Povestea asta se învârte în mintea mea de ceva vreme, am tot luat laptopul să o scriu dar n-o simțeam gata de a fi spusă. Poate nici acum nu e, am să o scriu însă așa cum va dori ea să curgă în pagină.
Este vorba despre război, eroi, recunoștință și mai ales despre a nu uita.
A început absolut întâmplător, cândva prin septembrie, când am auzit la știri că Principesa Margareta nu s-a dus la nunta Principelui Nicolae fiind plecată din țară. Teoretic acest subiect nu mă interesa absolut deloc, atunci însă, așa o fi fost să fie, am fost curioasă să văd unde a fost plecată și de ce plecarea asta a fost atât de importantă încât nu putea fi amânată.
Acela a fost momentul în care am aflat despre cimitirul militar de la Soultzmatt, din Alsacia, în care sunt îngropați 678 de soldați români. Habar n-aveam cum au ajuns în Alsacia și ce s-a întâmplat acolo, am început să caut și așa am dat de firul întâmplărilor. Au fost luați prizonieri de nemți în Transilvania în timpul primului război mondial și duși în Alsacia (pe atunci teritoriu german), într-un lagăr de muncă unde au fost efectiv exterminați prin muncă infernală, foamete extremă și frig în perioada 1917-1918.
Am citit tot ce am găsit pe net pe tema asta, foarte puțin de altfel. Ce s-a întâmplat la Soultzmatt e de nedescris, scrierile lui Jean Nouzille, profesor de istorie la Universitatea Strasbourg povestesc despre faptul că dintre toti prizonierii, românii erau puși la cele mai grele munci, la tăiat piatră și la doborât bușteni, că lucrau în zdrențe și desculți în plină iarnă. Când murea câte unul dintre ei pe drumul spre cimitir și în cimitir copiii francezi impresionati de cum arătau prizonierii încercau să le strecoare în mână câte un cartof fiert și o bucată de pâine. Daca ii prindeau, nemtii ii omorau in bătaie pe bietii copii.
Francezii, văzându-i pe români, slabi că niște umbre, căutând, de disperare, resturi de mâncare prin gunoaiele de lângă cimitir au început să ascundă acolo câte un pic de mâncare pentru ei. Era însă prea puțin ca ei să poată supraviețui. Au murit pe capete, infometati, epuizati de munca si inghetati de frig. Dacă la început înmormântările erau doar în weekend, pe măsură ce trecea timpul înmormântările deveniseră zilnice iar în final de câteva ori pe zi.
Am găsit o istorioară despre un soldat român ce a reușit la un moment dat să se strecoare din lagăr, să străbată un drum de câțiva kilometri printr-o pădure, până în sat, și să bată la geamul unei familii de francezi. Familia se numea Nicolett, i-au deschis ușa riscandu-și propria libertate sau poate chiar viața, i-au dat să manace și i-au și pus în traistă ceva de mâncare pentru camarazii săi. Solomon Coconașu (așa se numea soldatul român) le săruta la plecare mâna si revenea la familia de francezi, noaptea, de câteva ori pe săptămâna, timp de multe săptămâni. Într-o zi când a aflat că va fi mutat în altă parte i-a rugat pe francezi să le dea adresa ca să le scrie. Pentru a nu risca și mai mult, francezii au luat ei adresa lui și i-au promis că-i vor scrie ei. Și au făcut-o, scrisoarea lor a ajuns în România în 1918 dar răspunsul de la Solomon Coconașu a venit de abia în 1921. Probabil el a povestit și autorităților despre familia Nicolett, că așa se explică faptul că informația a ajuns la Regina Maria care i-a cerut doamnei sale de onoare, Simona Lahovary, să-i trimită doamnei Nicolett o scrisoare în numele ei: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-ați ocupat de prizonierii români nefericiți, în timpul războiului, m-a insărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră și să vă adresez întreaga sa mulțumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ținuta de la încoronare și speră să îl păstrati ca amintire din România, pe care nu o cunoașteți, dar pentru care ați făcut atât de mult.”
Se spune că francezii au păstrat scrisoarea și fotografia cu mult drag.
În 1919 Franța a dăruit României platoul de la Val du Patre (Valea Păstorului) pentru a fi organizat cimitirul românesc pe locul fostului lagăr si s-au angajat sa ingrijească ei pe veci acest cimitir, din banii localitatii. În 1922 are loc sfințirea cimitirului în prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Pe una dintre inscripțiile din cimitir stă scris un mesaj al reginei: “Soldati Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pămant, care nu vă mai este străin”. Din acel an, pana in prezent, familia regală merge periodic la cimitirul din Soultzmatt. Acolo se ducea Principesa Margareta când n-a putut sa se ducă la nunta lui Nicolae. Mi-e dragă Principesa Margareta, mi-a devenit si mai dragă aflând asta.
În cimitir, mai târziu, a fost înălțată și o statuie reprezentând o femeie îngândurată despre care se crede că ar reprezenta-o pe Regina Maria dar care poate fi în egală măsură un simbol pentru toate mamele, soțiile, iubitele și fiicele ce-i așteptau să vină acasă pe prizonierii români de la Soultzmatt.
Niciunul dintre supraviețuitori nu și-a publicat memoriile, rămâne însă cimitirul ca mărturie și ca un strigăt de a nu uita.
Dacă sunteți cu mașina in Franta, pe lângă Strasbourg sau Colmar, faceți un ocol și vizitați cimitirul militar român din Soultzmatt. Le-o fi și celor îngropați acolo dor de neamul lor și-or vrea și ei să știe cum mai e pe la ei pe acasa….
Mariana Iosif's blog 