Tag Archives: ceva de citit pe net

Trei întâmplări fără legătură….

În dimineaţa asta, ca în fiecare dimineaţă de altfel, staţia de tramvai era plină ochi. Era şi cam frig . Poate altfel aş fi luat-o pe jos până la metrou.
Tramvaiul s-a apropiat în sfârşit, ajunsesem la un pas de uşă şi eram pe punctul să pun un picior pe scară când, o doamnă bine, mi-a tras un cot vânjos şi s-a înfipt înaintea mea.
Am rămas o clipă blocată apoi m-am îndesat şi eu cu greu în tramvai. Doamna nu făcea efortul să se ţină, se lăsa cu totul pe mine. Nu trecuse o staţie când doamna a zărit pe geam biserica. Şi-a mai făcut niţel loc cu coatele, mi-a tras şi mie un cot peste gură şi a început să-şi facă cruci. Doamna era credincioasă.
Metroul şi el era aglomerat. M-am strecurat pe culoare cu cartea în mână până în dreptul unei bretele de cauciuc de care te ţii. Imediat ce m-am agăţat de ea am realizat că pe interiorul ei fusese frumos întinsă o gumă de mestecat.Sau mai multe. Nasol. Mi-am dezlipit mâna de acolo şi încercam să-mi curăţ un pic guma din palmă. Pe scaunele din faţa mea doi tineri îşi dădeau coate şi mureau de râs….
Lângă mine o domnişoară vorbea cu o alta şi absorbită de conversaţie nu mai dădea importanţă genţii care îi atârna pe umăr şi care din când pendula până în faţa domnului de pe scaun. La un moment dat, domnul care părea un om civilizat şi liniştit îi trage un pumn zdravăn peste geantă şi începe să reverse spre fată, la volum maxim, un pogon de vorbe care mai de care. Despre origini, părinţi, părţi anatomice şi aşa mai departe. Fata rămâne blocată, îşi trage geanta lângă ea. Nimeni nu zice nimic.
O dimineta frumoasă. Oameni frumoşi.

Despre vorbe…

M-am intalnit cu el intr-o vineri dis-de-dimineata cand plecam spre studentii mei de la seminarul de marketing al ASE-ului. Era cam devreme si daca primul metrou care a trecut pe langa mine tot era cam aglomerat m-am decis sa mai zabovesc un pic pe un scaun…

L-am vazut cu coada ochiului. Venea tarandu-si cu greu picioarele si carand cu el o ditamai sacosa de rafie indesata cu fel de fel de lucruri. Atarna paltonul pe el, ghetele aveau jumatati de sireturi iar in cap fesul ii statea sa cada. S-a asezat la un scaun distanta iar intre noi a ridicat opintindu-se sacosa. Mi-a venit sa ma ridic iar el cred ca a simtit asta pentru ca mi-a zis ca-l dor rau picioarele si ca-i e tare greu. M-am uitat la el, un batranel trist, cu ochi albastri dintre care unul inrosit rau de multe vase de sange sparte, cu parul alb zburlit iesind de sub fes si tot ce-am gasit sa spun a fost “Sa va dea Dumnezeu sanatate”. A zambit a lehamite si mi-a zis:

“Daca Dumnezeu era om serios nu-si batea asa joc de mine toata viata! S-ar fi indurat si ma lua pana acum” Am dat din cap a intelegere iar el a continuat sa-mi povesteasca cum ca a fost la Asistenta Sociala de la sectorul 2 sa ceara sa-l bage si pe el la un azil ceva si ca acolo o doamna coafata si machiata i-a zis “vino mai pe la primavara ca atunci se mai elibereaza locuri”. Imi povestea teatral, intr-un limbaj ales care ma surprindea. I-am zis sa nu se lase, sa mai incerce, iar el zambind amar imi spunea: “Ehei, domnisoara, stiti pentru cine e democratia? Pentru bogati nu pentru boschetari ca mine”. Mi-a mai povestit de sora lui de la Botosani care i-a lasat casa fiicei ei si ca ea imediat a vandut-o iar pe mama a bagat-o la 2 metri sub pamant. Imi descria povestea pe roluri “Eu am zis…” iar ea “Mi-a raspuns…” si-uite asa au mai trecut 2 trenuri de metrou iar eu stateam in continuare cu batranelul care intre timp se prezentase simplu: “Nea Niculae, boschetar”. L-am intrebat de copii si mi-a raspuns “Nt, n-am. Nu mai am pe nimeni. Am muncit 37 de ani si am o pensie de 6 milioane. Ce sa fac cu ea? Nu-mi ajunge de chirie undeva. Ziua stau pe la metrou, seara ma duc in gara cu boschetarii mei. Citesc pe televizoarele astea de la metrou ce mai scrie, mai gasesc o bucata de covrig pe jos, mai imi da cate un om un ban sau ceva de mancare, traiesc si eu cat o vrea sa se mai joace asa Dumnezeu cu mine” I-am zis sa se duca la doctor sa vada ce e cu durerea aia de picioare, i-am mai zis ca sunt obligati sa-l trateze iar el zambind mi l-a dat exemplu pe domnul Lazarescu din film.
Nea Niculae era plin de povesti pe care le vazuse sau le traise in viata lui de boschetar. Se numea fara rusine asa si singurul lucru care parea sa-l mai supere era treaba asta cu Dumnezeu care nu e om serios si care i-a dat o viata urata si-i refuza si acum la sfarsit o moarte mai usoara si mai rapida.
M-am uitat la ceas, se facuse tarziu, la primul tren m-am ridicat, i-am mai spus inca o data sanatate si ramaneti cu bine iar pe el l-am auzit in urma spunandu-mi: “Va multumesc domnisoara pentru conversatie”
Am zambit, nu-mi aduc aminte ca cineva, vreodata, sa-mi mai fi multumit pentru conversatie.

