Category Archives: De prin coltul memoriei

Articole despre evenimente, intamplari, oameni care mi-au atras atentia si despre care am simtit ca merita scris ceva. O serie de amintiri pe care am vrut sa le aduc la lumina si sa le impartasesc.

Ce parere ai despre utilizarea denumirilor istorice pentru promovarea diferitelor produse sau servicii?

Posted on septembrie 23, 2009 | Lasă un comentariu

Nu stiu ce m-a starnit tocmai acum sa scriu despre asta dar ideea este ca parca in ultimul timp am vazut tot mai multe denumiri istorice folosite pentru promovarea unor produse comerciale. Si uite asa am ajuns sa ma intreb pana unde se poate merge in povestea asta? S-ar putea doar sa ma tem eu asa, aiurea-n tramvai, ca intr-o buna zi am putea ajunge sa avem prezervativul Sarmizegetusa, ciorapii Adamclisi sau sapunul Histria. Pe gustul meu ar fi sa vad limitata cumva povestea asta si ma gandesc ca poate ar trebui sa existe o lista cu niste denumiri care pur si simplu sa nu poata fi folosite pentru promovarea oricarui produs. Si poate o astfel de lista deja exista si m-am trezit si eu in vorba? (:-))). Bine ar fi! Tu ce crezi despre asta?

