Tag Archives: obiective

Si totusi cum naiba de ne pierdem prietenii din copilarie?

…si nu ma refer la colegii de clasa sau la copiii de la bloc sau de pe strada cu care ne intersectam zilnic si cu care cresteam impreuna ci la prietenii aia pentru care eram in stare sa ne crestam cu lama in forma de cruce buricul degetului, sa lasam sa curga sangele, sa ni-l amestecam si sa ne facem frati, la ei carora le promiteam ca o sa fim prieteni nedespartiti toata viata si doamne cat de tare credeam asta, la cei care ne stiau toate secretele de pret sau de nepret, care scriau primii in oracol, cu care faceam schimb de pulovere, geci sau adidasi si asta ni se parea firesc, cei care stiau casele noastre pe de rost si totul despre ai nostri, la ei ma refer, la cei de dorul carora muream cand plecau in vacanta la bunici si bifam in calendar cum trec zilele pana se intorc…..De cand am scris “Din copilarie” m-am tot gandit la asta si m-am intrebat cum si unde s-a dus marea mea prietenie din copilarie cu Tatiana si cea din adolescenta cu Liana.
Pe Tatiana o mai vad cand si cand, pe Liana niciodata. Imi amintesc ca acum cativa ani m-a sunat iar eu ma simteam ciudat, habar n-aveam ce sa-i spun. Dupa cateva banalitati i-am zis “Bine, mai vorbim” de parca incercam sa scap de amintirea ei iar cand ea mi-a raspuns trista: „Am luat la rand toti oamenii care am crezut ca te pot cunoaste ca sa-ti aflu telefonul…” mi-a venit sa plang. Un pic, un pic parca-mi vine si acum.
In liceu vorbeam cu ea verzi si uscate, toata ziulica, pe drum, la liceu si pe drum inapoi. Cand ajungeam acasa ne sunam si continuam sa vorbim ore in sir. Dupa asta ne si scriam cateva randuri pe care le schimbam a doua zi. Toate gandurile, toate, toate le-am impartasit cu ea. Iar atunci, in seara aia la telefon n-am mai putut sa leg nimic, firul l-am simtit rupt.
Poate cand mergem la liceu si vrem sa fim brusc mari (atat de mari incat si varsta o umflam cu 2-3 ani) poate atunci prieteniile din copilarie, cele care ne arata in oglinda varsta noastra reala, pur si simplu nu ni se mai potrivesc . Sau poate programele diferite, scolile diferite si timpul pe care nu-l mai avem in comun ca altadata, conteaza. Totusi, chiar acum cand scriu, ma indoiesc de asta….parca as zice mai degraba ca lipsa de timp e – cum e mai mereu, nu-i asa? – doar o scuza jalnica. La fel de posibil e ca atunci cand mergem la facultate tentatia de a cunoaste oameni noi, din medii noi, cu care sa impartim lucruri noi, ne facem sa lasam in urma ce castigasem, ce aveam candva.
Nu stiu care o fi adevarul pana la urma si uite de-aia te intreb si pe tine: tu cum ti-ai pastrat prietenii din copilarie sau din adolescenta?
Si daca cumva si tu i-ai pierdut si-ti pare rau (desi-i pastrezi in suflet si stii ca n-ai sa-i uiti vreodata) da-mi un semn ca nu sunt singura…

Nu vreau sa mai fiu buna!

Prin clasa 1-a ma teroriza invatatoarea sa-mi imbunatatesc scrisul, sa fie mai frumos si mai rotunjit. Timpul nesfarsit pe care l-am petrecut facand asta pare acum pierdut cand degetele imi zboara pe tastele laptopului… Mi-ar fi placut sa descopere cineva ca am imaginatie, ca fac repede legaturi intre idei, ca scriu usor amestecand placut cuvintele si sa ma provoace sa-mi dezvolt aceste abilitati dar oamenii mari din jurul meu aveau doar o idee fixa: sa ma faca sa aduc la un nivel bun totul.
Cateva clase mai tarziu a urmat cosmarul gropii de nisip in care nu saream suficient de mult iar profesoara de sport s-a incrancenat sa ma ajute. N-am reusit niciodata sa ajung unde vroia ea, am reusit insa sa ma frustrez ingrozitor si sa-mi bag in cap ideea ca NU POT de care m-am scuturat mult mai tarziu. Mi-ar fi placut ca atunci sa vada cineva ca joc bine volei si ca aveam un fel aparte de a-mi incuraja colegii ceea ce arata cumva potentialul de a deveni un lider. Dar oamenilor mari din jurul meu chiar nu le pasa de asta. Pentru ei trebuia sa fiu buna de la un cap la altul.
La fel a fost cu desenul tehnic in liceu cand eu vroiam sa stralucesc la romana. In loc sa citesc eram fortata sa exersez ore lungi desenatul nu stiu caror planuri ingrozitoare pentru ca, nu se cade – nu-i asa? – sa ramai in urma la asta …
Evident ca si in facultate mi s-a intamplat sa nu fiu buna la o groaza de lucruri dar profesorii se ambitionau sa ma ridice de la acceptabil la bun.
Nici la job lucrurile n-au stat altfel. In fiecare an primeam feedback despre ce sa imbunatatesc fie ele relevante sau nu pentru dezvoltarea mea personala si profesionala.
Ei bine eu nu vreau sa mai fiu buna. Stiu ca vor exista mereu o groaza de lucruri in care n-am sa stralucesc si nu am nicio problema sa inteleg asta si sa le las in urma. Am sa dau atentie doar acelor lucruri care stau cu adevarat in calea succesului meu. Doar la acelea am sa muncesc sa le imbunatatesc.
Stiu de asemenea ca sunt cateva lucruri foarte bune legate de mine care ma fac unica sau hai sa zicem distincta pentru ca unici suntem toti. E vorba de lucruri de valoare care ma definesc si care adaugate la educatie, experienta, abilitati, competente etc reprezinta in fond brandul meu, promisiunea unica a valorii pe care o port cu mine in lume.
Iti propun sa incerci sa-ti scoti din minte cuvantul bun.
Nimeni nu vrea ceva bun ci ceva extraordinar, senzational, cel mai bun, remarcabil!
Meriti sa nu mai fii bun!

