Category Archives: Uncategorized

Limbajul discret al iubirii

Cele două îmi atrăseseră atenția imediat.
O mamă și fetiță ei de 7-8 ani, îmbrăcate decent, făceau semne largi cu mâinile și scoteau niște sunete ciudate din care înțelegeai uneori câte un cuvânt iar alte ori nimic. Nu era niciun dubiu, cele două erau surdo-mute.

Mama era neliniștită, o trăgea pe fetiță cât mai departe de marginea peronului și din câte înțelegeam eu, o tot întreba ceva. Fetița o mângâia pe brat, ii zâmbea și ii răspundea la rândul ei cu gesturi largi dublate de sunete când mai înfundate când mai țipătoare.

Metroul a sosit în stație, mama și-a luat grijulie fetița de mână și au au pășit în vagon, s-au oprit lângă ușă și au continuat să “vorbească”.  Din câte pricepeam, mama nu înțelegea câte stații mai au de mers și  o tot întreba pe cea mică iar ea, cu gesturi și sunete care semănau foarte mult cu ale mamei,  îi răspundea și îi arăta senină harta de deasupra scaunelor. Se vedea clar ca încerca să o liniștească și să o asigure ca totul era în regulă.

Când o doamnă s-a ridicat de pe primul scaun și și-a făcut loc spre ușă, am bătut-o ușor pe umăr pe mamă și i-am făcut semn să se așeze dar ea m-a refuzat și mi-a arătat prin semne că vor cobori curând. M-am așezat atunci eu pe scaun și am  continuat sa observ neliniștea mamei care continua să întrebe agitată ceva iar fetita  încerca sa o liniștească  răspunzându-i  cu gesturi largi. Nu părea însă să o convingă.

Am tresărit când copila surdo-mută s-a aplecat spre mine și m-a întrebat cu cel mai cristalin și mai clar glas din câte am auzit: “Nu va supărați, îmi puteți spune, va rog, la stația următoare peronul este pe partea dreaptă sau pe partea stângă?”
Nu-mi venea să cred ce auzisem dar copila aceea chiar vorbise, ii auzisem deslușit vocea iar acum stătea aplecata spre mine și aștepta răspunsul. “Pe dreapta” i-am zis iar ea mi-a mulțumit și s-a întors spre mama ei explicându-i răspunsul pe limba lor.

Au coborât acolo dar eu le mai duc încă cu mine. Le duc și pe ele și duc și gândul că uneori dragostea se exprimă în moduri la care nici măcar nu te-ai fi putut gândi pentru ca nu putea să fie decât dragoste modul în care acea fetita îi vorbea mamei ei, în limba pe care aceasta o înțelegea…

O poveste scurtă cu un ecou lung

Povestea aceasta este pe cât de scurtă pe atât de intensă, o parcurgi în câteva clipe pentru ca apoi să mai rămâi o vreme cu gândul la ea.

Am citit-o într-o carte a lui Kahlil Gibran , nu mai știu  nici cum se cheama cartea nici  cum se numea povestea, esența ei însă mi-a rămas însă în minte.

Se spune că, într-o bună dimineață, un vulpoi, mândru nevoie mare, își aranja blana ciufulită după somn când, la un moment dat, și-a zărit umbra. În soarele dimineții umbra lui era mult mai mare decât el. Vulpoiul a privit-o încântat,  s-a bătut satisfăcut pe burtă și și-a spus:  “Astăzi voi mânca o cămilă”.

A plecat apoi, încrezător, să caute cămila cu care să se ospăteze. Orele treceau una după alta dar  vulpoiul nostru nu găsea nicăieri o cămilă.

Spre prânz, lihnit de foame, cu soarele  amiezii deasupra capului și-a zărit din  nou umbra. De data asta era mult mai mică decât el.

Mirat a suspinat: “Mă rog, cred că și un șoricel ar fi bun” și a plecat  trist mai departe să caute șoricelul.

Morala nu ți-o mai spun, ai înțeles-o cu siguranță.

Te las însă să te gândești dacă ai dat vreodată, în drumurile tale prin viață, peste vreun vulpoi ce-și privea umbra doar în soarele dimineții.

Inscripție pe o candelă

Sunt câteva povești pe  care le-am auzit în copilărie și care au rămas cu mine tot timpul. Una dintre ele este povestea teribilă a lui lui Constantin Brâncoveanu și a familiei lui pe care, după ce am auzit-o prima dată, l-am tot rugat pe tatăl meu să mi-o povestească iar și iar. Îmi aduc aminte că știa și o poezie pe tema asta iar eu o ascultam aproape fără să respir.