Lasă un comentariu

Publicat în De prin coltul memoriei

Etichetat

Vacanta mea in Romania – partea a II-a –

Posted on septembrie 23, 2009 | 4 comentarii

Poate ca e oarecum impropriu titlul pentru ca nu este vorba de o vacanta in acceptiunea clasica a cuvantului ci e vorba mai degraba de o excursie care la mine a durat 2 zile dar care ar fi mers mai bine de facut in 3.
Recomand cu drag tuturor, absolut fara nicio rezerva, excursia asta.
Sa incepem deci…
Am plecat in zori de zi de la Posada si am luat-o spre Predeal si de acolo catre Bran. Am trecut muntii spre Campulung printr-un peisaj care-ti taie de-a dreptul rasuflarea …am continuat apoi spre Valcea si Valea Oltului.
Nimic nou am putea spune pana aici pentru ca vorbim de drumuri oarecum cunoscute.
De pe Valea Oltului insa am luat-o spre Voineasa cu gandul sa ajungem la Petrosani. Evident n-am vazut niciun indicator care sa semnaleze faptul ca pe acolo as ajunge la Petrosani desi harta mea, veche de ceva ani, se incapatana sa-mi spuna ca merge. Si a mers, desi drumul pe Valea Lotrului si mai departe e foarte rau si poate tocmai pentru ca e rau e si foarte pustiu.
Prima mare, enorma mirare, a fost lacul de la Vidra, secat in cea mai mare parte. Acolo unde se intindea lacul cat vedeai cu ochii ramasese acum doar pamant crapat. Doar un ochi de lac mai statea marturie pentru ce a fost.
Nu stiu de ce s-a intamplat asta si desi am zis ca o sa scormonesc pe internet sa aflu, inca n-am ajuns sa o fac.
In august cand am fost eu, drumul era in lucru, deci daca ai in plan sa te duci pe acolo, acum ai putea sa ai sansa unui drum nou noutz.
In fine, chiar si asa, cu gropi cu tot, drumul merita facut, este absolut spectaculos.
De mancat am mancat la o carciumioara foarte frumoasa, Popasul Haiducilor de langa Petrosani. N-am amintiri de neuitat cu mancarea (multe chestii din meniu nu le aveau) iar servirea a fost cu totul modesta. Locul insa e de bun gust si merita vazut.
Am tinut-o spre Hateg si de acolo prima noastra oprire din ceea ce ne-am propus a fost la Densus. Frate, deci daca n-ai fost, e musai sa-ti pui in plan sa mergi! E absolut uimitoare biserica asta despre care se spune ca ar fi fost construita pe urmele unui templu pagan, ba chiar s-ar zice ca si ceva piatra de la Sarmizegetusa ar fi folosita acolo. O icoana unica reprezentandu-l pe Iisus copil, purtand ie romaneasca e o alta minunatie. Dar n-are rost sa descriu biserica aici pentru ca asa cum se zice in marketing (si e total adevarat) o imagine face cat 1000 de cuvinte. De aceea, ai aici un link catre o prezentare pe slideshare unde poti sa vezi despre ce vorbesc.
De la Densus drumul duce spre Sarmizegetusa Ulpia Traiana si e un drum destul de scurt.
Am ramas cu amintirea trista a faptului ca prin cetate exista si proprietati private adica pur si simplu curti ale oamenilor… Mergand dintr-o parte in alta a cetatii poti sa te intersectezi cu tractoare sforaitoare pline de fan si care te invaluie brusc, taman cand citeai si tu pe un panou informatii istorice, intr-un nor de praf…Mi s-a intamplat sa mai vad lipsa de respect pentru istoria noastra dar parca aici e prea de tot. Mai lipseste ca unul dintre oamenii aia sa construiasca o bodega in curte si sa dea drumul la manele si s-a zis de tot cu farmecul locului.
Poate ar fi mers sa ramanem peste noapte la una dintre pensiunile de langa Sarmizegetusa dar ne-am decis totusi sa ne continuam drumul spre Hunedoara si sa ramanem acolo. Cred ca si ramasul in Hateg ar fi fost o idee buna ca si vizitarea rezervatiei de zimbri pentru care atunci, seara, cand veneam de la Sarmizegetusa din pacate n-am mai avut timp.
La Hundedoara intai am tras o spaima pe cinste vazand oferta redusa de cazare (si casele cu multe turnulete de la intrarea in oras) dar in final am avut sansa sa dam de Heaven (:-))), un loc civilizat, cu conditii de dormit bune, cu terasa frumoasa si mancare buna. Daca as mai ajunge in Hunedoara tot acolo as sta.
A 2-a zi, dis de dimineata (vorba vine pentru ca era deja trecut de 9), am fost sa vizitam Castelul Corvinestilor. Ce mi-a placut la nebunie a fost Sala Dietei unde un percutionist canta o muzica divina ce te facea sa te simti intors in timp. Mi-a mai placut mult si Sala Cavalerilor. M-a revoltat in schimb faptul ca au dat voie micilor buticari sa vanda tot felul de kitchosenii in castel, chiar inauntru adica in sali!. Oribil, asta n-am mai vazut nicaieri. Si tot nicaieri n-am mai vazut un muzeograf care sa trateze vizitatorii cu spatele si sa stea refugiat intr-un colt, cu laptopul pe genunghi si sa se uite la un film cu sonorul dat cat sa-l auda si vizitatorii. Si asta fix in expozitia dacica. Jalnic.
Castelul este in restaurare, cred ca peste 1-2 ani va fi cu adevarat minunat. E si acum si merita sa fim foarte mandri de el.
Am plecat apoi spre Sibiu unde ne-am petrecut cam jumatate de zi. Cand am auzit recent un cantecel folk cu refrenul:“Vreau o casa la Sibiu” am zambit zicandu-mi “Si eu! Si eu!” O bijuterie orasul asta, mi-e tare drag.
De la Sibiu am pornit spre Sighisoara cu o oprire la Medias sa vedem cetatea si apoi la Biertan. Daca n-ai fost la Biertan fa-ti planul sa ajungi pentru ca e absolut incredibil. E poate una dintre cele mai bine pastrate cetati sasesti.
De la Biertan ne-am continuat drumul spre Posada desi as mai fi hoinarit prin zona mult si bine. Sunt absolut convinsa ca daca as fi luat cu mine orice strain pe drumul asta ar fi cazut pe spate in extaz. Avem o tara spectaculos de frumoasa.