La multi ani 2009

Sa aveti un an nou cu obiective indraznete a caror indeplinire sa va faca mandri de voi!

Elevator speech

Kilometrul 32 din maratonul vietii noastre

Veneam intr-o duminica seara frumusel dinspre munte la Bucuresti si drag mi-a fost sa-l aud la radio pe Emilian Isaila povestind despre maraton si raspunzand in stanga si-n dreapta la tot felul de intrebari: Cum e sa alergi o asemenea distanta? Da’ de ce faci asta? De cand si pana cand pasiunea asta? Care e cel mai frumos si cel mai greu moment?… si asa mai departe.
Zicea el acolo ca cel mai greu in maraton e pe la kilometrul 32 cand parca se deschide iadul si-ti vine sa te tarasti pe jos, cand nu mai intelegi ce naiba cauti tu acolo, cand cel mai aprig gand e sa renunti pentru ca pur si simplu nu mai poti, pentru ca te dor si te lasa muschii, oasele, inima, mintea, tot…
Plecand de la povestea lui m-am gandit ca si in viata mea (si in a ta, nu-i asa?) vine din cand in cand un kilometru 32 cand efortul de a continua e cumplit de greu iar ispita renuntarii uriasa.
Da, recunosc, m-am oprit de multe ori la kilometrul 32 (uneori m-am oprit chiar si mai devreme) dar am avut si sansa de a trece de cateva ori linia de finish. Multe, putine, nu mai conteaza acum cate astfel de reusite au fost, conteaza doar ca le-am trait! Maratoanele acestea ale mele au purtat in decursul timpului nume diferite: nume de proiecte, de formari profesionale, de dezvoltare personala, de prietenii sau relatii.
Ce a facut pentru mine diferenta intre cele in care am abandonat cursa si cele in care am continuat-o pana la sfarsit ?
Le-am dorit mai mult pe unele decat pe altele si asta m-a facut sa continui? Asa ai fi tentat sa spui? Te inteleg daca presupui asta pentru ca asa pare firesc dar am sa te dezamagesc spunandu-ti ca nu asta e motivul.
N-am intrat in curse de maraton prin viata decat daca le-am dorit, daca mi-au placut la nebunie sau daca m-au provocat dincolo de limite si chiar daca le-am abandonat pe unele dintre ele, cel mai adesea nu a fost definitiv pentru ca uite, le tot reincep si sunt sigura ca va veni si ziua in care le voi incheia iar odata incheiate am sa ma pregatesc sa incep altele noi.
Cu mintea mea de coach de acum inteleg ce face diferenta intre a te opri si a continua. E vorba de a descoperi la timp, chiar inainte de a intra in cursa, acele lucruri care te motiveaza, care-ti dau energie maxima pentru drum, care iti creeaza in minte imaginea ta la final iar in suflet senzatia de nepretuit a reusitei.
Asta zic eu ca e cheia. Sa stii ce te motiveaza sa intri intr-o astfel de cursa care nu se intampla in fiecare zi a vietii tale, sa nu pierzi nicio clipa din vedere cine esti tu pe parcusrul calatoriei si la finalul ei, sa stii care e misunea ta de viata cu care ai intrat in cursa.
Fa o lista cu maratoanele vietii tale si pune in dreptul fiecaruia kilometrul pana la care ai ajuns apoi da-ti timp sa analizezi ce te-a facut sa invingi in unele dintre ele greutatea kilometrului 32. E o cale foarte buna de a afla ce te motiveaza. Si daca dupa asta vrei sa vorbesti cu un coach sunt doar la un mail distanta.