Treceam ușor peste părțile poveștii în care era vorba despre descendența voievodului pe linie paternă ce ducea la Matei Basarab și pe linie maternă la Șerban Cantacuzino sau peste faptul că era un învățat și că avusese dascăli de soi ce se îngrijiseră de educația lui aleasă.

Îmi plăceau mai mult părțile senzaționale în care povestea spunea că avea 11 copii, 4 băieți și 7 fete, că într-o bună zi, când împlinea 60 de ani de viață și 40 de ani de căsătorie, un reprezentant al sultanului a venit la curtea domnitorului, i-a pus o năframă neagră pe umăr semn al detronării lui și că apoi toată familia i-a fost dusă la Constantinopol, aruncată în închisoare și torturată pentru cedarea averii.

Ce a urmat este în general o poveste cunoscută, pe 15 august 1714, în ziua de Sfânta Maria, sultanul i-a dus în piață publică, în lanțuri și desculți, pe Constantin Brâncoveanu, pe cei 4 fii ai lui și pe omul său de încredere sfetnicul Ianache Văcărescu despre care unele surse spun că ar fi fost ginerele sau iar altele că ar fi fost de fapt fratele soției.

Li s-a dat o ultima șansă la viață cu condiția de a renunța la religia creștină și a deveni musulmani, lucru de neacceptat pentru domnitorul român. Au fost decapitați rând pe rând, cel din urmă Constantin Brâncoveanu obligat să asiste la uciderea copiilor. 15 minute ar fi durat măcelul ca apoi trupurile să le fie aruncate în apele mării pentru a se pierde cu totul urma lor. Capetele înfipte în sulițe ar fi fost plimbate câteva zile prin oraș.

Niște pescari au recuperat trupurile martirilor ce au fost înmormântate apoi la o mănăstire creștină din apropierea Constantinopolului  căreia domnitorul îi făcuse donații importante de bani în timpul vieții.

Doar până aici am știut povestea în copilărie, restul l-am aflat mai târziu.

Am aflat că după o vreme, soția și restul familiei, exilați în Asia Mică, au reușit să se întoarcă în țară, soția, Doamna Maria Brâncoveanu, reușind în 1720 să repatrieze, în secret, rămășițele domnitorului și să le îngroape în mare taină.

Nu le-a îngropat la Mănăstirea Hurezi, unde domnitorul își pregătise chiar din timpul vieții mormântul pentru că pe de o parte Oltenia era sub dominație habsburgică la acea vreme iar pe de altă parte poate ar fi  fost prea evident iar osemintele ar fi fost din nou în pericol cu sultanul care ordonase decapitarea aflat încă pe tron.

Așa că rămășițele au fost îngropate în biserica Sfântul Gheorghe din București, o altă ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Pe piatra de mormânt n-a fost scris niciun nume, doamna Maria a atârnat însă deasupra mormântului o candelă pe care a inscripționat, cu litere mici, chirilice, mesajul că acolo este înmormântat domnitorul.

Taina s-a păstrat aproape 200 de ani, până în 1914, când, cu totul întâmplător, este descoperită inscripția de pe candelă și astfel și mormântul.

În 1934 s-a încheiat și procesul de canonizare. Unele surse istorice întreabă de ce nu s-a făcut o testare a osemintelor care ar fi putut fi comparate cu cele ale singurului nepot de fiu care, printr-o minune, a scăpat decapitării și ale cărui oseminte se cunosc. Alții spun că n-ar fi fost necesar pentru că pe una dintre vertebre se vedea clar urmă decapitării.

Oricum ar fi, de atunci încoace,  în data de 16 septembrie, în calendarul ortodox este marcată ziua sfinților Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod, cei 4 fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și Sfetnicul Ianache.

Ce poveste ! 

O amenințare cu bombă

Chiar dacă titlul te-ar putea duce un pic în eroare te asigur, dragă cititorule, că această poveste nu are nimic dramatic în ea. Sau poate are, dar asta rămâne să decizi tu. Așa sunt poveștile, te lasă cu sentimente amestecate, nimic nu e chiar bine și nimic nu e chiar rău.

Dar să pornim pe drumul poveștii.

Era o după amiază foarte caldă de vara iar în stația troleibuzului ce mergea spre Foișorul de Foc era aglomerație. Dintre toți călătorii mi-au atras atenția o bunică foarte elegantă și nepotul ei de 4-5 anișori. Ea îmbrăcată cu o rochie cu flori galbene, la care asortase niște mărgele frumoase în mai multe șiruri, purta sandale cu un pic de toc, era coafată și aranjată. Era, ceea ce ai putea numi dintr-o privire, o doamnă. Nepotul, pe care îl ținea strâns de mâna, n-avea stare deloc, se bălăngănea în toate direcțiile și încerca să se smucească din mâna bunicii. Când a venit troleu și-au făcut loc, au urcat, am urcat și eu și poate încă 2-3 oameni. Eram înghesuială mare.

