Despre culori…

Pe Coasta de Azur marea e albastră şi limpede precum cristalul, plaja e curată iar pe alocuri are culoarea mierii de salcâm. Pe aleile de coastă sunt parcate bară la bară Ferarri-uri de toate culorile, Porsche-uri care mai de care, Jaguar-uri, Maseratti-uri şi orice alte mărci pe care ai putea să le vezi într-un salon auto.
Pe Coasta de Azur oamenii sunt mai degrabă eleganţi. Dimineata şi seara aleargă în număr mare pe lângă plajă, unii coboară din maşinile lor scumpe în costume de neopren, îşi pun fără prea multă discreţie cheia sub maşină şi apoi se aventurează cu placa de surf în mână, pe mare, pentru puţină adrenalina. Pe alţii îi vezi stând liniştiţi la cozi în fata restaurantelor elegante. Pe Coasta de Azur oamenii salută politicos şoferul când se urcă şi când coboară din autobuz şi au, aşa, o atitudine relaxată în tot ceea ce fac.
Covoarele roşii dunt dese. Unii păşesc pe ele ca să-şi facă poze iar alţii pentru că li se aştern la picioare.
Pe plajă vezi multe doamne în vârstă, foarte fit, fără pic de grăsime dar cu pielea ciocolatie, afectată de solar sau de mult prea mult soare. Doamnele astea când intră în apă înoată până departe de nu le mai vezi şi când se întorc pe mal merg spre şezlong de parcă efortul ăsta ar fi fost o nimica toată.
Pe Coasta de Azur miroase frumos a parfum, a lavanda, a plante mediteraneene, a lux şi a bunătăţi de tot felul.
Dacă ai chef să te plimbi între oraşe poţi să o faci foarte uşor cu autobuzul care în mod paradoxal costă doar 1 Euro. Am luat un astfel de autobuz de la Cannes până la Nisa şi pe la jumătatea drumului începuse să se aglomereze. Nu era nici pe departe aglomerat cum sunt aglomerate autobuzele pe la noi şi cu toate astea o doamnă i-a spus şoferului să nu mai oprească în alte staţii pentru că deja sunt ca sardelele de înghesuiţi. Nu ştiu ce sardele au pe Coasta de Azur. O altă doamnă de culoare, cu un copilaş în cărucior, se certa cu şoferul care îi cerea să-l ia în braţe, ca aşa sunt regulile iar ea îi tot spunea că nu vrea să-l trezească. În final l-a făcut rasist pe şofer şi i-a mai zis tot felul de alte lucruri. Pe scaunele de lângă mine un domn şi o doamnă care păreau a face naveta spre casă cu autobuzul după serviciu vorbeau cu năduf despre guvern, despre taxe, despre tinerii care în ziua de azi nu mai învăţa nimic, despre banii tot mai puţini. De la ei am aflat că Franţa e pe locul întâi în lume la consumul de antidepresive şi chiar înainte să cobor am auzit-o pe doamna concluzionând cu tristeţe: “la vie n’est pas rose Monsieur”
M-am gândit atunci la o vorbă care nu mai ştiu cui îi aparţine dar care-mi place mult:“Frumuseţea nu e a ta ci a ochilor mei care te privesc”
Ca peste tot în lume şi pe Coasta de Azur viaţa are culoarea ochilor care o privesc.