Tag Archives: povesti inspirationale

Despre daruri cu dichis

Citind o postare a lui Vlad Mixich (http://mixich.ro/secretul-pentru-cel-mai-frumos-cadou-de-craciun/) mi-am amintit și eu de un cadou frumos pe care l-am primit la un sfârșit de an.

Face parte din categoria darurilor care costă foarte puțin dar care, nu știu cum, reușesc să ți se lipească de suflet și să devină neprețuite.

Într-o cutiuță dreptunghiulară de carton, frumos ambalată și legată cu fundiță am găsit un soi de baghetă de zână făcută dintr-un pai (din ăla cu care bem suc (:-)) înfipt într-o steluță colorată, decupată din scârtâietoare. De baghetă era agățat un bilețel pe care scria: Zână dragă, am admirat mult toate lucrurile minunate pe care le-ai făcut anul acesta”

Poate oi fi eu mai sentimentală, nu stiu! Ce știu sigur e că acea cutiuță și bagheta magică din ea mi-au ramas in suflet.

Priceless!

Despre dimineți…

Când stai la bloc și geamurile apartamentului tău dau spre un părculeț cu nisip, leagăne și băncuțe iar dincolo de părculeț se întinde șoseaua pe care circulă și tramvaie, zgomotele nu mai reprezintă vreo mare surpriză pentru tine.  Te obișnuiești cu tot, cu țipetele copiilor, cu vociferările bunicilor, cu motoarele motocicletelor întărâtate la greu, cu claxonatul isteric, cu huruitul roților de tramvai cu alarmele pornite de la câte o mașină în care a aterizat din greșeală o minge, cu lătrături aprige, certuri, râsete, muzică țâșnită din telefoane și așa mai departe.

La început totul pare un coșmar, dar, încet încet, filtrele minții se activează și începi să-ți construiești o liniște a ta. Reușești să dormi liniștit, cu geamul deschis chiar dacă o gașcă de adolescenți se hârjonesc zgomotos pe băncile din părculeț până târziu după miezul nopții.

Liniștea asta cultivată a mea a fost însă zdruncinată într-o dimineață când soarele tocmai se pregătea să răsară. Un zgomot ciudat pe care nu-l mai auzisem în față blocului m-a trezit. O vreme am rămas nemișcată în pat ascultând și încercând să mă dumiresc dacă e real. M-am dus încetișor spre geam și-am ascultat minute în șir. N-am văzut de unde venea dar nu mai era niciun dubiu. Cineva cânta un fel de doină, la o muzicuță. Sunetul aluneca într-un fel magic, printre ciripituri de păsări, lin și armonios, agățat de primele raze de soare.

Să fi fost tânăr? Să fi fost bătrân? Să fi fost femeie, să fi fost bărbat? Să fi cântat de dor, să fi cântat de drag? Nu știu.  Dimineața aceea mi-a rămas în minte și de atunci incoace, când mă trezesc, trag cu urechea spre geam. Păsările și cântul lor au rămas. Muzicuța însă pare că a plecat luând cu ea povestea ei pe care mi-ar fi plăcut să o aflu.

Despre o foaie si niste cuvinte….

Cândva, pe la sfârşitul anului trecut, am văzut că se anunţă spectacolul „Obsesii” al lui Alexandru Tomescu. Nu-l mai vazusesm în concert dar ştiam ceva lucruri despre el. Ştiam povestea viorii Stradivarius, îl urmărisem în câteva interviuri, îmi plăcuse ideea de a cânta la metrou şi în general îmi atrăsese atenţia abordarea lui uşor nonconformista în tot ceea ce făcea.

Mi-am luat bilete şi doar mult mai târziu am aflat că spectacolul era în beneficiul Special Olympics şi că Alexandru Tomescu chiar urma să însoţească delegaţia romana, în Coreea, la Olimpiada.
În holul Operei, jurnalişti, televiziuni, Cristian Topescu….

Am urcat, şi-am urcat şi-am tot urcat până cand am ajuns la locurile noastre. Mi se părea că balustradele scărilor de la balcon se cam mişcau iar scaunul meu era uşor înclinat. Dacă stăteam dreaptă nu vedeam din cauza balustradei balconului, când am încercat să stau picior peste picior de înghesuit ce era totul mi-am rupt ciorapii… dar ce mai conta?

Sala se umplea greu. Balconul mai plin, jos în sala un pic mai gol.
La un moment dat a apărut pe scenă Cristian Topescu însoţit de Alexandru Tomescu şi de doi sportivi din delegaţia pentru olimpiadă. Special Olympics înseamnă copii cu dizabilităţi intelectuale.
Cristian Topescu a povestit o întâmplare de la o olimpiadă trecuta. În concursul de atletism, proba de alergare pe nu ştiu câte sute de metri, un baietel s-a împiedicat şi a căzut. O fetiţă cu sindrom Down s-a oprit să-l ajute. Apoi s-au oprit şi alţii. L-au ridicat şi au trecut împreună linia de sosire. În ce altă competiţie sportivă s-ar mai putea întâmpla aşa ceva – a întrebat domnul Topescu – iar sala a izbucnit in aplauze. Apoi cuvântul i-a fost dat tinerei sportive. O copila de 14-15 ani. Avea în mână o foaie de pe care a început să citească. La început mai bine apoi mai greu, silabisind, încurcându-se, repetând. Cristian Topescu privea liniştit înainte, Alexandru Tomescu la fel. În sală se lăsase o tăcere deplină.
Fata citea, citea cum putea, nici prin gând nu-i trecea să renunţe… Tineam pumnii strânşi pentru ea. Mă gândeam la părinţii din spatele acestor copii, la munca lor de zi cu zi, la visurile lor, la dragostea lor.
Aş fi pus la gâtul fiecăruia dintre ei o medalie de aur!
Nu ştiu cum s-au legat gândurile în mintea mea dar ascultând-o pe copila aceea citind mi-am adus aminte de o fetiţă pe care am cunoscut-o demult, demult şi despre care nu mai ştiu nimic.
O chema Gina, stateam in acelasi bloc, eu la scara 2 ea parcă la 3 şi cred că era si un pic mai mică. Nu ştiu ce avea, vorbea putin, avea o problemă la ochi si mergea schiopatand. Râdeau copiii de ea, n-o primeau în cercul lor sau o primeau doar dacă venea cu ceva bun sau cu ceva de joacă… Eu mai vorbeam cu ea din când în când, mă mai întâlneam cu ea în tramvai, în drumul spre liceu, dar mare excepţie n-am fost nici eu.
Nu ştiu dacă Gina se supara vreodată, nu-mi amintesc. Stiu însă că venea, ne lua de mână sau de gât şi ne pupa.
Şi-uite aşa, în sala Operei, în atmosfera aceea încărcată de emoţii unde o fetiţă cu dizabilităţi intelectuale se ambiţiona să ducă la sfârşit citirea unui text, mi-am amintit de Gina şi de un moment când, fără niciun motiv anume, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: “ Ce te iubesc eu pe tine Mariana…”