Carti, teatru, filme

Momouret

Fara doar si poate sa o vezi jucand intr-o piesa, la cei peste 83 de ani ai ei, pe Tamara Buciuceanu Botez e o bucurie! Piesa nu e programata foarte des, biletele nu se gasesc tocmai usor, dar in fine, pana la urma daca-ti doresti foarte mult, parca si stelele se aliniaza ca sa-ti dea o mana de ajutor.
Mamouret e o comedioara usurica si relaxanta care s-a jucat mult prin lume si s-a mai jucat si pe la noi. Chiar doamna Bulandra a jucat rolul asta. Eu as zice ca miezul piesei este despre dragoste, despre cum purtam uneori in suflet cate o poveste careia n-am avut curajul sa-i dam curs si cum pana la urma povestea se doreste a fi traita …indiferent cum. Miezul asta este insa invelit intr-o draguta comedie de situatie.
Pe scena, Tamara Buciuceanu straluceste, atrage ca un magnet toate privirile si chiar daca realizezi ca i se mai sufla cate o replica cred ca actorii o fac doar de siguranta. Eu zic ca si le-ar aminti si singura sau daca nu si le-ar aminti le-ar improviza. E o mare actrita! Canta, rade, transmite o energie care invaluie sala, arunca priviri pe sub sprancene la care n-ai cum sa nu zambesti.
La final aplauzele nu mai conteneau si ma gandesc ca asta trebuie sa fie ceea ce-i mai tine in viata pe marii actori. Cred ca din dragoastea asta a spectatorilor se hranesc.
In ziua in care am vazut Mamouret fusese inmormantarea lui Iurie Darie. In mijlocul aplauzelor de final, Tamara Buciuceanu ne-a facut un semn sa ne oprim si cu glasul inecat de emotie ne-a rugat sa tinem un moment de reculegere pentru “colegul Darie”. Cand a ridicat ochii, ii erau plini de lacrimi. Ion Cocieru care era langa ea i-a sarutat mana. Aplauzele au reinceput.
Emotionante sunt asfel de momente si de nepretuit sansa de a vedea mari actori la lucru!
Ca in sala pe parcursul spectacolului au sunat cateva telefoane si ca venea din cand in cand si cate un miros de usturoi asta nu mai zic, cum nu mai zic nici ca la final sub unul dintre scaunele de pe randul din fata mea ramasese aruncat un pachet gol de bake rolls. Mai incolo era si o sticla goala de apa.
Nimic insa n-ar fi putut sa ma scoata din starea magica in care ma invaluise piesa. Nimic!

Triumful dragostei

O piesa care nu m-a convins. Nu mi-a displacut total dar nu m-as inghesui sa o recomand cu mana pe inima. Un pic cam plata pentru gustul meu, cu o succesiune previzibila a intamplarilor si pe ici colo cam zgomotoasa. Parca e si un pic cam lungita.
N-am niciun dubiu ca atunci cand Marivaux a scris piesa asta, prin secolul 18, chiar era o comedie. Desi se auzeau din cand in cand niste rasete zgomotoase prin sala, mie piesa n-a reusit sa-mi smulga niciun zambet. Poate pentru ca totul era previzibil.
Ceea ce are insa piesa asta, de-a dreptul fascinant, este modul in care este gandit spatiul de joc. Demarcarea pe planuri prin niste panze albe atarnate din tavan dispuse pe vreo trei randuri, care se deschideau si se inchideau in ritmul actiunii si al povestii, dezvaluind diferite planuri, construind spatii distincte si profunzimi, permitand frumoase jocuri de umbre mi s-a parut foarte, foarte inspirata!
Mi-a mai placut si jocul in culori alb galbui ca o metafora –m-am gandit eu – a lipsei culorii din viata personajelor. A culorii pe care o da vietii dragostea.
Ce nu mi-a mai placut a fost si modul in care sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra e gandita. Sunt locuri in fata de unde nu vezi o parte din scena datorita unor parapeti construiti la jumatatea salii pentru demarcarea unui fel de loja centrala. Astfel, din randul 5 locul 8, daca nu esti foarte inalt, vezi rau. Rau de tot. Cred ca acelasi lucru se aplica si locurilor 8-9 de pe randul 4,3,2. Deci bilete daca nu prinzi in loja centrala mai bine iei spre marginile randurilor (locurile 1-5) sau mai bine mai in spate.
Si mai e ceva ce nu-mi place in ultima vreme. Fie piesa buna, rea sau mediocra spectatorii la final se ridica si aplauda in picioare. Cred ca ar trebui pastrat gestul asta pentru lucruri cu adevarat remarcabile cand efectiv bucuria te impinge din scaun si aplauzi fericit si cu zambetul pana la urechi.
Deci eu n-am sa ma mai ridic sa aplaud in picioare la nicio piesa care nu o sa merite pe deplin.
Rezumand, daca ai o seara libera si daca vrei sa vezi ce farmec aparte pot da decorul si culorile unei piese atunci Triumful dragostei e o alegere buna.

Arta

Piesa asta de teatru jucata la Bulandra mi-a placut foarte mult. M-a surprins prin firescul ei, prin subiectul simplu si cat se poate de real, prin jocul de-a dreptul natural al actorilor. Am avut tot timpul senzatia ca ma uit pe geam in casa unor vecini si ca asist la povestea lor de viata.
“Arta” aduce in prim plan prietenia. Prietenia pe care o crezi temeinica dar care are si ea tot felul de goluri, de ganduri indoielinice, de vorbe neduse pana la capat, de reprosuri inabusite care asteapta ocazia sa iasa la lumina.
Nimic nefiresc in faptul ca prieteniile sunt cel mai adesea pline de compromisuri, ca nu poate sa-ti placa mereu totul la prietenii tai si ca in final sfarsesti prin a-i accepta si a-i iubi asa cum sunt ei. Dar acceptarea asta nu vine imediat, mai intai apare un joc al puterii si al influentelor in care fiecare incearca, direct sau indirect, sa-l faca pe celalalt sa creada si sa faca ceea ce el crede ca e mai bine. In fata alternativei de pierdere a prieteniei totul insa se schimba. Importanti nu mai suntem noi ci ceilalti si relatia noastra cu ei.
Arta este o minunata poveste despre prietenie. Spun fara ezitare asta pentru ca la finalul piesei imi venea sa pun mana pe telefon si sa sun o prietena draga pe care am judecat-o la un moment dat prea aspru, asteptand de la ea sa faca ceea ce as fi facut eu intr-o situatie similara si in general asteptandu-ma sa fie mai mult ca mine decat ca ea.
Mai gresesc si eu, ce sa-i faci….