Un tânăr s-a oferit să-i cedeze locul bunicii iar ea i-a mulțumit cu multă politețe de mai multe ori: “Vă mulțumesc foarte mult, sunteți foarte amabil”, apoi l-a așezat frumos pe scaun pe nepot și l-a mângâiat duios pe cap: “Stai bine?”. “Ia mâna de pe mine” a răspuns el iar bunica jenată și-a retras mâna. N-a mai durat mult și nepotul s-a ridicat în picioare pe scaun, apoi s-a așezat pe scaun în genunchi, cu tălpile mai mult pe rochia bunicii apoi iar în picioare și tot așa.  Bunica se apleca  mereu către el și încerca să-i șoptească la ureche: “nu e frumos ce faci”, “te rog să stai frumos pe scaun”, “mai avem doar câteva stații”, dar nu era chip să-l potolească. După tumbele pe scaun a urmat lipirea palmelor pe geam și încercarea de a lăsa dâre iar apoi linsul geamului. Cu cât încerca mai mult bunica să-i îndepărteze gura de geam cu atât făcea mai rău.

Exasperată, i-a spus ceva pe un ton mai ferm, n-am auzit ce,  dar l-am văzut  pe el întorcându-se, și amenințând-o cu arătătorul ridicat si voce apăsată: “dacă nu mă lași în pace, trag pârțane!”.

Biata femeie a înlemnit, cei din jur mustăceau iar nepotul, văzând panica bunicii, striga cât îl țineau plămânii sa se audă în tot troleul: “Traaag pâârțaanee”, ba chiar își și țuguia buzele și încerca sa imite sunetul: “Prrrr”.  

Nemaiștiind ce să facă, i-a spus “coborâm”, l-a luat de mâna și a vrut să-l ridice de pe scaun dar el se agățase zdravăn de mânerul scaunului din față și nu părea să se desprindă.

Nu știu cum s-o fi terminat, știu că eu am coborât și înainte să se închidă ușile în urmă mea încă auzeam: “traaag pâârțaanee…. Prrrr…..”.

Într-un fel îmi venea să râd dar îl alt fel, zău, nu știu ce aș fi făcut. 

Călătorii sunt rugați să poftească în poveste

Astăzi avem trei întâmplări simple, cu iz franțuzesc, două trăite, una auzită.

Prima poveste începe așa: era o dimineață de sâmbătă, încă nu se făcuse ora nouă, iar noi căutam intrarea principală în cimitirul Pere-Lachaise din Paris, era pentru noi primul obiectiv turistic al zilei.

Străzile erau mai degrabă pustii. In fața noastră un om de la curățenie împingea un tomberon. L-am auzit murmurând vesel o melodie în timp ce făcea și câțiva pași de dans. Era înalt și foarte atletic, franco-algerian să-i spunem.

În liniștea stranie de pe lângă cimitir, prezența lui era una foarte vie. La un moment dat a văzut un un pic mai departe un rest de țigară, s-a dus să-l ridice și l-a aruncat cu boltă spre tomberon. A aterizat pe lângă și atunci el s-a uitat spre noi, a ridicat din umeri  a “se mai întâmplă, ce să-i faci?” și râzând  a zis “J’ai rate” (am ratat).

I-am zâmbit și noi, i-am făcut cu mâna și ne-am continuat drumul spre cimitirul plin cu oameni celebri.

A doua întâmplare am auzit-o cândva, demult, la domnul George Pruteanu.

Povestea, iar eu reproduc din memorie, că era cu câțiva prieteni la o terasă din Paris. Pe măsură ce paharele de vin se tot goleau deveneau tot mai bine dispuși și mai gălăgioși. Au început să cânte, tot felul de cântece iar în final, când sticlele se goliseră de tot, s-au gândit să cânte La Marseillaise. Știau versurile dar, în starea în care erau, nu le mai nimereau chiar exact și atunci, de la o masă alăturată, s-a ridicat un francez. S-a aplecat un pic spre masa lor și le-a spus: “Domnilor, nu vă permit. Este imnul național al Franței”

În a treia întâmplare eram într-un supermarket. Luasem 2 sticle de vin, niște brânză Roquefort o baghetă și-o mai fi  fost și altceva dar nu-mi mai aduc aminte. În spatele nostru, la casă, o franțuzoaică pe la 60 și ceva de ani așezase pe bandă 7-8 sticle de vin. George nu se putea abține și trăgea cu ochiul la vinurile doamnei, când privirile ni s-au intersectat, doamna a zâmbit, a făcut semn spre vinurile noastre, a dat din cap a apreciere și ne-a asigurat că le-am ales bine.

