Category Archives: De prin coltul memoriei

Articole despre evenimente, intamplari, oameni care mi-au atras atentia si despre care am simtit ca merita scris ceva. O serie de amintiri pe care am vrut sa le aduc la lumina si sa le impartasesc.

Gânduri cu zimți

Era o poză mică, alb negru, cu zimți. Se răsucea și se crăpa la capete iar imaginea era un pic ștearsă.

Într-o zi i se păruse că a apărut o pată galbenă …poate de praf. A suflat pe poză ca pe lentilele ochelarilor să o aburească un pic, apoi a șters-o zdravăn pe mâneca să o lustruiască. Pata însă era tot acolo. Gălbuie, ca un bec vechi atârnat de un colț.

Și-a înfășurat un deget în colțul bluzei, l-a înmuiat în gură și a încercat să șteargă pata dar degetul nu aluneca deloc, ba chiar în urmă rămâneau dâre lipicioase de lac. Acum era și mai rău, de lângă pata galbenă porneau  două urme de lac șters.

A mai lustruit-o un pic de mâneca apoi a privit-o îndelung.

Doi bătrânei pe prispa unei case de chirpici. Stăteau unul lângă altul cu picioarele suspendate la jumătatea prispei. Nu zâmbeau, se uitau undeva departe, dincolo de ochiul aparatului.

Ea avea o broboadă neagră legată sub bărbie din care ieșise într-o parte o împletitura subțirică de păr alb legată la capăt cu o bucată de cârpă roșie.  Purta o rochie de diftină cu flori, și o bundiță pe deasupra  iar în pe picioare avea ciorapi groși de bumbac  și niște galoși tăiați la spate pe care-i folosea ca papuci.

El purta pălărie (si-l amintea cum strigase în ultima clipă: ”Da’ mă și mie pălăria aia din cui d’acolo, să par și eu mai domn”) cămașă groasă în carouri și peste ea o vestă de lâna lucrată de mână și încheiată în fatza cu nasturi groși.

Pantalonii militărești, de postav gros, prea largi pentru el erau strânși mult în talie pe sub pulover.

Își amintea fiecare detaliu, stătea rezemată de zidul casei, era o zi de început de primăvară  cu miros de pământ reavăn.

Îi privise cum se așezaseră unul lângă altul, cum își dăduseră cu mâna peste poalele rochiei și peste pantaloni să scuture orice urmă de praf, cum își îndreptaseră un pic spatele când li se spusese scurt: “ ia, acum să va uitați aici’..

Știa poza pe de rost, o compusese în minte de nenumărate ori ca pe un film, o pornea când de la ei pe prispă când de la ei umblând prin curte. Uneori dădea totul pe repede înainte alte ori lăsa acțiunea să se deruleze cu încetinitorul iar de descompus, descompunea imaginea similar. Câteodată doar îi ridica de pe prispă și-i scutura de praf iar alte ori mai făcea câțiva păși cu ei insotindu-i în curte la treburile lor din care se inrerupsesera.

Dintre toate pungile pline cu poze doar pe asta o alesese să o poarte cu ea. I se părea vie, momentul acela de viață continua să trăiască în portofelul ei.

Când mai rămânea câteodată singură o privea minute în șir. Își trecea zimții peste buricele degetelor și și-i îndesa dureros sub unghii.

Plimba poza ascunsă în căușul palmei până în dreptul inimii, trăgea de câteva ori adânc aer în piept rădicând-o și coborând-o în ritmul respirației apoi și-o trecea peste obraji¸peste frunte, peste ochi și în final o ducea la ureche și rămânea cu ea lipită acolo minute în șir.

Pândea cel mai mic zgomot pe care l-ar fi auzit din fotografie așa cum auzise de nenumărate ori deslușit vuietul mării în câte un melc.

Chircită în pat, cu genunchii la gură își ținea poza mică lângă ureche. Ațipea cu gândul la ei iar când se trezea, pe obraz îi rămânea întipărit un șir de zimți.

Dădea cu degetul pe fiecare adâncitură a pielii și știa că prin zimții aia să vor strecura și ei cu totul într-o bună zi iar în palmă îi va rămâne doar o bucată albă de carton.

Despre nostalgii

De ceva vreme mă bântuie nostalgia unor cărţi şi a unei cutii de ceai.
Este vorba despre două cărţi pe care în coplărie le ştiam pe de rost şi din care mai ştiu şi acum pasaje întregi. Acum mulţi, mulţi ani, când am plecat de la ai mei nu le-am luat cu mine şi apoi le-am pierdut urma. Le-aş căuta în anticariate dar, culmea, exact titlul nu mi-l mai amintesc. Şi nici autorii.