4 comentarii

Publicat în De prin coltul memoriei

Etichetat , , , , ,

Pe pojghita

Posted on septembrie 16, 2009 | Lasă un comentariu

Aud parca tot mai des povesti despre masti, despre oameni ce sunt cu totul altceva decat par a fi si n-am cum naiba sa nu ma gandesc ca si mie mi se intampla, cand si cand, sa ma trezesc mergand nu pe teren solid cum credeam ci pe o biata pojghita de ghetata sub care musteste periculos apa.
M-am trezit pe pojghita in imprejurari foarte diverse si am avut din pacate si ocazia sa vad cazand, usor sau greu, fel de fel de masti.
Imi vin in minte nu stiu de ce, cateva experiente legate de medici pe care la inceput ii vedeam deschisi si buni, gata sa ma ajute pana in panzele albe daca ar fi fost nevoie dar carora incepeau sa le cada mastile imediat ce devenea clar ca “nu sar” cu nimic.
Imi mai amintesc ca am vazut crapand o gramada de masti de pe fetzele unor chelneri de pe la carciumioare de soi ce pozau in amabili si politicosi pana ajungeam sa le spun ca ciorba nu-i prea calda sau ca muschiul de vita e tare ca otelul.. La fel si la magazin cand ceream sa vad una sau alta iar vanzatoarea incepea sa-si arate coltii… Cu vecinii de la bloc idem. Frate de cruce parca esti cu cate unul pana incepe sa i se para ca e ceva vopsea de pe portiera ta pe masina lui…
Apoi, nashpa rau e cand se intampla sa crezi ca ti-ai gasit partenerul de afaceri “cel mai cel” din lume, cu care sa pornesti un business cum nu s-a mai vazut sau auzit, dar caruia, la cel mai mic “soc”, ii sarea vopseaua de pe fatza de nici nu-l mai cunosti…
Sa mai zic de colaboratorii “painea lui Dumnezeu” care cand simt ca nu mai au nevoie de tine isi iau traista-n bat si pe aici ti-e drumul? Sa aduc vorba de colegii de birou ce par prieteni pe viata dar care la prima adiere de vant te lasa cu fundu’n balta, sau de sefi in care-ti vine sa te increzi asa ca prostu’ dar de la care o iei peste bot cand ti-e lumea mai draga?
Basca uneori te mai trezesti pe pojghita si cand e vorba de rude sau si mai rau de prieteni pentru care ai fi bagat oricand mana in foc.
Cate si mai cate povesti din astea n-am auzit si eu si tu, si fir-ar sa fie pe cate dintre ele nu le-am si trait.
De-a lungul timpului am vazut doua tipuri de oameni, cei care atunci cand se rupe pojghita de gheata cu ei si ajung cu picioarele in apa se scutura simplu si trec mai departe dar am vazut si dintre cei care sufera, plang, isi pun intrebari, cauta explicatii, despica firul in patru si in general raman multa vreme uzi la picioare.
Nu stiu daca e neaparat mai bine de cei din prima categorie pentru ca, chiar daca suferi ca un caine, e imposibil sa nu inveti ceva dintr-o astfel de experienta. Despre ce e de invatat povestim alta data. Acum am 2 vesti pentru voi.
Vestea proasta e ca gheata se va tot rupe si ca in lumea asta in care traim pojghita se intinde parca mai mult ca niciodata.
Vestea buna e ca toti avem in viata noastra, oameni care sunt “teren solid 100%” oameni adevarati langa care nu riscam niciodata sa ajungem cu picioarele in apa. Oameni langa care ne putem obloji ranile, usca lacrimile sau picioarele ude, incarca bateriile pentru drumurile noastre prin viata.
Ca or fi parinti, soti, profesori, mentori, prieteni, iubiti sau altceva nici nu mai conteaza. Minunat e sa-i pretuim cat ii avem langa noi si sa ne bucuram stiind ca in viata nu mergem doar pe pojghita. Si la fel de minunat e sa ne dorim sa nu fim noi vreodata doar o pojghita…

Lasă un comentariu

Publicat în autocunoastere, De prin coltul memoriei, dezvoltare personala

Etichetat , , ,

Sacul si doi bani jumate

Posted on septembrie 8, 2009 | Un comentariu

Mi s-a intamplat de multe ori sa incerc sa gasesc scuze unor gesturi ciudate si nu stiu cum naiba se face ca cel mai des ajung sa dau vina pe saracie.

