Fiecare cu aripile lui

Undeva, în deșertul Wadi Rum, când începuse să se lase bine noaptea iar ecoul muzicii se stinsese, lăsând în urmă mici fuioare de praf și energia pașilor ce se prinseseră mai înainte în dans, un beduin ne-a făcut semn să-l urmăm.

“Unde?”

“Spre deșert”, ne-a arătat el.

Dincolo de șosea, cât  vedeai cu ochii, se întindea deșertul. Beduinul mergea cu pași alerți iar noi călcam nesiguri și cu teamă pe valurile de nisip. Un pas mai sus, unul mai jos, unul afundat până la gleza, altul alunecat.

Cu cât înaintam mai mult cu atât singurele lumini veneau de la cerul înstelat de deasupra noastră iar ochii căutau să se obișnuiască cu întunericul și cu umbrele. Înaintam și obosisem, eram o mâna de oameni mergând către niciunde.

Ne-am oprit pe o dună mai înaltă și ne-am așezat. Beduinul a scos din traistă câteva pungi de hârtie și ne-a spus să umplem fiecare câte una cu nisip, cam pe trei sferturi.  Apoi a înfipt câte o mică lumânare în nisipul din fiecare pungă. A urmat lupta lui cu vântul care, după ce aprindea două, trei lumânări, i le stingea. Reușea să aprindă din nou trei, patru, dar două se stingeau, le reaprindea, mai reușea încă una dar alte trei se stingeau. “Lasă-le”, mă gândeam, n-ai să reușești, bate prea tare vântul, dar el se întorcea la fiecare lumânare stinsă și o aprindea din nou și din nou și din nou. “Lasă-le, n-ai să reușești”. Nu le-a lăsat pentru că voia ca fiecare să aibă lumina lui. Mi-am promis atunci că ori de câte ori îmi va veni să renunț, o să-mi aduc aminte de candelele de hârtie și nisip din deșert.

O vreme am rămas privind cerul și ascultând deșertul. Simțeam legăturile largi cu universul și firele de energie ce învăluie totul, era o stare de grație în care totul părea posibil. Eram în 1001 de nopți.

Beduinul ne-a spus povești despre spiritele deșertului și cum, când era mai tânăr și umbla prin deșert ca să se liniștească, simțea lângă el o prezență, care era când blandă, când înfricoșătoare, după cum era sufletul lui atunci. O prezență care-i reflecta starea și care îl însoțea, fără scăpare. “Te-ai temut?” a întrebat cineva? În loc de răspuns a ridicat din umeri: “poate că da” mi s-a părut că a vrut să spună.  

Când poveștile s-au isprăvit ne-am întors la corturi, fiecare cu gândurile lui, fiecare cu aripile lui.

Și așa cum se spune în povești: “Ajunsă aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, tăcu..”