Ca să-i arătăm că știm cum stă treaba, i-am arătat brânza pe care o luasem ca să acompaniem vinul  dar aici, ce să vezi, doamna a strâns din buze și a înclinat din cap a “nu prea”: “E prea puternică brânza asta, ne-a spus, ca să meargă perfect cu vinul, trebuie să puneți pe pâine mai întâi un strat de unt și apoi peste el brânza”

Am fugit după unt și bine am făcut.

A la votre! 

Acceleratul de Constanța pleacă în 5 minute

Povestea de azi este una de vacanță, e miezul verii, mi-e dor de mare iar gândul mi-a fugit la o povestioară de acum mulți ani.

Până pe la 10-11 ani, nu știu cum și de ce, mersul la mare însemna mersul la o verișoara din Constanța. Era de fapt un fel de rudă prin alianța, ceva complicat ce n-am înțeles pe deplin niciodată. Ne lipisem însă de oamenii ăștia și, an de an, pe la început de august, mergeam 7 zile la ei la mare.

Maică-mea umplea sacoșe întregi cu provizii, le târam cu greu până la gară, ne urcam în tren și duse eram spre Constanța. Ne așteptau ei pe peronul gării și plecam împreună spre Tomis Nord unde aveau un apartament cu 2 camere în care ne înghesuiam 6 oameni, ei 4 și noi două.

Taică-miu nu mergea cu noi, se scuza mereu că lui nu-i face bine marea, că nu poate să-și ia concediu în perioada aia sau că are ceva important de rezolvat. Cred că de fapt nu-i plăcea înghesuiala și poate nici compania. Eu însă muream de fericire când venea vremea să mergem la mare.

Fiica acestor oameni, Manuela, era cu 2 ani mai mică decât mine. Slabă moartă de îi puteai număra coastele, tunsă mereu în același fel, franțuzesc cu breton, era cel mai vesel om pe care l-am cunoscut vreodată, râdea toată ziua, cred că era în stare să râdă și noaptea, în somn

În casa lor erau două locuri care mă atrăgeau ca un magnet: sub pat-ul din dormitor, plin de o mulțime de chestii, de unde, când și când, așezată pe burtă și cu mâna întinsă la maximum, Manuela extrăgea câte o cutie plină cu mici nimicuri cu care ne jucam apoi toată ziua.  N-am reușit niciodată să văd tot ce era acolo și poate și de asta  am rămas până în ziua de azi cu o fascinație pentru lucrurile de pe sub paturi și de prin poduri.

Pod însă nu aveau, stăteau la parter și, lucru oarecum straniu, apartamentul lor avea și balcon. Ei bine, balconul asta, un pic mai lung și un pic mai lat ca un stat de om, era al doilea loc care îmi plăcea mult. 

Era total gol, fără dulapuri, fără borcane, fără cutii sau mai știu eu ce, doar un covoraș țărănesc pus la mijlocul lui, în rest nimic.  

Părea turnat în piatră iar toate marginile lui erau frumos rotunjite. Ne așezam turcește pe covoraș și rămâneam acolo ore în șir jucându-ne și povestind fel de fel. Câteodată coboram din balcon direct în grădinița din fața blocului.

Punem întâi un picior peste marginea lustruită a balconului, rămâneam câteva secunde ca pe cal, apoi trăgeam și celălalt picior, mă răsuceam pe burtă și mă lăsăm să alunec în grădiniță.

Nu prea aveam noi voie acolo, era o grădiniță plină de flori, foarte bine îngrijită. Adevărul e că nici nu ne interesa grădiniță, ceea ce ne plăcea era coborâtul din balcon. La capătul grădiniței, înspre scara blocului, era un gard cu zăbrele de metal. Manuela, subțire că un ac,  se strecura printre zăbrele, eu mă chinuiam să le sar.

Într-una dintre aceste expediții, după ce s-a strecurat prin gard, s-a tot rugat de mine să încerc și eu. Îmi zicea că știe ea sigur, că nu e niciun dubiu că dacă îți intră capul nu e nicio problemă să îți tracă și corpul printre ele. N-am crezut-o, însa ea când își punea în minte să facă ceva, nu se lăsa deloc, țopăia și se ruga într-una de mine să încerc.