Imi aduc aminte cu cata surprindere si tristete priveam oamenii care veneau la cate o expozitie si treceau cu sacosa pe la fiecare stand sa o umple de pixuri, brichete, desfacatoare de sticle, brelocuri si alte mici nimicuri. Desi incercam sa intru in conversatie cu ei tot ce-i interesa era pixul de pe masa. Cateodata, daca erau mai multe, le luau pe toate si o taiau mai departe catre alt stand dupa o noua prada. M-am gandit ca sunt oameni saraci si ca un mic obiect pe care pot sa-l obtina moca e binevenit pentru ei. Nu luau pentru ca le-ar fi util un pix sau un breloc ci as zice ca mai degraba pentru confortul psihic pe care plasa cu obiecte promotionale il aducea cu ea. Ideea ca plecau cu ceva de acolo, ca puteau sa aiba ceva gratuit, ca meritau si ei ceva si asa mai departe.

La fel de trist a fost sa vad o incaierare intre doua femei octogenare pentru cateva monede aruncate la raspantii de drumuri pentru un mort. Cat sa fi fost? Cateva monede de 10 bani sau 50 de bani. Se imbranceau si-si aruncau vorbe cum nici nu mai auzisem. M-am gandit din nou ca sunt oameni saraci, vai mama lor, ca poate banul ala pentru ei era ceva. Nu cred ca poate sa fie alt lucru care sa mane un astfel de comportament…

Poate ca n-as fi scris postul asta daca nu m-ar fi starnit o intamplare recenta. Am avut o lucrare in casa si in urma ei ne-au ramas 2 gramezi de cioburi. Le-am pus frumos in 2 saci de rafie. Sotul meu le-a aranjat sa stea intr-un fel si sa nu taie sacii. Le-am dus la locul unde se aduna gunoi mare. Nici n-a plecat bine sotul meu de acolo cand aude in urma lui zgomot de geamuri sparte. Ei bine o femeie in varsta, ce plimba un catel, a rasturnat sacul cu cioburi.
Daca te intrebi ce om ar putea sa faca chestia asta si mai ales de ce, raspunsul e pe cat de simplu pe atat de socant: pentru ca i-a trebuit sacul. Sacul ala de rafie de 1 leu ii trebuia la ceva. Evident ca rasturnandu-l, sacul s-a rupt, s-a taiat si in final l-a lasat langa cioburi si a plecat mai departe. Cand a intrebat-o sotul meu de ce a facut asta a ridicat din umeri fara sa spuna nimic.
Si uite cum din nou primul gand mi-a fost ca daca n-ar fi fost saraca, sacul ala de 1 leu n-ar fi putut sa o tenteze.

Ma innebunesc gesturile astea ciudate si ma uit ingrozita la creaturile sinistre in care ne transforma lipsa de bani. Sau poate gresesc eu si nu asta e motivul…Habar n-am.

Un comentariu

Publicat în De prin coltul memoriei

Etichetat , , , , ,

Vacanta mea in Romania – partea 1-

Posted on august 31, 2009 | 4 comentarii

Scriam acum ceva vreme de deruta care ma cuprinsese legata de vacanta mea de anul asta. Vroiam la mare, intr-un loc unde nu mai fusesem, un loc cu plaja mare de nisip fin, cu hotel langa plaja, cu apa marii cristal, cu valuri, fara pietre, in care sa poti intra treptat fara sa-ti ajunga la gat dupa 2 metri. Evident, in an de criza, cautam oferte rezonabile. Am exclus Tunisia, Turcia si Grecia unde am mai fost. Din principiu am exclus Bulgaria si am inceput sa tot caut. Nimic nu se potrivea. Poate ca pana la urma m-as fi dus din nou in Grecia daca intr-o zi nu m-as fi trezit cu un mail de la Jackie Bojor. Mailul suna cam asa: “Daca inca nu ti-ai stabilit destinatia de vacanta…”
Waw! Frate, la un asa mesaj iti vine sa zici ca asa a fost sa fie. Altfel cum naiba se nimereste sa primesti randurile astea fix cand te-a luat disperarea legata de negasirea destinatiei de vacanta care sa te convinga?
Jackie povestea de o vila la Eforie Nord, la 80 de metri de plaja….N-am mai fost la marea noastra de 5-6 ani. M-am gandit sa incerc si uite asa m-am lasat convinsa de randurile ei, am dat un email la pensiune, mai aveau o camera (Vezi? Pe bune ca asa a fost sa fie!) si am ajuns la Eforie Nord. Pe scurt pot spune:

