Intamplari, pur si simplu

Aici ai sa gasesti tot felul de intamplari fie vesele fie triste, interesante sau banale, fix asa cum le-am trait sau cum le-am auzit. Franturi de viata, pur si simplu.

De-a rasu’ plansu’

Rareori sunt bolnava dar cand sunt e de-a dreptul serios. Sau poate doar in mintea mea totul devine serios, habar n-am. Cert este ca prin februarie, pret de saptamani intregi tuseam constant si scotem un harait ingrozitor. Am scotocit netul dupa simptome si ceea ce gaseam era fie tuberculoza fie cancer. Nimic nou mi-am zis. Cunosc oameni de soi care au avut la viata lor tuberculoza, cancer ce sa mai zic… Tratamentele pe care mi le-am adminstrat n-au dat niciun rezultat, tuseam din ce in ce mai tare, haraiala era cu mine tot timpul.
Desi e intotdeauna o decizie grea (nu ma intrebati de ce pentru ca e de-a dreptul ridicol raspunsul), m-am hotarat sa merg la doctor. Si nu la unul oarecare ci fix la un pneumolog.
Am ales o clinica privata in care am incredere si m-am infiintat pentru consultatie. La usa, nimeni. Ce misto! In cateva minute eram deja inauntru.
Doctorita draguta si prietenoasa ma intreaba ce “ma supara”. Ma uit candid la ea si-i marturisesc: “Cred ca am cancer sau tuberculoza”. M-a masurat din cap pana in picioare si in final a dat neincrezatoare din cap: “Nu prea cred, nu arata asa un om cu cancer si tuberculoza”. A inceput sa ma asculte la plamani…Acum daca cineva stie cum dracu se face ca la doctor nu mai ai brusc nimic, sa-mi spuna si mie. Haraitul nu se mai auzea deloc iar de tusit ma chinuiam cu disperare sa scot o tuse mai ca lumea ca sa nu par o inchipuita.
Femeia, om de onoare, m-a crezut totusi si mi-a spus ca ma astepata a 2-a zi la spital pentru cateva investigatii mai aprofundate.
Spital? Hororrrr! Urasc spitalele…dar daca tot m-am dus la doctor acum ce naiba sa mai fac? I-am promis ca ma duc si imediat ce am iesit din cabinet haraitul a revenit. Si tusea. Asa ca m-am linistit. Deci eram bolnava. Deci trebuia sa merg la spital.
Si contrar tuturor asteptarilor mele, ale familiei sau ale prietenilor mei chiar m-am dus. Dis de dimineata m-am dus si m-am asezat linistita la o coada respectabila de oameni ce o asteptau toti pe d-na doctor. A venit, s-a schimbat, a deschis usa larg si a strigat: “Doamna cu cancerul si tuberculoza, poftiti va rog”. Cum m-au privit oamenii aia pret de o clipa pana sa-i vada doctoritei zambetul glumet de pe fatza n-am sa uit niciodata. Atunci am simtit cu adevarat mila, mila in stare pura… Mi-a prescris cateva investigatii si am plecat hai hui prin spital sa le fac. Sa povestesc despre spital? Mai bine nu, e groaznic si din ce trec orele pe care le stai acolo incepe sa te apese, micsorandu-te la nivelul unui soricel. In spital parca nu mai esti om, te transformi pur si simplu intr-un soarece…
Ultimul punct pe lista de investigatii: bronhoscopie. Ei, ce-o fi asa greu in asta mi-am zis? M-au bagat in cabinetul in care se face investigatia si cativa rezidenti se pregateau sa-mi faca anestezie (niste picaturi de xilina bagate pe gat de nu-ti mai simti nimic din zona aia. Inainte sa inceapa m-a intrebat unul: Sunteti alergica la Xilina? “Habar n-am.. de unde naiba sa stiu..eu merg la doctor din an in paste” “Pune-i in ochi a zis altul” “ In ochi? De ce frate? Ma gandeam eu …Si daca nu e de bine? In ochi? Nu, nu, nu in ochi, nu cred ca e bine..” Dar ei deja imi pusesera 2 picaturi. Reactie zero deci nu sunt alergica si-atunci da-i cu picaturile pe gat. Intre timp, pe scaun era un barbat pe la 60 de ani. Plangea de frica. Waw, mi-am zis, inseamna ca e naspha rau.. Cand sa-mi vina randul doctorita arunca o privire la mine si-i zice unei rezidente: “Ia vezi ce tensiune are. Nu-mi place cum arata” si catre mine: “Doar nu ti-e frica”.. “Nu…(pe dracu)” dar tensiunea varza, 20 cu ceva, vorbea in locul meu… “Degeaba faci figura asta cu tensiunea ca ti-o scad de nu te vezi, daca tot ai venit trebuie sa facem analiza pentru ca ea ridica in proportie foarte mare suspiciunea de cancer..” „Da-l in ma-sa de cancer, la naiba cu tuberculoza, mai bine fug acum cat mai am timp…ma gandeam” Mi-a varat o pastila sub limba iar in juma de ora tensiunea era oarescum normala. Intre timp langa mine un mosulica de 70 de ani ii explica unei rezidente ca el traieste la tara, in varf de munte, la aer curat, cu mancare naturala, ca n-a fumat nicioadata si o intreba cu ochii in lacrimi: “Cum e posibil atunci, fata mea, sa am eu cancer? N-am fost bolnav niciodata…” M-am intors intr-o parte sa nu ma vada plangand.
In fine m-am asezat pe scaun si 3 rezidenti m-au incercuit sa ma tina. La fel ca atunci cand fac analize si vad acul apropiindu-se de vena, la fel si acum am intels ca nu mai e nimic de facut si ca lucrul asta o sa se intample.
Bronhoscopia e ceva ingrozitor, tubul ala varat pe gat, senzatia de sufocare, de voma, zbaterea pe scaun limitata de bratele care te tin…Doar glasul autoritat dar cald al doctoritei ma mai linistea un pic. 5 minute? Atat cred ca a durat totul dar ce inseamna 5 minute cateodata…
“E Ok, m-a lamuit doctorita, n-am vazut nimic ingrijorator. Nici cancer nici TBC”. Imi vine sa o imbratisez si sa-i spun ca o iubesc dar tot ce pot sa fac este sa-i multumesc si sa o strang de mana. O tipa misto doctorita asta si jur ca nu i-am dat nimic. Era trecut de ora 1 cand am terminat toate astea. Spitalul se linistise brusc, scaunele de asteptare erau goale. M-am asezat pe unul dintre ele si 10 minute am plans de-am rupt. Nu stiu de ce-am plans, de mila mea, de mila oamenilor cu care m-am intersectat in spital, de spaima, de nervi, de bucurie, de starea tampita pe care o depasisem. Nu m-a bagat nimeni in seama. In spital poti sa plangi linistit. Poti sa te tavalesti si pe jos daca vrei. Nu deranjezi pe nimeni.
Mi-am sters ochii si am plecat. In statie mi-am sunat sotul si i-am zis: “Auzi? Sunt sanatoasa. Putem pleca in America”

