Despre cozonaci…

Undeva pe la începutul anilor 2000 am ajuns în America, la o întâlnire cu comunitatea românească din zona Chicago. Era un fel de mică petrecere la care se mai întâlneau unii cu alţii şi mai povesteau despre viaţa, despre şederea lor în America, despre ce mai fac cutare sau cutare pe care nu i-au mai văzut de o vreme dar despre care mai aveau veşti.
Era multă veselie, muzică bună, atmosfera festivă. Ghirlande şi luminiţe colorate peste tot.
Când ne-am aşezat la mese am nimerit lângă un cuplu trecut de prima tinereţe. Am aflat despre ei că plecaseră din Braşov unde fuseseră profesori universitari, că veniseră în America de ceva ani ca să facă un rost copiilor lor adolescenţi lăsaţi acasă.
Îmi spuneau cum nu le e lor nici frică nici ruşine de muncă, cum au spălat vase prin restaurante, cum au cărat moloz, cum au îngrijit nopţi întregi nişte bătrâni.
Vorbeau când unul când altul şi spuneau lucrurile apăsat, cu un soi de siguranţă un pic forţată în glas. Parcă încercau să-şi spună chiar lor că ceea ce fac e bine, că ei sunt bine şi că şi copiii lor for fi bine.
Am discutat despre cate-n luna şi-n stele, am ajuns la reţete, la produsele tradiţionale româneşti, la sărbători. Vorbeam de gustul şi de mirosul cozonacului de acasă când doamnei i-au dat lacrimile. Toată siguranţa de mai înainte se risipise ca un fum. Mi-a spus printre suspine: “De sărbători e cel mai greu” iar lacrimile îi curgeau şiroaie.
Am luat-o de gât şi ne-am îmbrăţişat câteva clipe. De atunci încoace, în fiecare an, trimit un gând în prag de sărbători, către doamna profesoară din Braşov care o mai fi sau n-o mai fi prin America dar care, chiar şi fără să mai ştiu cum o cheamă, mi-a rămas în suflet.
Pentru totdeauna.