Category Archives: De prin coltul memoriei

Am, e adevarat, o doza enorma de optimism, de rabdare, de perseverenta, de putere de a o lua de la inceput ori de cate ori e nevoie….dar chiar si asa trebuie sa-ti spun ca de multe ori o dau si eu in bara, de multe ori mi se intampla sa fac planuri care se duc pe Apa Sambetii, sau sa ma indragostesc de cate o idee ce se dovedeste a fi imposibil de pus in practica, din cand in cand (sau des) ma impiedic de nemernici, cretini, frustrati, fanatici, prosti, aroganti, copiati sau rauvoitori si-mi mai scade si mie nivelul de speranta ba chiar uneori (rar ce-i drept) imi dispare si zambetul care deja mi-a devenit un soi de brand personal. Jur ca habar n-am cum sa explic… dar parca fix in momentele astea in care-mi vine sa las totul balta si sa fug la manastire, fix atunci zic, mi se intampla ca viata sa-mi scoata in cale cate un OM. Un fel de “om recompensa” pe care atunci il cunosc sau atunci il descopar. De-a lungul timpului am avut sansa sa intalnesc, prin intamplari ce n-ar fi promis nimic la inceput, oameni incredibili, adevarati, drepti, autentici, innebunitor de simpli, minunat de destepti, fascinant de unici. Si parca as zice ca in mod deliberat, draga mea viata, pune la cale aceste intalniri jucandu-se cu mine de-a recompensa.
Pe cuvant ca am fost tentata o clipa sa-mi imaginez cum ar fi fost daca n-as fi intalnit acesti „oameni recompensa” dar am simtit un gol prea mare in stomac si m-am lipsit.
Am scris postul asta pentru ca imi da tarcoale tentatia de a face o lista cu toti „oamenii recompensa” din viata mea si de a le spune astfel cat de mult ii iubesc si cat de draga mi-e sansa de a-i fi intalnit ….dar parca as vrea sa fac asta direct, privindu-i in ochi pe fiecare.
Si pe cuvant ca am s-o fac.

PS Arunca si tu un gand catre oamenii recompensa din viata ta si ai sa vezi cat de bine te simti!

Nu stiu de ce ma bantuia feelingul ca Mark Levy este oarecum in aceeasi categorie cu Paolo Coelho (in ideea ca au cam aceeasi categorie de cititori si oarecum un stil similar). Am citit cateva din Coelho si am citit cateva si din Levy (imi place trista si trasnita lui carte „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus). Am fost curioasa zilele astea sa-mi testez pe net perceptia asta cu Coelho si Levy si am constat ca n-am dreptate (ce misto e ca netul iti ofera un alt punct de vedere decat al tau si ca o face fara patima (:-))).
Probabil postul asta ar fi fost mai potrivit la rubrica „Ce am citit pe net si mi-a placut” dar uite ca n-am rezistat sa nu-i ofer prima pagina. Asa fac ori de cate ori imi place ceva. Ma aprind la maxim. Imi place de mine cand „ma aprind” pentru ca-mi arata ca sunt vie, ca ma pot emotiona, impresiona, atasa, intrista si asa mai departe (:-)).
De data asta e vorba de o descoperire (bine, stiu, America a fost descoperita). Ceea ce am descoperit cu placere este un site care iti face un mapping al preferintelor cititorilor. Cu cat 2 scriitori sunt mai apropiati pe harta asta cu atat este mai posibil ca un cititor care il citeste pe unul dintre ei sa fie interesat si de celalalt. Asa e cazul de exemplu cu Cioran si Tolstoi. Vezi asta aici
Cat despre Coelho si Levy asa cum ziceam, teoria mea e infirmata.Levy e mai aproape de Cecelia Ahern (aici) iar Coelho de Jostein Gaarder (aici).
Sunt si cativa scriitori romani (Sadoveanu, Rebreanu, Eminescu, Eliade, Cartarescu etc), pacat insa ca nu sunt multi.
Sper sa-ti placa si tie descoperirea mea. Daca si tu ai descoperiri interesante (sigur ai!) spune-mi si mie de ele.