De-a rasu’ plansu’ II

Imi aduc aminte ca era vara si ca veneam de la socri mei de la Ploiesti. Pe vremea aia nu aveam masina asa ca ne deplasam frumusel cu trenul si faceam drumul asta cam o data la 2 saptamani. Nu era prea comod mai ales ca de la Ploiesti mai luam 3 km o masina sau cand ne simteam in forta o luam chiar pe jos.
In fine. Ceea ce vreau sa povestesc acum este despre drumul de intoarcere cu un tren extrem de aglomerat.
Ne indesam mai rau ca sardelele pe culoarul unui accelerat ce venea habar n-am de unde. Poate incarcase turistii de pe Valea Prahovei, sau poate venea din Moldova. Nu mai stiu. Oricum asta nu mai conteaza.
Ideea era ca inghesuiala si caldura erau de-a dreptul insuportabile. Geamurile trenului erau toate deschise si curentul de aer ca iesit din cuptor nu ajuta aproape la nimic. Eram fleasca de transpiratie si simteam cum ma ia o stare bolnavicioasa de toropeala. Nici chef de vorba nu mai aveam, imi rezemam doar capul pe umarul sotului meu si-ncercam sa omor clipele cu ganduri fel de fel.
Stii cum e drumul de la Ploiesti la Bucuresti, nu? Campuri nesfarsite, din cand in cand o gara in care acceleratul opreste sau nu opreste. Despre un astfel de camp este povestea si despre cum, asa lesinata cum eram, am vazut niste copii jucandu-se si nu stiu cum, cu coada ochiului, am zarit ceva zburand spre tren. N-am mai avut timp sa reactionez in nici un fel si in clipa urmatoare m-am trezit cu o palarie de floarea soarelui direct peste ochi. Fix in figura m-a nimerit si nu stiu daca datorita vitezei sau fortei aruncarii mi s-a parut ca m-a calcat tancul atat de tare am resimtit lovitura. Cum dracu ca din tot vagonul ala intesat de oameni m-a nimerit pe mine nu stiu. Pentru o clipa oamenii au ramas descumpaniti, nu stiau cum sa reactioneze si cat era de aglomerat tot s-a creat un mic spatiu liber in jurul meu. Imi amintesc ca ma tineam cu mainile de fata si de durere imi dadusera lacrimile. Imi zvacneau ochii, obrajii, buzele… George ma mangaia pe par si incerca sa-mi dea mainile la o parte sa vada cat de grav e. Cineva zicea ca poate e cazul sa traga semnalul de alarma, ca poate sunt lovita prea tare..”Uite frate daca era o piatra o omorau pe fata asta” “Ce nenorociti”…

