omul continua să-și amintească de acel episod cu nostalgie. Tocmai pentru că trăia în cea mai neagră  disperare, raza aceea de lumină reprezenta o injecție de fericire pentru el. Deși ofițerul a reușit să-și refacă viața după război, , spunea că niciodată nu mai trăise fericirea acelor minute când lumina ajungea pe fundul puțului.

Fericirea o pot percepe cu toată intensitatea doar cei care au avut și suișuri și coborâșuri. Cei care trăiesc călduț, navigând printre emoții moderate, probabil nu vor cunoaște adevărata esență a vieții.

Aceasta este invățătura poveștii cu puțul: uneori trebuie să atingi fundul prăpastiei ca să înțelegi măreția cerului.

Am gasit aceasta poveste inspirationala in cartea “Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” de Care Santos și Francesc  Miralles (la origini din Murakami Cronica Pasarii Arc)

Povestea vorbei

Într-o bună zi, o femeie a bătut la chilia unui bătrân călugăr și l-a rugat să-i dea un sfat: “Părinte, am greșit față de cineva care mi-a încredințat un secret iar eu nu l-am putut păstra. Cum aș putea să fac să șterg tot ce s-a întâmplat și să fie totul ca înainte?”

Bătrânul călugăr a privit-o în ochi pe femeie, a dat din cap a înțelegere și mângâindu-și barba albă i-a spus: “Uite fiica mea ce am să te rog să faci: Du-te acasă, ia un sac de cânepă, nici prea mare nici prea mic, apoi mergi prin sat și ori de câte ori găsești un fulg pune-l în sac. Când e plin, vino din nou la mine”.

Femeia l-a privit cu speranță, i-a mulțumit și a plecat mai împăcată spre casa ei. A umblat multe zile prin sat să umple sacul cu fulgi iar când a revenit la chilia bătrânului călugăr ochii ei luceau de speranță: ”Am strâns părinte sacul cu fulgi, uite-l aici”.

Bătrânul călugăr a dat din nou din cap și i-a spus: “E bine că l-ai strâns, e semn bun că-ți pare rău de tot ce s-a întâmplat. Acum am să te rog să mergi pe la fiecare casă din satul tău și să lași în fața porții câte un fulg, apoi să vii din nou la mine”.

Femeia a plecat cu sacul de fulgi în mână și, rând pe rând, a lăsat câte un fulg la fiecare poartă din satul său. Seara a adormit linistită și împăcată că urmase întocmai sfatul bătrânului călugăr.

A doua zi a alergat într-un suflet la chilia lui și cu bucurie i-a spus: “Parinte, toată ziua de ieri mi-am petrecut-o mergând pe străzile satului meu și lăsând la poarta fiecărei case câte un fulg. Am făcut exact ce mi-ai cerut”.

Mai ai un ultim lucru de făcut fiica mea a spus bătrânul călugăr, acum du-te și strânge-i la loc în sac. Toți fulgii pe care i-ai pus ieri la porțile caselor mergi și adună-i și vino cu ei la mine”.

Femeia nedumerită a plecat să facă ce-i ceruse bătrânul călugăr. A umblat ore și ore pe străzile satului, căutând fulgii la fiecare poartă. A doua zi când s-a întors cu lacrimi în ochi la chilia călugărului strângea in pumn doar o mână de fulgi. “Parinte, nu i-am mai găsit, cred că i-a luat vântul și i-a purtat în alte părți..”

“Desigur că i-a luat vântul și i-a purtat în alte părți, fiica mea. Așa e și cu vorba. Atunci când ai spus-o ea nu mai e a ta, e ca un fulg ce va fi purtat de vânt. Nu mai poate fi luată inapoi…”

(Povestea inspirationala e spusă cum mi-am amintit-o. Am citit-o cândva, într-o carte a Părintelui Cleopa).

Valoarea unei pietre

Într-o zi, un tânăr și-a întrebat tatăl care este valoarea vieții lui. În loc să-i dea un răspuns direct, tatăl i-a pus în palmă o piatră și i-a cerut să se ducă la piață să vadă cât obține pe ea, dar fără să o vândă. “Daca cineva te întreabă cât costă, tu să nu spui nimic, doar să ridici două degete”.

Neînțelegând prea bine ce se întâmplă, băiatul a plecat la piață iar acolo o femeie l-a întrebat: “Cât costă piatra asta? Aș dori să mi-o pun în gradină”. Băiatul fără să spună nimic a ridicat două degete iar femeia a spus: “2 dolari? O cumpăr!”

A dat fuga acasă și i-a spus tatălui că o femeie a dorit să-i cumpere piatra pentru 2 dolari.