Despre etichete…

Cele doua imi atrasesera atentia imediat.
O mama si fetita ei de 7-8 ani, imbracate decent, faceau semne largi cu mainile si scoteau niste sunete ciudate din care intelegeai uneori cate un cuvant iar alte ori nimic. Nu era niciun dubiu, cele doua erau surdo-mute.
Mama era un pic mai agitata, o tragea pe fetita cat mai departe de marginea peronului si din cate intelegeam eu, o tot intreba ceva. Fetita raspundea in acelasi fel, gesturi largi, sunete cand mai infundate cand mai tipatoare.
Cand metroul a sosit in statie, mama si-a luat fetita de mana si au intrat in metrou. O domnisoara care statea pe scaunul marcat pentru persoane in varsta a inchis brusc ochii. Am vazut de nenumarate ori gestul asta de “a te face ca dormi” ca sa nu remarci o femeie gravida, un batran sau un copil mic si m-a scos din sarite de fiecare data.
Tot din seria asta cu simulatul somnului, enervant este si cand dai de cate cineva care se incapataneaza sa stea picior peste picior cand e aglomeratie maxima, cand cineva asculta muzica la casti atat de tare incat o auzi si tu de la cativa metri distanta, cand vezi cate unii stand tolaniti, alunecati cu fundul spre marginea scaunului si picioarele spre mijlocul culoarului.
Dar sa revenim. Deci cele doua, mama si fiica s-au asezat pe culoar, langa primul scaun si au continuat sa “vorbeasca”. Din cate intelegeam eu, mamei nu ii era clar cate statii mai au de mers si de aceea o tot intreba pe fiica iar ea cu gesturi si sunete care semanau foarte mult cu ale mamei ii raspundea si ii arata harta de deasupra scaunelor. Era tare dragalasa fetita surdo-muta.
La un moment dat, frumoasa adormita de pe scaun s-a ridicat si si-a facut loc spre usa. Am batut-o pe umar pe mama si i-am facut semn sa se aseze dar ea mi-a aratat prin semne ca vor mai merge doar o statie. M-am asezat si am observat-o pe mama continuand sa o intrebe agitata pe fetita ceva iar ea continuand sa-i raspunda cu acelaeasi sunete si gesturi largi.
Tocmai im scosesem cartea din geanta cand o vad pe copila surdo-muta aplecandu-se spre mine si intrebandu-ma cu cel mai cristalin si mai clar glas din cate am auzit: “Nu va suparati, imi puteti spune, la statia urmatoare peronul este pe partea dreapta sau pe stanga?”
Waw! Mi-a inghetat sangele in vene. Nu-mi venea sa cred ce auzisem dar copilul ala statea aplecat spre mine si astepta raspunsul. “Pe dreapta” i-am zis iar ea mi-a multumit si s-a intors spre mama ei explicandu-i raspunsul pe limba lor.
Ele au coborat acolo dar eu le mai duc inca cu mine.
Le duc si pe ele si mai duc si doua ganduri. Primul este acela de a nu ma mai lasa inselata de aparente iar al doilea este acela ca uneori dragostea se exprima in moduri la care nici macar nu te-ai fi putut gandi. Pentru ca, desi psihologul din mine are si alte explicatii, mie-mi place totusi sa cred ca dragoste era faptul ca acea copila ii vorbea mamei ei in limba pe care aceasta o intelegea…