Am încercat, nu prea mergea, Manuela se chinuia să mi rotească puțin capul la dreapta, puțin  la stânga, un pic mai sus, un pic mai jos, căutând locul cel mai potrivit. “N-are cum să nu intre, n-are cum” zicea ea foarte sigură că o să reușim. Se opintea din toți rărunchii să tragă de fiare, cu brațele ei subțiri ca rămurerele, încercând să le lărgească un pic.

Cu greu am reușit să-mi trec capul dincolo dar mai departe, oricât am încercat  n-a mai mers. M-a împins, m-a răsucit dar nimic, rămăsesem prinsă în gard. Mă usturau obrajii și urechile de cât tot încercasem.

Într-un final ne-au auzit ai ei și au venit într-un suflet să mă ajute. Tatăl Manuelei, un om cât un munte, s-a apucat și el să tragă de fiare și le-a lărgit imediat. “Nțțț, pe acolo se trece?” se mira maică-mea preocupată de urechile mele înroșite.

Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că a fost prima dată când am văzut-o pe Manuela tristă, îmi tot spunea că ea așa știa: că dacă îți intră capul, îți intră sigur și corpul.

Iar eu râdeam, râdeam, râdeam. 

“Un pic misterios, un pic vag, un pic fantastic”

Pentru povestea de astăzi trebuie să ne întoarcem în timp, în Parisul sfârșitului de veac 19, în plin Belle Epoque, într-un Montmartre învăluit într-o atmosfera boemă, cu atelierele pictorilor stabiliți acolo pentru chiriile modeste, cu cafenele mici, învăluite în fum și în absint, cu sărăcie lucie, străzi pline de noroaie dar cu o poftă nebună de viață și de a trăi clipa ce răzbătea de peste tot.

Trebuie să ni-i imaginăm acolo pe Modigliani, pe Picasso, pe Rousseau vameșul, pe Renoir, pe Utrillo, pe Zola, pe Apollinaire, pe Toulouse Lautrec, pe Matisse, Degas și pe mulți, foarte mulți alții. Nici n-aș avea cum să-i enumăr pe toți.

Ei bine, în atmosfera asta boemă din Montmartre, trăia într-o familie săracă, Louise Weber, fiica unei spălătorese. Louise iubea să danseze iar pentru asta ar fi făcut orice. Pe la 16 ani începuse să fure rochii din spălătoria mamei și să fugă, îmbrăcată elegant, în sălile de dans. N-a trecut mult până a ajuns la Moulin Rouge unde a fost luată sub aripa sa de un dansator misterios,  Jaques Renaudin, despre care vom vorbi un pic mai târziu.

Se spune că atunci când dansa printre mesele de la Moulin Rouge, agitând volanele fustei, reușea să le ia de pe cap domnilor pălăriile, cu vârful pantofilor, ca apoi să dea pe gât paharul de băutură de pe masa lor. Au numit-o La Goulue (Mâncăcioasa) și așa i-a rămas numele în istorie.

La Goulue ardea ca o flacără,  venea să o vadă dansând la Moulin Rouge toată lumea pestriță din Montmartre, veneau artiști, prinți, ambasadori, prim-miniștri. Când își ridica fustă plină de volane și lasa la iveală cele două inimioare cusute pe lenjerie, în față și în spate, lumea era în delir.

Fata asta simplă și nebună ce nici măcar nu era vreo mare frumusețe dar care dansa cu o senzualitate și o îndrăzneală nemaipomenită până atunci, furase inimile tuturor și devenise  cea mai cunoscută și cea mai bine plătită vedetă a timpului. S-au sinucis pentru ea patru bărbați iar mulți alții au suferit și au suspinat îndelung.

Unul dintre îndrăgostiți ar fi fost prințul Alexei, fratele mai mic al țarului Rusiei, care într-o zi a invitat-o în apartamentul sau de pe lângă Arcul de Triumf și i-a pregătit o baie plină cu șampanie. La Goulue s-a aruncat în cadă și a povestit apoi despre senzația ciudată de înțepături și furnicături de pe tot corpul.

Înainte de a merge cu povestea mai departe, să revenim un pic la Jacques Renaudin, partenerul de dans al lui La Goulue, un personaj înalt și foarte slab, cu o flexibilitate incredibilă a corpului ceea ce-i permitea să facă mișcări și numere de contorsionism de-a dreptul inimaginabile. În timpul zilei Jacques Renaudin era negustor de vinuri pentru ca seara să devină vedeta Moulin Rouge-ului sub porecla care i-a fost dată de “Valentin le Desosse” (Valentin dezosatul).  Se spune că a avut 83,112 dansuri pe scena Moulin Rouge-ului de la valsuri la polci și cadriluri și că n-a acceptat niciodată vreun ban de la Moulin Rouge deși era, alături de La Goulue, vedeta cabaretului. Valentin le Desosse a dansat toată viata doar din plăcere.