Le-am tot căutat pe net în fel şi chip dar nici urmă de ele. Şi-atunci m-am gândit să pun mesajul ăsta într-o sticlă şi să-l arunc în oceanul de aici, poate s-a mai întâlnit cineva în copilăria lui cu ele şi mai punem cap la cap indicii.

În prima carte erau povestiri despre un băieţel numit Bobo (Prima poveste începea cam aşa: “De ce plângi Bobo? Plâng pentru că am îmbătrânit că bunica…” şi continua cu păţania lui Bobo căruia i se mişca un dinţişor iar bunicul i-l lega cu o aţă iar la finalul poveştii i-l şi scotea (:-))

În a doua carte erau povesti despre culori. Povestea albă, roşie, albastră, indigo, neagră etc. Cea roşie era despre un măgar care mâncase ardei roşii iuţi iar cea albastră era cea mai misterioasă dintre toate, o poveste despre o fetiţă care ajunsese pe fundul mării călătorind printr-un vas cu apă pe care-l avea pe noptieră.

E ciudat cum nişte poveşti atât de simple mi-au rămas în minte ca poveştile copilăriei mele.

Bine, mai am, cum spuneam şi la început, nostalgia unei cutii de ceai, o cutie de metal, cu nişte desene fantastice pe ea desprinse şi ele parcă tot dintr-o poveste. Pe ea ştiu sigur că n-o să o mai găsesc vreodată dar de dragul şi de dorul ei am umplut in ultima vreme casa de cutii metalice de la biscuiţi danezi cu unt. N-au nici pe departe acelaşi farmec dar un pic un pic îmi amintesc de ea.

Stie oare cineva să-mi spună „De ce plângea Bobo”? Sau cum se ajungea pe fundul mării privind într-un vas cu apă?

Despre lacrimi…

N-am nici coafeza “mea” si nici coaforul “meu” dar evident ajung din cand in cand in cate un salon. Povestea de astazi este despre un salon de prin zona Piata Romana unde aveam programare la un tuns si la un aranjat asa…mai natural.
Cand am ajuns toata lumea era numai zambet, m-au invitat sa iau loc intr-un fotoliu somptuos si tocmai cand incepusem sa rasfoiesc o revista de tunsori una dintre stiliste vine si-mi da un pachetel de biscuiti Belvita si niste pliculete de Jakobs Kronung insotite de un chestionar despre ce mananc la micul dejun, cate cafele beau pe zi si unde.
Citeam intrebarile si mai trageam si cu ochiul la stilista la care fusesem repartizata care se chinuia din greu cu cele cateva fire de par ale unei doamne blonde pe la 80 de ani careia i se facea intre timp si manichiura.
Doamna optimizase timpul la maxim. Era interesanta, ce sa zic…rochie tricotata neagra foarte larga si cam scurta care ascundea pe putin vreo 90 de kilograme, ciorapi mov si niste pantofiori foarte originali. Machiajul era strident rau iar disperarea cu care sa agata de o aparenta de “tinerete” striga prin toti porii. Respect mult persoanele in varsta care se straduiesc sa arate decent, doamna insa era de-a dreptul ostentativa.
Cand stilista parea ca a terminat aranjatul celor cateva fire, domna s-a ridicat asa cu unghiile pe trei sferturi facute si s-a repezit la o oglinda.
-Doamne fereste! a inceput sa strige. Vai, m-ai facut oribil! Ia da draga peria aia la mine sa repar ce-ai facut.
Stilista i-a intins peria iar doamna a inceput sa se aranjeze singura strigand la biata fata:
– Uite aici se vede o gaura (pai cu ce sa o acopere ma gandema…). Si aici…si aici. Doamne fereste e oribil draga! O R I B I L striga scotand flacari pe nari. Pai coafeza mea ma facea de un milion de ori mai bine. Ce , asta-i salon? Aratam mai bine cand am venit! Ia da-mi o perie un numar mai mare!
Fata ii dadea perii peste perii si asista neputincioasa in spatele scaunului cum doamna noastra cu unghiile proaspat vopsite in negru tragea cu disperare de cele cateva fire blonde incercand sa acopere golurile. Dupa perii i-a cerut ceara, clame si in final si niste fixativ. Nu stiu daca era mai bine ca atunci cand se ridicase de pe scaunul de manichiura dar parea multumita.
Intre timp, asistand la spectacolul asta ma gandeam daca n-ar fi mai bine sa plec iar cand a venit momentul ca stilista sa ma intrebe cu lacrimi in ochi ce doresc am tacut cateva secunde bune si in final, de mila ei, am zis ca pentru inceput ar fi bine sa ma spele. Ca sa ne calmam si eu si ea si eventual sa mai am timp sa ma decid.
Am lasat-o totusi sa ma tunda putin (din varfuri desi ma dusesesm cu gandul unei schimbari in minte). M-a tuns foarte corect, cu atentie maxima cum n-am mai vazut. Ochii i-au jucat in lacrimi tot timpul. M-as fi asteptat sa deschida discutia despre doamna fioroasa dar n-a facut-o. M-a aranjat la final cu peria si recunosc ca eram multumita. Pentru putinul pe care i-l cerusem cu inima cat un purice isi facuse treaba foarte bine.
Dupa ce am platit m-am intors la ea si i-am spus ca apreciz ce a facut, cum m-a tuns, cum m-a aranjat si ca din punctul meu de vedere e o stilista foarte buna. I-am spus ca restul sunt intamplari. Ochii ii erau o piscina de lacrimi dar prin nu stiu ce magie niciuna n-a curs. Fata mi-a fost brusc draga. Era un om care-si facea meseria. Si era si un om demn.
Si la naiba, asa e si-n viata, una rece, una calda…