Avem o boala grea si pe cuvant ca am trait multa vreme cu impresia ca boala asta e nascuta pe meleagurile noastre. Am auzit insa mai nou pareri ca n-ar fi chiar asa, ca o resimtim noi mai acut pentru ca ne e mai aproape dar ca ea ar exista in egala masura si pe la altii. Boala se numeste: „Lumea incepe cu mine” si se manifesta intr-un mod cu care ma gandesc ca e oarecum imposibil sa nu va fi intalnit si voi pana acum.
Stiti modelul, nu? Cineva e numit intr-o functie si cel mai adesea acel cineva isi incepe jobul prin a nega sau a cobori in derizoriu tot ceea ce s-a facut inainte de el. Totul e din preistorie, jalnic, prost, sub orice critica, superficial, de rahat, facut cu picioarele sau in cel mai bun caz neclar, incomplet, lipsit de pragmatism. El, omul nou nout, el e profetul a carui menire nu poate fi alta – nu-i asa? – decat cea mai nobila dintre toate si anume sa faca totul de la zero, sa reiventeze iar si iar…roata. Timpul pierdut reinventand proceduri, procese, strategii, planuri si alte alea ar putea fi desigur investit in a cladi pe ceea ce exista deja bun si a duce astfel lucrurile mai departe. Trist este ca uneori si oamenii gasiti intr-un anume loc sunt tot din preistorie si cel mai adesea trebuie sa fie si ei inlocuiti. Am auzit cum ca acest concept de „new blood” ca ar fi o mare chestie, o cheie de bolta si un „must have” pentru a crea premisele unui succes cum nu s-a mai vazut si nu s-a mai auzit.
La cursul de leadership pe care-l fac la Harvard am invatat pana acum 2 lucruri pe care vreau sa le impartasesc cu voi (sunt de altfel lucruri de bun simt pe care sigur le stiti si voi):
1. Nu e doar acceptabil ci chiar e foarte recomandat sa evaluezi intai resursele (oameni, idei, procese etc etc) care exista in locul unde ajungi si sa construiesti pe ceea ce e bun pentru ca in mod sigur, absolut sigur, e si ceva bun, cel mai adesea insuficient exploatat. Ei numesc procesul asta Tinkering. Mi se pare inspirat numele (:-)) Tink…
2. Schimbarea de dragul schimbarii e o prostie.
In concluzie, lumea nici nu incepe nici nu se sfarseste cu noi. Bineinteles ca e normal, laudabil si de asteptat sa-ti lasi amprenta pe orice faci, cred insa ca n-are rost sa mergem mereu la OSIM sa inregistram cate o roata. Ea a fost inventata deja si cel mai interesant e sa o facem sa se invarta in directia in care vrem. Corect?

Nu vreau sa cad in capcana generalizarilor si de aceea am sa recunosc cu placere ca am vazut si oameni care au venit intr-un loc nou si au construit pe ceea ce exista bun in acel loc. Jos palaria in fatza lor!

S-ar putea sa fie mai mult de 5 dar daca n-au intrat spontan in topul asta inseamna ca sunt ceva mai suportabile.
Evident acest post nu are legatura cu brandingul personal, cu coachingul, NLP-ul sau mentoringul despre care am scris aici. Dar are legatura cu mine si daca tot e inceput de an am zis sa nu trec sub tacere lista asta:

1. bcc-urile din emailuri. Ceva mai josnic de atat mi-e greu sa-mi imaginez;
2. listele lungi de persoane puse la cc in emailuri in care ti se dau sarcini doar tie sau in care ti se reproseaza mai direct sau mai pe ocolite cate ceva. In general este o practica a paraciosilor sau a aripioarelor mici ce nu pot sa zboare si se zbat jalnic in batatura pentru un strop de atentie;
3. persoanele nefiresc de acide in emailuri si suspect de blande in contactele directe;
4. cei care atunci cand dai de mare greu primul lucru pe care-l fac este sa-ti zica: “Ti-am spus eu!”, “Eu am zis ca nu e bine!” si alte asemenea;
5. oamenii situati in pozitii superioare tie care cand te intalnesc singur in lift sunt amabili dar care nu te mai cunosc cand sunt in compania altora de acelasi nivel.

Si pana la urma urmei de ce am facut lista asta? Care e nevoia mea legata de aceste lucruri? Inclin sa cred ca acum ca le-am spus / le-am scris si le-am pus si eticheta sunt cumva eliberata de ele. Si acum pot chiar sa-mi stabilesc si obiectivul de a lua atitudine. Iar mai incolo povestim ce iese din asta.

Deunazi dezbateam pe un forum, cu cativa ilustri necunoscuti, despre bloguri si despre ce-i mana pe posesorii lor sa le construiasca si sa le creasca. Si nu ne referim la cei care o fac in scop de afaceri si implicit pentru a castiga direct sau indirect un ban din asta. Vorbim de cei care o fac sa zicem “de amorul artei”. Unii spuneau ca e un fel de nevoie de a vorbi in oglinda pentru tine insuti, altii spuneau ca mai degraba e vorba de un ego ce da pe afara si are nevoie de a se aseza cumva in lumina reflectoarelor si a atrage atentia. Opinia cu voaierismul se referea – trebuie sa recunosc – mai mult la Twitter decat la blog dar nu-l excludea cu totul nici pe acesta din urma.
Si pana la urma urmei intrebarea e : Ce nevoie imi acopar eu cu blogul?
Pai as zice ca lucrurile stau cam asa:
1. Scriu pentru ca asta e foarte in line cu mine insami, cu modul in care exprim zilnic ceea ce sunt;
2. Scriu pentru a nu uita ideile care-mi vin, pentru a le avea undeva centralizate;
3. Scriu in ideea de a oferi cuiva interesat o informatie pe care poate o cauta. Scriu putin despre mine dar mult din experienta pe care am acumulat-o;
4. Scriu din nevoia de a impartasi;
5. Scriu pentru a avea o referinta despre lucrurile care m-au preocupat la un moment dat al vietii mele;
6. Scriu pentru ca-mi place sa fac asta si pentru ca intotdeauna am scris usor. Incerc insa sa nu am doar o colectie de cuvinte goale ci si continut relevant;
O fi si ceva egocentrism pe aici? Nu stiu, e posibil sa fie si asta dar e foarte ingropat sub un munte de intentii bune.
Promit insa sa ma mai gandesc la asta acum ca tot am fost provocata sa o fac!