Medicii cred acum că flexibilitatea corpului sau, ce părea de cauciuc, se datora de fapt unei boli a articulațiilor dar cine știe care o fi fost adevărul?

În plină glorie, La Gouloue s-a gândit că Moulin Rouge e deja un loc prea mic pentru ea, că merită mai mult și că ar fi timpul să ia lucrurile pe cont propriu și să fie propria ei vedetă. A investit o mulțime de bani , și-a construit un show al ei și a început turneele dar spectatorii care făceau altă dată coadă să între la Moulin Rouge n-au mai apărut. Au trecut ceva ani, după eșecul show-ului a ales circul, când nici circul n-a mers a ales să joace în câteva piese de teatru, când nici ele n-au mers a încercat lucruri și mai mici. Anii au tot trecut peste La Goulue și din băile în șampanie și gloria de altădată nu mai rămăsese nimic. Ajunsese să vândă dulciuri și flori că să se întrețină, apoi țigări și chibrituri chiar în față la Moulin Rouge unde însă n-o mai cunoștea nimeni. Epoca ei trecuse.

Săracă și uitată, s-a refugiat în băutură, trăia într-o baracă, de pe o zi pe alta și când, cu doar cu câteva luni înainte de a se stinge, un reporter a venit să o filmeze s-a încumetat să facă pentru el câțiva pași de dans. Avea haine ponosite și multe kilograme în plus dar mișcările mai aveau parcă un pic din magia de odinioară.

La Goulue a fost înmormântată într-un cimitir sărac pentru ca mai apoi trupul să-i fie mutat în cimitirul din Montmartre aproape de zona în care și-a trăit gloria. Franța nu o uitase. Rămâne ca amintire afișul pictat de Toulouse Lautrec în care apare împreună cu partenerul ei de dans iar dacă intri pe site-ul Moulin Rouge o să-i găsești fotografia și denumirea de regina a can-can-ului și simbol al senzualității pariziene.

După plecarea lui La Goulue , Valentin le Desosse a dispărut fără urmă și nimeni n-a mai știut niciodată nimic despre el.

Mă gândesc câteodată că dacă ar fi posibile calatoriile prin timp, mi-ar plăcea să stau la o cină și să povestesc una alta cu diferite personaje istorice. N-am niciun dubiu că i-aș pune pe lista de invitați și pe La Goulue și pe Valentin le Desosse.

Ce mai cină ar fi! High class! 

O clipă de grație

Trebuie să-ți mărturisesc încă de la început că aceasta nu-i tocmai o poveste “normală”, întâmplarea este însă cât se poate de reală, asta dacă nu cumva mintea mi-o fi jucat feste în acea zi din miezul verii. Dar nu cred să fi fost vreo iluzie pentru că-mi amintesc starea nemaiîntâlnită pe care am trăit-o și care-mi dă oarecum fiori ori de câte ori mi-o amintesc.

Era, cum îți spuneam, o zi de vară, eram la munte și pornisem să hoinărim prin poiene spre malurile Prahovei ca apoi să urcăm spre schitul din vârful dealului. Până la Prahova poteca merge lin pe lângă pășunile și grădinile oamenilor. Treci pe lângă tufe de măceși și de  cătini, te mai furișezi prin umbra câte unui copac, pășești când prin praf când prin pietriș și, cel mai probabil, multă vreme nu dai de niciun om. Drumul face legătura dintre vatra localității și halta CFR unde oprește acolo de câteva ori pe zi un tren personal. Rar coboară sau urcă cineva.

Mergeam alene, povesteam una alta, ne mai opream să mai culegem măceșe, să mai mirosim câte o floare și ne întrebăm ale cui or fi terenurile frumoase pe lângă care treceam.  La un moment dat m-am trezit singură, el se oprise ceva mai în urmă să pozeze ceva. Și atunci s-a întâmplat! În poiana din stânga mea am văzut, la mai puțin de zece  metri, un cerb, cel mai frumos și mai impunător cerb pe care l-am văzut vreodată. Întorsese capul spre mine și mă privea. Niciunul dintre noi nu făcea vreo mișcare, ne priveam în ochi și cumva, într-un mod magic, timpul parcă se oprise în loc iar din cer păreau să curgă fulgi aurii de lumină. Clipa aceea de grație era atât de frumoasă și atât de intensă încât o simțeam în tot corpul. Inima îmi bătea nebunește, mi se căsca un gol în stomac iar lacrimile stăteau să iasă.