Discursurile mele preferate de la TED

Imi plac discursurile de la TED. Unele imi plac foarte mult si m-am gandit sa impartasesc cateva si cu tine. E o lista de 10 nu neaparat in ordinea preferintelor. Mi-ar fi greu sa stabilesc o ordine pentru ca din toate am invatat cate ceva.
Marea majoritate au si subtitrare (vezi sub ecran la limba).
Daca ai si tu discursuri preferate da-mi si mie un semn, sa le urmaresc si eu. Si spune-mi si care ti-a placut cel mai mult din lista mea de 10.
Iata-le!

Sir Ken Robins „Schools kill creativity” Aici
Caroline Cassey „Looking past limits” Aici
Malcom Gladwell „On spaghetti sauce” Aici
Jill Bolte Taylor „Stroke of insight” Aici
Benjamin Zander „On music and passion” Aici
Evelyn Glennie „How to listen” Aici
Randy Pausch „Really achieving your childhood dreams” Aici
Nigel Marsh „How to make work-life balance work” Aici
Clifford Stoll „On … everything” Aici
Neil Pasricha: „The 3 A’s of awesome” Aici

Niste copii

Mi-au venit in minte cateva amintiri cu niste copii pe care i-am intalnit prin diferite colturi ale lumii si vreau sa-ti povestesc si tie cate ceva despre ei.

Cativa copii din Luxemburg
Eram la un curs, stateam la un hotel la marginea orasului, in zona in care se afla institutiile europene.
Intr-o zi asteptam sa iau autobuzul spre centru. Langa mine in statie un domn cu o valiza maricica astepta si el. In cateva minute vine autobuzul. Desi pana atunci intalnisem autobuze aproape goale asta era plin ochi de copii ce se intorceau de la scoala.
Am totusi loc sa ma urc si dupa mine incearca sa se urce si domnul cu valiza. Era clar ca nu prea mai avea unde si totusi incerca. Ma fortam cu disperare sa ma mai indes un pic dar din pacate fara succes. Efectiv nu mai era loc. Autobuzul a incercat sa inchida usile. N-a mers. Ma lupt sa mai fac un pas ca sa incapa si omul cu valiza. Imposibil. Din nou usile dau sa se inchida si din nou e in zadar. Omul cu valiza nu vrea sa cedeze si incearca din rasputeri sa impinga. Din nou cateva tentative ale soferului de a inchide usa. Intre timp nimeni din autobuz nu spune nimic. E liniste. Copii aia luxemburghezi stateau si asteptau.
Intr-un final omul cu valiza realizeaza ca este imposibil sa se urce si decide sa coboare. Vrei sa stii ce au facut copiii din autobuz?
E un gest pe care nu-l pot uita. Au inceput sa-l aplaude pe omul cu valiza…

Niste copii elvetieni
Eram in trenul care ma ducea de la Berna la Lausane. Dezbateam cu un coleg una alta cu ochii pe geam. La una dintre statii vad pe peron un grup de vreo 20 de copii de 12-13 ani cu schiurile dupa ei. Ma gandesc ca s-a dus naibi lnistea noastra si contemplarea peisajului…. Sa te tii harmalaie.
Copiii s-au urcat in vagonul fara compartimente, s-au foit un pic pana si-au gasit locuri si in maxim 5 minute fiecare si-a scos cate o carticica din rucsac si au inceput sa citeasca. Nici musca nu se ma auzea si aproape ca ne simteam noi prost sa continuam sa mai discutam in linistea care se asternuse…