1.M-a surprins placut plaja lata de nisip fin (La Debarcader) , faleza inalta si panorama frumoasa in pragul serii;
2.Mi-a placut apa cristal, fara pietre, fara alge, meduze sau alte vietati, cu valuri mari si putin adanca pe cel putin 10 metri.
3.Mi-a placut mult pensiunea Ad-Ella si D-na Adela Lipold. Cazare boiereasca, masa delicioasa, atmosfera excelenta (ceiuturi, cafelute de soi, pian, jazz, pictura etc). Doar cand ne-a luat telecomanda de aer conditionat sa ne “pedepseasca” pentru ca intr-o zi (!) uitasem si aerul deschis si geamul deschis nu mi-a placut. Ne-a lasat sa o cautam la greu peste tot in camera inclusiv in bagaje sau in gunoi. Parca chestia asta nu se face. Atragi atentia omului si gata. Dar cum nimic nu e perfect pe lumea atsa per total pot spune Jos palaria. Recomand si eu cu placere pensiunea Ad-Ella;
4.M-a exasperat aglomeratia pestrita de pe plaja – de la femei de 80 de ani la bebelusi de cateva luni adusi cu carucioarele pe plaja-, spaga de dat pentru rezervarea a 2-a azi a unui sezlong cu umbrela (altfel gaseai doar fara umbrela) sau mai aproape de plaja, asezarea de prosoape pe nisip in zona de sezlonguri, parte din muzica data pe plaja (dedicatii mai ales pentru romanii intorsi de la munca din diverse tari pentru concediul la mare cu familia);
5.Nu mi-a venit sa cred cate tone de gogosele cu diferite sosuri se mancau peste tot si parca de toata lumea; La fel si hamsiile iar la bere reclama suna asa: “Bere mai ieftina ca apa” (:-))
6.Mi-a placut apa marii, minunata si daca stateai mai mult cu spatele la mal (:-)) era si mai bine… altfel aglomeratia te innebunea.
7.Mi-a displacut sa ma imbaiez langa cocalari cu lanturi de juma de kil la gat si radeam gandindu-ma ce s-ar intampla daca i-ar cadea in mare unuia lantul. Mama ce cautari ar mai fi fost;
8.M-a lasat masca sa vad cum un gratargiu forja la maxim un uscator de par ca sa atate focul pentru coptul porumbului; Mare e inventivitatea romaneasca! (:-)))
9.Mi-au displacut tonele de vanzatori de pe plaja. Mi-ar fi placut sa fie mai multa liniste ;
10.Mi-au placut terasa Acapulco si deserturile de acolo. Mi-ar fi placut sa fie un pic mai ieftin iar ospatarul tinerel cu ochelari ceva mai prietenos.
11.M-a surprins neplacut paragina maxima din partea de nord a statiunii;
12.Mi-au placut mult excursiile pe care le-am facut la Techirghiol (manastirea e minunata), la Histria, la Adamclisi, la Manastirea Sfantului Andrei si la Dervent. Mi-a placut drumul pana la trecerea cu bacul la Ostrov si mi-a placut marketingul pe care-l face Ostrovitul acolo: la fiecare bilet de bac o sticla de vin cadou (:-)))

Cam asta e pe foarte scurt…
Iti vine sa ma intrebi daca m-as mai duce la Eforie Nord? Ei na…nici chiar asa!(:-))