Am vrut să vadă și el scena asta de poveste, m-am întors câțiva pași, i-am făcut semn cu degetul la buze să nu facă zgomot și i-am spus la încetișor: “E un cerb”. Ne-am apropiat de deschizătura poienii dar cerbul nu mai era acolo. Nu se vedea nici mai departe iar în jur nu se mișca nimic. Nu era nicăieri. Am mai așteptat, ne-am tot uitat, am pândit fiecare freamăt de frunze, dar cerbul acela maiestuos dispăruse cu totul de parcă nici n-ar fi existat vreodată.

A rămas de atunci cu mine mereu întrebarea : “mi s-o fi părut?” dar de fiecare dată din suflet se întorcea câte un ecou care-mi spunea că cerbul a fost acolo, că acea clipă de grație chiar a existat.

Se întâmplă uneori în viață ca după ani și ani să găsești răspunsuri și câte o piesă să se așeze frumos în puzzle, așa s-a întâmplat și cu mine de curând. Eram la un curs despre triburile de indieni din zona amazoniană, despre șamani, conectare cu natura și alte minunății când discuția a alunecat spre animalele spirituale pe care unele culturi și tradiții spun că ni le trimite universul ca pe un mesaj, ca pe un răspuns sau ca pe o inspirație. Animalul spiritual ar fi un fel de reprezentare simbolică a ta, a comportamentelor și a personalității, o oglindă metaforică.  

Se spune că animalul spiritual te alege el pe tine nu tu pe el și dacă te întrebi cum îl găsești și cum știi că acela este animalul tău spiritual răspunsul ar fi că îți poate apărea în vis, în meditație, îți poate ieși în cale real sau simbolic în moduri care să-ți atragă atenția.

Care sunt mesajele pe care încearcă să ni le transmită asta rămâne să descoperim, un fluture îți poate transmite un mesaj legat de evoluție și transformare, păianjenul un mesaj despre nevoia de a construi ceva care să-ți asigure existența.

Mi-am amintit atunci de întâlnirea mea cu cerbul și am știut că asta a fost. Am căutat apoi să aflu care ar fi fost mesajul pentru mine și ce am găsit zice așa: că poți fi puternic păstrându-ți blândețea, că e important să prețuiești și timpul cu tine însăți și cel acordat altora dar mai ales că e loc mereu pentru o reînnoire.

Și mi-a crescut inima de bucurie până la cer. 

Piciorul așezat gingaș în poală

Eram într-un mic salon de coafură din centrul Bucureștiului, nimic spectaculos la acest salon, doar că m-am învățat să mă duc acolo pentru că e la doi pași de metrou, ceea ce-mi place mult.

Merg acolo când mă decid să mă tund (plec cu gândul unei schimbări totale și când stilistul mă întreabă “Ce-i facem?” îi răspund invariabil “îl scurtăm un pic, cam cu doi centimetri”. Mai merg și când am chef de un mic răsfăț adică de un spălat cu masaj (șamponat cum îl  numesc ei că spălat sună prea banal (😊)) sau de un minim coafat (“Ceva lejer, cu peria”).

Pentru acest “ceva lejer cu peria” ajunsesem atunci acolo. Salonul e chiar mic, 3 scaune de coafură cam înghesuite, două locuri la manichiură și pedichiură o chiuvetă mică pentru șamponat (😊), o canapea  și o cabina de cosmetică.

Afară era caniculă, ajunsesem fleașcă în salon și cele câteva minute cât am așteptat în aerul condiționat dat la maximum mi s-au părut rupte din rai. A urmat șamponatul și apoi stilistul m-a poftit pe scaun. I-am spus ce vreau, a confirmat zâmbind și a trecut la mânuit peria și la a clădi buclele mele lejere.

La un moment dat am văzut în oglindă că la una dintre măsuțele de pedichiură s-a așezat “un domn bine”, pe la 40 de ani, cu costum și cravată, coborât parcă dintr-o revista de modă. Și-a suflecat pantalonii, până aproape de genunchi și și-a pus picioarele “la înmuiat”. Apoi și-a instalat căștile în urechi și laptopul pe genunchi și a început să vorbească, probabil cu agentul lui de bursă. “X cum e? În creștere?”, “Da, ia, aceeași sumă”, “dar de B ce zici?” “să vindem Y?” Conversația mai era întreruptă din când în când de telefoane probabil de la birou. Indicații date scurt, programări de întâlniri, discuții ce păreau despre bugete. Domnul elegant era cu siguranță un manager important. Când tălpile i s-au înmuiat, primul picior i-a fost ridicat cu blândețe și așezat elegant în poala doamnei, apoi forfecuțele și pilele au început să-și facă treaba.

