Despre poze…

Ploua mărunt şi rece dar în fata agenţiei loto dintr-o margine a oraşului Sinaia coada era până afară. Cu greu te mai puteai strecura înăuntru să iei un formular şi-un pix ca să pui şi tu un bilet.
Oamenii se înghesuiau într-un spaţiu mic, fiecare cu biletul şi cu visul lui. Cum or să caltoreasca ei prin toată lumea, cum or să cumpere case şi terenuri pentru ei, pentru copiii lor ba chiar şi pentru rude, cum or să dea ceva şi la săraci, cum n-or să se mai ducă de a doua zi la serviciu şi cum în sfârşit vor avea ocazia să se ducă la şefi, să le râdă în nas şi să le spună că de mâine “Pa”, cum or să înceapă câte o afacere cu care eventual vor da şi lovitura, cum vor scăpa de sărăcie şi cum vor deveni “domni”.
La coadă la loterie oamenii stau ca la coadă la vis iar norocul pare o afacere discretă. Fiecare-şi fereşte biletul de ochii celorlalţi ca nu cumva numerele lor norocoase să fie văzute iar vraja norocului să se destrame.
Doamna din faţa mea s-a foit un pic apoi şi-a întors pe jumătate capul spre mine şi mi-a şoptit peste umăr: “Ce proastă sunt că-mi dau banii aici. Ştiu că n-am să câştig dar uite, vin mereu să iau câte un bilet. Mai ales in zile din astea de sărbătoare (era Sfântul Dumitru) e bine să pui câte un bilet. Te mai ajută Dumnezeu”. I-am zâmbit doamnei şi am întrebat-o ce ar face dacă ar câştiga potul cel mare iar ea mi-a răspuns dintr-o suflare: “Vă spun sincer, cea mai mare bucurie ar fi să-mi văd şi eu poza pusă acolo, pe panou. N-aş mai putea de fericire dacă m-aş vedea şi eu acolo”…
I-am zâmbit… Tocmai îmi răsturnase teoriile. Oamenii sunt mereu surprizatori în dorinţele lor.
Şi-uite aşa, mi-am adus aminte că l-am auzit odată pe Maestrul Radu Beligan povestind o întâmplare legată de loterie. Am să închei cu ea pentru că – nu-i aşa – dacă e să fie…e!
Aici