Copiii japonezi
Era inceput de martie cand am ajuns eu la Tokyo si desi ciresii erau infloriti era inca frig. M-a uimit sa vad in carucioare copilasi mici imbracati foarte sumar, desculti si fara nimic pe cap. La noi in 2 zile ar fi avut toti pneumonie si ar fi fost bagati pe antibiotice. Si ceea ce m-a uimit si mai tare (mai ales in aeroport la dus si la intors) au fost familiile mixte cu ea japoneza si el european sau ma rog altceva decat japonez. In toate aceste familii, fara exceptie, copiii semanau cu mamele. Toti aveau trasaturi asiatice. Mi s-a parut cu adevarta incredibil…

Pe copiii americani
i-am vazut putin pentru ca eram tot timpul pe fuga. Si totusi am intalnit cativa intr-o sala enorma de jocuri (aproape cat un stadion) unde fiecare om, mare sau mic, isi facea de lucru in legea lui. Am vazut copilasi de 1 an ce mergeau “de-a busilea” printre mese lasati „In plata Domnului” de parintii lor preocupati de cate o bere si un hamburger si am vazut tot acolo si mosulici de peste 80 de ani isterizati in fatza unor jocuri mecanice.
Mai am inca o amintire din Chicago pe care nu pot sa nu ti-o povestesc. Cand am ajuns ne-au spus ca o sa avem 3 seri de cultura americana in program. In prima ne-au dus la bowling, in a doua la jocuri mecanice iar in a treia intr-un bar.

Si totusi eu continui sa iubesc America (:-))!

„Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata”

Nu stiu de ce naiba ma sperie fraza aceasta a Domnului Octavian Paler si de fiecare data cand ma intalnesc cu ea ma ia o ciudata strangere de inima si incep sa ma tot gandesc cum as putea sa fac sa-mi dau seama cand vine in viata mea acest “la timp”.
Mi-ar placea ca atunci cand ajung pe ultima suta de metri, cand sunt fix pe granita dintre “la timp” si “prea tarziu”, sa-mi sune in minte un soi de alarma si sa am astfel sansa sa iau decizia de a face inca “la timp” un anume lucru. Sau sa nu-l fac si sa-l las sa se duca linistit in “prea tarziu”.
Nu vreau sa-mi mai para rau dupa lucruri pe care as fi putut sa le fac si pe care le-am amanat crezand ca mai am timp pentru ele pana am realizat ca de fapt e prea tarziu si ca nu le mai pot face.
Dar vezi tu, astea sunt lucruri care depind de mine dar ce naiba fac cu cele in care doar sunt implicata intr-un fel sau altul?
Hai sa-ti spun o poveste de demult ce mi-a venit acum in minte si care nici nu stiu daca are legatura sau nu cu ce spuneam…
Eram in vacanta dintre clasa a 8-a si inceputul liceului si faceam curat prin sertarele cu pixuri, penare, carnetele, rigle si alte asemenea ca sa fac loc altora mai smechere, ca pentru liceu.
Am luat penarul galben din imitatie de piele de sarpe, l-am golit de pixurile “bic” roase la capat, de creioanele fara varf, de cariocile aproape uscate, de resturile de la ascutitori si inainte sa-l arunc direct la cos nu stiu ce mi-a venit sa-mi bag degetul pe la capatul fermoarului ca sa-l pot invarti pe deget.
Mi s-a parut ca parca ar fi ceva indesat acolo, parca un cocolos de hartie sau asa ceva. Am incercat sa scot ce era (mai mult ca sigur o bucata de sugativa ma gandeam eu) dar nu, nu era sugativa ci o bucatica de hartie impaturita cu grija.
Am desfacut-o si mi s-a taiat respiratia. Am citit o data, inca o data si inca de nu stiu cate ori. O hartiuta cu 2 vorbe. Nicio semnatura, nimic…iar scrisul…total necunoscut. Nimic, nimic de care sa ma leg!
Pe biletelul ala pe care-l tineam in mana scria doar atat: “Te iubesc”.
De cand era acolo? De la cine putea sa fie? N-aveam nicio pista pe care sa pornesc. N-am stiut si n-am sa stiu niciodata cine mi-a pus biletelul ala acolo. Si uite asa a ramas netraita povestea asta. Poate ca n-o fi fost la timp…Cine stie?