4 comentarii

Publicat în De prin coltul memoriei

Etichetat , , ,

Gesturile pe care nu le facem

Posted on iulie 31, 2009 | 3 comentarii

De ceva vreme vad la metrou o femeie a carei varsta imi este greu sa o apreciez. E slaba moarta si sta rezemata de un zid, cu capul in jos. Are cu ea un copil cam de 8 ani. El tine capul drept si priveste absent lumea din jur. Nu cer, stau doar lipiti de zid de parca ar astepta executia. De fiecare data mi-e foarte mila de ei. Par cu adevarat neajutorati si la limita vietii. Si totusi de cateva ori la rand am luat cu mine mila si am trecut mai departe …pana aseara cand m-am oprit, am scos 100,000 din portofel si i-am dat baiatului. A tresarit surprins de valoarea bancnotei din mana lui. Femeia a baguit un Dumnezeu sa va ajute si s-a lipit din nou de zid. L-am luat pe copil de maini si i-am zis sa nu se lase descurajat si sa aiba incredere. Mi-era mila si-mi venea sa plang. Am plecat luandu-i cu mine in gand. De atunci m-am tot intrebat unde se desparte in viata drumul norocului si al nenorocului. Pentru ca eu zic ca oricine care e sanatos si nu e in situatia lor ar trebui sa se simta norocos.
Asta e un gest pe care l-am facut.

Tot zilele trecute, in curtea Mec-ului de la Oraselul Copiilor, am vazut o bunica cu o fata de cam 13-14 ani. Se tineau de brat. Fata era doar piele si os, purta o basmaluta sub care se vedea pielea capului. La brat avea un pansament din care iesea o branula. Nu e greu deloc sa intelegi ce era cu ea. Doamne Dumnezeule, era doar un copil iar bunica aia cu nu stiu ce puteri facea ca plimbarea lor sa fie normala.. Ca un sut in stomac am resimtit durerea lor si ca intotdeauna cand ceva mi se pare profund nedrept si mai ales de neindreptat mi-a venit sa plang. As fi vrut sa o strang pe copila aia firava in brate si sa-i pot da ceva din energia mea. As fi vrut sa o incurajez cumva. Dar gestul asta n-am stiut cum sa-l fac si am trecut mai departe.
Nu stiu cand si cum am sa le pot uita.

Acum 2 sau 3 luni am fost la o conferinta intr-un hotel de lux. Aveam prezentare fix dupa pauza de pranz si am preferat sa nu merg la masa si sa stau prin sala in ideea de a mai repeta un pic. La doar cateva sali de sala unde era conferinta la care participam era un concurs international de vioara. Pe hol o japoneza sau chinezoaica de 14-15 ani, intr-o rochita diafana de voal rozaliu, statea rezemata de perete si tremura. Tremura de parca era la Polul Nord. De emotie isi freca mainile si-si musca buzele. Era singura pe hol si probabil ca ea urma sa cante. Nu stiu unde avea parintii, profesorii sau oamenii care venisera cu ea. Era doar ea, singura pe hol, in fatza unei usi din spatele careia se auzeau sunete de vioara, intr-o tara straina de la capatul lumii. Mi-a fost din nou ingrozitor de mila si pentru o clipa m-am simtit ca ea.
M-am oprit, am privit-o in ochi si i-am spus: It will be good, it will be good, it will be good ….in timp ce ea se uita foarte mirata la mine.
Am fost in Japonia si stiu cat e de greu sa te apropii de ei si totusi mi-a venit sa o imbratisez si sa o tin asa, pret de cateva secunde, pana am simtit cum se linisteste. Apoi i-am zambit si i-am spus ca are o rochie minunata. Mi-a zambit si ea. N-am mai vazut-o la sfarsitul conferintei, concursul se terminase.
Asta e din nou un gest pe care l-am facut.

N-am povestit nimanui de gesturile astea dar dintre toate, amintirea fetei din Mec ma urmareste cel mai mult. Cred ca ducem cu noi povara gesturilor pe care ne-am dorit sa le facem dar n-am avut curaj…

Si cat de mult mi-as fi dorit sa fi avut!

