Undeva în Grecia, într-un vârf de deal de unde se vede frumos până la lacrimi marea, și unde vântul iți mângâie obrajii așezându-ți în suflet pacea, e cocoțată o mănăstire de maici.
Oameni de tot felul urcă acolo, grupuri de turiști uneori un pic prea gălăgioși pentru sfințenia locului, familii mici de pelerini în căutarea mântuirii sau credincioși ce se nevoiesc, câteodată urcând în genunchi scările până în deal pentru a se închina “la sfântul” și a-l ruga de sănătate.
Vara se aud târâind cicadele, de undeva dintr-un grajd rage câteodată un măgar și, dacă ai noroc, poți să zărești și porcul mistreț îmblânzit ce își vede de treaba lui pe aleile din împrejurimi.
În magazinul mănăstirii vinde mici obiecte bisericești o călugăriță ca un abur, o bătrânică adusă de spate care odată ce te apropii de ea te întreabă încetișor, în limba ei, dacă vrei un pic de cafea sau o bucățică de rahat cu fructe. Nu-i știi limba dar o înțelegi ce spune și accepți darul ei.
Ne-am tot învârtit prin magazin și în final am ales o icoană cu sfinții Constantin și Elena dar mai voiam una cu Sfânta Teodora pe care însă n-am găsit-o. Am întrebat-o arătând spre icoane: “Teodora?” “Aaa..Teodora..” a zis ea încetișor, dând din cap a înțelegere, apoi cu pași foarte mici, cu o mână ținându-se de spate, s-a dus spre rafturile cu icoane. A căutat și a tot căutat, apoi a mai chemat o călugăriță aproape la fel de bătrână și a rugat-o să caute și ea.
Icoana a fost găsită, ne-a arăta-o, noi am zâmbit fericiți iar ea s-a dus în spatele micii tejghele, a calculat banii, ne-a dat restul și, de abia aici, urmează partea cea mai frumoasă a acestei povestiri. Înainte să înfășoare icoana într-o hârtie și să o pună în plasă, a ridicat-o la buze și a sărutat-o. Nu știu dacă gestul ei era ca un sărut de despărțire de ceva drag ce era trimis în lume sau ca o pecete a unui dar de preț. Știu însă că ori de câte ori mă voi uita la icoană voi vedea acolo sărutul unei călugărițe, bătrână și diafană ca un abur, și amintirea frumuseții și bunătății din această lume în care să mă pot refugia când îmi va fi greu.
Mariana Iosif's blog 