Nu stiu de ce naiba uneori par altfel decat sunt…

Mi se intampla (cam des fir-ar sa fie) sa par altfel decat sunt. Uneori oamenii cred ca sunt mult prea serioasa, prea rece, prea distanta, prea inaccesibila, ba chiar uneori usor aroganta… De fiecare data imi vine sa rad cand aud asta pentru ca de fapt eu sunt doar un pic timida…
Zilele trecute am avut din nou ocazia sa vad ca par altfel decat sunt. De data asta intr-un mod si mai diferit. Dar hai sa-ti povestesc de la capat istorioara mea.
Era una dintre zilele saptamanii trecute si cu vant si cu ger de crapau pietrele. Imi uitasem telefonul acasa si pentru ca trebuia sa ma intalnesc cu sotul meu in oras am incercat sa stabilim cat mai clar unde si cand. Ne-am decis sa fie la 6 fara 10 in fatza la Patria si pentru ca acolo nu ai unde sa parchezi am convenit sa ies eu in bulevard si sa-l astept acolo. Zis si facut. La fara 10 eram in bulevard infruntand frigul, fulgii, vantul.
Proasta idee sa stau acolo, vuiau masinile ca naiba pe langa mine dar ce sa fac? Asteptam. Pe la si 10 am inceput sa ma agit. Teoretic as fi dat cateva telefoane pana la ora aia sa vad pe unde e si cand ajunge….dar de unde telefon? Ma decid sa rabd in continuare….La si 20 simt ca efectiv nu mai pot si plec spre Romana sa caut o cartela Romtelecom si sa sun de la un fix.
Daca ti-ai inchipuit pana acum ca ai putea gasi o cartela Romtelecom la un chiosc de bilete RATB, pe la chioscurile de carti sau la diversele chioscuri de la metrou te-ai inselat. Nu gasesti nicaieri. Naspha. Si acum? Ce naiba sa fac?
Merg din nou catre Patria in ideea ca poate el a ajuns acolo. Simt picioarele intepenite si mi-e ingrozitor de frig. Ajung acolo. Nu-i. Si mai naspha…Incep sa ma gandesc ca poate n-a inteles unde-l astept, sau ca poate are o problema ceva. Am nevoie sa-i dau un telefon. Dar eu n-am telefonul la mine!! Ce sa fac? Imi trece prin cap sa-mi iau inima in dinti si sa rog pe cineva sa-mi dea voie sa sun de pe mobilul lui. Prima incerceare la un chiosc de flori unde era o tanti ce parea draguta. Ii spun ca sunt intr-o situatie dificila, ca-i platesc convorbirea …Se uita nitel la mine si-mi spune ca pe cuvant ca n-are telefon ca mi l-ar da… O cred si plec mai departe…Rog o domnisoara care tocmai terminase de vorbit dar care imi raspunde grabita ca n-are unitati…apoi incerc in fiecare magazin pana la metrou. Cineva mi-a raspuns ca e telefon de firma si ca nu poate, altcineva mi-a spus ca telefonul e un lucru foarte personal, altcineva s-a facut pur si simplu ca nu ma aude. Imi aduc aminte ca e un magazin jos la metrou la Romana cu mici nimicuri de unde am mai cumparat cand si cand cate ceva. Ma duc glont acolo si-i spun doamnei povestea mea in cel mai firesc mod cu putinta…Se uita cu o privire de mare sictir la mine si-mi spune “fugiti domana de aicea, cum sa va dau telefonul?..Eu nici n-as cere asa ceva” (da, si eu am crezut ca n-as cere pana cand am inghetat bocna de abia mai puteam sa vorbesc…) Am plecat, ce naiba sa mai fac…
Desi nu-mi mai simt picioarele, am spatele inghetat beton si mainile rosii ca racul ma decid sa ma intorc la Patria…N-am reusit sa conving pe nimeni sa ma lase sa dau un telefon. N-am mai parut nici serioasa, nici rece, nici distanta si nici aroganta. Am parut doar o infractoare dornica sa fure mobile. Imi joaca lacrimile in coltul ochilor de nervi si de tristete…La prima traversare aud claxoane isterice si vad masina noastra! Gata! S-a terminat cosmarul. Ma arunc in masina si ma pun pe un plans sanatos.
Ii spun lui George printre sughituri ca vreau sa ne mutam in Elvetia…

PS. Eeee…acum mi-a mai trecut. Nu plec nicaieri.