Cat ma durea de tare, totusi imi venea sa si rad de ridicolul si cretineala intamplarii. “Da-o dracu, asta e ma gandeam, acum am luat-o am luat-o! Bine ca sunt vie”. Mi-am dat mainile de la fata si am inceput sa le spun oamenilor de langa mine ca sunt OK. Nu pareau sa ma creada. Se uitau cu mila si grija la falca mea brusc umflata si inrosita pana la sange iar mie imi venea sa rad ca proasta.
“Hai ca-i bine totusi. Acum avem si seminte!” le-am zis razand cu lacrimi in ochi. Pana la Bucuresti doar eu m-am amuzat. Celorlalti inca le era mila.

De-a rasu’ plansu’ III

Pentru intamplarea asta trebuie sa ma intorc in timp in perioada cand stateam in centru, undeva pe Maria Rosetti, zona frumosa si linistita dar fara mijloace de transport aflate chiar “sub nas” cum s-ar zice.
Pe vremea aia lucram la un institut de cercetari, prin zona Chibrit si cel mai adesea mergeam pana la cofetaria Scala (ehe…ce cofetarie (:-)) apoi o luam pe bulevard pana la Romana de unde ma urcam in autobuzul 300. Parca asa faceam dar oricum nu asta conteaza foarte tare.
Acum vorbim de o dimineata in care nu stiu ce naiba mi-a venit dar m-am imbracat frumusel in alb din cap pana in picioare. Fustita alba, bluzita alba cu volanase, pantofiori albi. Mai, mai, ce sa zic (:-)). Daca n-as fi modesta as zice ca eram ca o pisicuta. Ceva cremuta pe fatza fara insa a avea un machiaj cine stie ce…. totul era sa zicem elegant si de vara.
La colt la Scala asteptam linistita sa trec strada. Acolo multe masini fac dreapta mergand spre Rosetti. Masini de tot felul, romanesti, straine, curate murdare, mici, mari, de toate culorile chiar si autobuze.
Totul la fel ca in fiecare zi, nimic nou, nimic diferit….pana cand o bubuitura ingrozitoare se aude brusc si o tona de praf invaluie totul, oameni, strada, aer. Am intepenit de frica, mi-am inchipuit ca cineva a pus o bomba si ca eventual urmeaza sa mor sau ca am si murit si nu-mi dau seama. Harmalaie mare in jur, oamenii se agita, injura, comenteaza enervati. Aud deslusit cuvantul cauciuc. Apoi si mai deslusit: “I s-a spart cauciucul”. Incerc sa ma sterg la ochi si simt senzatia tampita a prafului amestecat in machiaj. La doi metri de mine autobuzul e intr-o rana, cu cauciucul explodat. Ma ustura ingrozitor ochii… Imi pipai obrajii, gatul, buzele… Buzele le simt incarcate de praf. Un strat gros de praf peste ruj. Dezgustator! Din cap pana in picoare eram plina de praf si incercam cu disperare sa ma scutur. Pe haine mai e cum mai e dar de pe fatza pare imposibil. Totul se intinde, se combina…e ingrozitor. Simt scartaindu-mi praful in gura si ca intotdeauna cand nu mai e nimic de facut incep sa rad ca proasta.
O iau inapoi spre casa ca la urma urmei unde naiba sa ma mai fi dus asa? Pe drum continui sa ma scutur dar e fara speranta totul, arat ca si cum m-ar fi tavalit cineva pe strada sau as fi dormit in boscheti. In plus imi mai vine sa si rad ceea ce face aparitia mea cu atat mai ridicola. Frate si cu ce aer vesel si romantios plecasem eu de acasa cu jumatate de ora inainte si cum ma intorceam acum…
In holul blocului ma intalnesc cu D-na Staicu, o batranica adorabila, ne salutam, iar ea se uita lung la mine si-mi spune: “Azi nu ma simt prea bine”, ii zambesc si-i raspund razand: “Cred ca nici eu”.