Acum vreau să duci piatra asta la muzeul din josul străzii, i-a spus tatăl, și dacă cineva de acolo te întreabă cât costă tu doar să ridici din nou 2 degete. Băiatul a plecat spre muzeu iar acolo un domn a dorit să-i cumpere piatra. Băiatul n-a scos nicio vorbă a ridicat 2 degete și a așteptat. Bărbatul a întrebat: “200 de dolari? O cumpăr!”

Mirat, a plecat alergând spre casă și i-a spus tatălui că un domn de la muzeu dorește să-i cumpere piatra cu 200 de dolari.  Tatăl a zâmbit: “Fiule, ultimul loc în care vreau să duci această piatră este magazinul de pietre prețioase. Arată piatra proprietarului magazinului și nu scoate o vorbă iar dacă el întreabă care este prețul ridică 2 degete. Băiatul s-a dus la magazinul de pietre prețioase, a arătat piatra proprietarului iar când acesta a întrebat prețul a ridicat cele 2 degete așa cum îl învățase tatăl său.  “In regulă, o cumpăr pentru 200,000 de dolari”. Băiatul, fără să știe ce să răspundă, a fugit acasă: “Tată, proprietarul magazinului de pietre prețioase vrea să o cumpere cu 200,000 de dolari”

Tatăl l-a privit în ochi și i-a spus: “Intelegi cum este judecată valoarea? Vezi tu, nu contează de unde vii, unde te-ai născut, culoarea pielii sau cât de bogat sau sărac te-ai născut. Contează unde decizi să te poziționezi tu, oamenii cu care decizi să te înconjori și cum decizi să ai grijă de tine.

Ai putea să-ți trăiești întreaga viață gândindu-te că ești o piatră ce valorează 2 dolari, ai putea trăi întreaga viață înconjurat de oameni care să te prețuiască doar la 2 dolari. Dar cu toții avem un diamant înăuntrul nostru, și putem să decidem să ne înconjurăm cu oameni care știu și pot să vadă valoarea  din noi. Putem alege să ne vindem la piață sau la magazinul de bijuterii. Poți alege să  vezi și tu valoarea în alți oameni, îi poți ajută și tu pe alții să vadă diamantul din ei. Alege înțelept oamenii cu care te înconjori, ăsta ar putea fi cel mai important lucru din viața ta.

Aceasta poveste motivationala am gasit-o cautand pe net un mod interesant de a deschide un training. In engleza aici

Cele 3 vase cu apă 

Otânără s-a dus la mama ei să se plângă de greutățile vieții sale. De fiecare dată când rezolva o problemă apărea alta. Nu știa ce să mai facă și avea nevoie de un sfat

Mama ei a dus-o în bucatraie unde a umplut 3 vase cu apă și le-a pus pe foc. În scurt timp, apa a început să fiarbă. În primul vas a pus un cartof, în cel de-al doilea un ou iar în ultimul a pus cafea. Le-a lăsat la fiert fără să spună un cuvânt. După un timp, a luat vasele de pe foc. A scos cartoful și l-a pus pe o farfurie, apoi oul iar în final a pus cafeaua într-o ceașcă. Apoi a întrebat-o pe fata ei: Spune-mi, ce vezi?

Un cartof, un ou și o cafea a răspuns ea. Mama a rugat-o să ia cartoful în mână și să-l pipapie. Era moale la atingere. Apoi a rugat-o să spargă oul. După ce l-a decojit a observat că oul era tare. La final mama a rugat-o să bea din cafea. Fiica ei a zâmbit în timp ce savura aroma și gustul cafelei.

Fata a întrebat-o ce au însemnat toate acestea.

Mama ei i-a explicat că atât cartoful cât și oul și cafeaua au trecut prin același proces de fierbere. Fiecare a reacționat diferit.

Cartoful a fost la început tare și puternic însă după ce a fost fiert a devenit moale și sfărâmicios. Oul a fost fragil la început însă după ce a fost fiert s-a întărit. Dar cafeaua a fost unică. După ce a fost fiartă ea a schimbat apa.

-Tu cum ești, a întrebat-o pe fiica ei? Cum reacționezi atunci când dai de greu? Ești precum cartoful care pare puternic dar care atunci când dă de durere și obstacole devine moale? Ești ca oul care începe cu o inimă maleabilă dar care se schimbă când este fiert? Ești precum cafeaua care a reușit să schimbe apa fierbinte, mediul însuși care a provocat-o? Atunci când apa a devenit fierbinte cafeaua și-a împrăștiat aroma. Dacă suntem precum cafeaua, atunci când întâmpinăm obstacole putem schimba situația din jurul nostru. Cei mai fericiți oameni nu au neapărat tot ce este mai bun, dar reușesc să scoată ce este mai bun din viața lor.

Povestea inspirationala am gasit-o intr-o carte a lui Dale Carnegie: „Cum sa invingi grijile si stresul”