Domnul era în lumea lui, nicio privire aruncată doamnei, niciun cuvințel.

Coafura mea se contura bine, din când in când ii zâmbeam complice stilistului la câte o frază mai țâfnoasă a domnului elegant.

Primul picior fusese rezolvat, la al doilea am mai aflat câteva informații despre bursă și am mai auzit câteva indicații de business. Spre final, când buclele mele lejere erau gata, doamna de la cosmetică s-a apropiat de domnul elegant și i-a spus: “Când terminați aici, vă aștept la pensat”.

M-am ridicat de pe scaun, mi-am trecut mâna prin păr mulțumită de rezultat, am plătit și am plecat.

Afară începuse să plouă.

Domnul sever și cutia lui misterioasă

Demult, demult, ani buni de atunci, cunoșteam un domn foarte sever. Mi se părea distant și arțăgos, gata să se ia de tine și să-ți facă vreo observație din te miri ce. Și nu se lua doar de copii, cum eram eu atunci, se lua de oricine, era un fel de spaimă a micii comunități. Când voiau să facă ceva, oamenii se întrebau: “Dar ce-o să zică domnul T?” sau “Să vezi ce scandal o să facă domnul T când o afla!”.

Eu mai degrabă îl evitam iar când se mai întâmpla să dăm nas în nas îl salutam grăbită iar el mormăia un “bună ziua” mai mult pentru el. Umbla îmbrăcat sobru, încălțat cu pantofi atent lustruiți și mi-l amintesc cărând după el o servietă de piele cu catarame mari de metal.

Fiica lui îmi era prietenă, mergeam des în vizită la ea când domnul T era plecat la muncă. Râdea de mine când îmi deschidea ușa iar eu chiar înainte de a o saluta întrebam: “Taică-tu e acasă?” iar apoi  răsuflam ușurată când îmi zicea că e singură. Tot ce era legat de el îmi crea un fel de stare de neliniște, când se apropia ora să se întoarcă acasă mă grăbeam să plec să nu îl întâlnesc și dacă se întâmpla totuși să ajungă acasă înainte că eu să fi plecat, dincolo de salut, îmi mai punea uneori câteva întrebări formale de genul: “cum merge școala?” sau “părinții tăi sunt bine, sănătoși?”după care își vedea imediat de treabă fără  să fi așteptat vreodată răspunsul.

Luat în ansamblu, apartamentul  lor era unul obișnuit, camera domnului T însă mi se părea oarecum misterioasă. N-aș ști să-ți spun de unde venea impresia asta, poate din atmosfera întunecată, cu draperii mereu trase, prin care lumina trecea greu, poate din mirosul de tutun amestecat cu unde de levănțică.

Și, acum vine, iată,  momentul pe care vreau să ți-l povestesc pentru că întreaga istorioară se învârte în jurul acelui moment de câteva secunde, poate să fi fost un minut, în care am intrat cu prietena mea în camera domnului T. Căuta o carte în bibliotecă iar eu încercam să o ajut. Ochii mi-au căzut pe o cutie frumoasă cu motive florale, o cutie ce poate adăpostise cândva bomboane sau biscuiți. Pe cutie cineva scrisese cu pixul, cu litere rotunjite: “Dorințele mele”.

“Ce e asta?” am întrebat-o iar ea a aruncat o privire indiferentă: “Aia? Cutia cu dorințe”. Văzându-mă mirată i-a ridicat jucăușă capacul lăsându-mă să văd înăuntru, înghesuite, o mulțime de bilețele, apoi a pus repede capacul la loc: “Nu le citim, sunt secrete”.

“Ce naiba dorințe ai scris acolo ?” am întrebat-o râzând iar ea mi-a dat un răspuns la care nu m-aș fi așteptat vreodată: “nu e a mea, e a tatălui meu”.

Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că acele câteva secunde au stârnit un adevărat vârtej în mintea mea. Deci domnul  sever și arțăgos care mă speria și ma intimida, avea undeva, pe un raft de bibliotecă, o cutie misterioasă, imprimată cu flori,  pe care scrisese: “Dorințele mele”.

Deși n-am putut  niciodată să alătur și să combin cele două imagini, de atunci încolo, ori de câte ori îl întâlneam pe domnul T, îl salutam zâmbind. Ba chiar începuse să mi se pară că și el îmi zâmbea un pic.