3 comentarii

Publicat în De prin coltul memoriei

Etichetat , ,

De vara…

Posted on iulie 29, 2009 | Un comentariu

De ani de zile ma tot haituiesc niste vanzatori dibaci (sau nu) care vor sa-mi vanda ba o asigurare, ba un card (:-)), ba un aspirator Zepter, ba un filtru de apa, ba niste cosmetice, ba participarea la nu stiu ce conferinta sau seminar. Niciodata insa nu m-a sunat cineva sa-mi vanda o vacanta si uite, acum cand se apropie 1 august si habar n-am unde sa ma duc as fi vrut sa ma vrajeasca cineva cu o oferta de nerefuzat. E adevarat, primesc niste newslettere de la unii si de la altii dar niciunul nu m-a impresionat. Toate mi s-au parut varza, total neadaptate mie.
Intr-o buna zi m-am decis si am dat mail la 3 agentii de varf spunandu-le precis ce vreau si ce nu vreau. De la 2 n-am primit raspuns. Una mi-a trimis pe mail copy/paste un teanc de oferte identic ca pe site…Au bifat doar o sarcina fara o urma de interes pentru mine.
Vazand asta, am si intrat in 2 agentii. In una nu m-a bagat nimeni in seama mai bine de 5 minute si – ce era sa fac?- am plecat iar in alta vanzatoarea se uita la mine ca la un extraterestru cand i-am spus ca nu stiu exact ce vreau…M-a expediat „frumos” rugandu-ma sa revin mai decisa.
La agentia cu care am mers de 3 ani incoace n-am ajuns. Evident nu s-au sinchisit sa ma sune si sa ma intrebe ce mai fac si ce planuri de vacanta am. Stiind ce am ales in anii trecuti puteau sa-mi ofere ceva cu care sa ma nimereasca la sigur. Dar nu, asa ceva nu s-a intamplat.
Uite, cred ca si de-asta e de 2 lei turismul pe la noi pentru ca n-am vazut inca vanzatori profesionisti in domeniul asta.

Un comentariu

Publicat în De prin coltul memoriei

Noblete tanzaniana

Posted on iulie 24, 2009 | Un comentariu

Mi-am amintit azi intr-o doara, ce-mi povestea un venerabil domn, director intr-o banca tanzaniana, cu care am avut placerea de a ma intalni la un curs „Performance Management” la Bruxelles acum 1 an si ceva.

Zicea cam asa…ca ei fiind foarte saraci, este de datoria (!) fiecarui tanzanian care reuseste sa faca scoala si sa ajunga ceva in viata, ca pe langa sprijinul acordat propriilor copii, sa aleaga si un alt copil istet din familia lui extinsa (adica nepot chiar de grad indepartat) pe care sa-l sprijine financiar pentru a mearge la scoala. Imi povestea ca si lui i-au fost finantate studiile de un unchi indepartat. Era atat de mandru cand imi spunea asta si cand zicea ca astfel tara lui o sa creasca mai repede incat imi venea sa-l imbratisez de bucurie ca am avut sansa sa-l cunosc….

Sa sa incerc o comparatie cu ce se intampla la noi?
Sau mai bine s-o las balta?

Un comentariu

Publicat în De prin coltul memoriei

Etichetat , ,

Un pic mai „inalti”

Posted on iunie 26, 2009 | 3 comentarii

Mergeam eu asa intr-o zi cu masina cand brusc mi-a venit in minte un gand: pe masura ce trec anii parca devenim un pic mai “inalti”…. bucurandu-ne astfel de sansa de a avea o perspectiva mai clara si mai larga asupra intamplarilor, oamenilor, lucrurilor, privindu-le in contextul mai larg din care ele fac parte.
E frumos, ce sa zic…

3 comentarii

Publicat în De prin coltul memoriei, dezvoltare personala, Ganduri de coach

Etichetat

Pisatori la marginea drumului

Posted on mai 18, 2009 | 5 comentarii

M-au dus pasii prin cateva tari ale lumii de pe mai multe continente. In unele locuri mi-a placut mult in altele putin iar in altele…deloc. De unele am fugit, de altele m-am agatat, in altele m-am regasit. Am vazut de toate, spectacole fascinante, natura, urme emotionante ale istoriei , dovezi cuceritoare de cultura, traditii …dar si saracie, mizerie, promiscuitate.
Dar nicaieri, absolut nicaieri n-am vazut pisatori la marginea drumului. M-am tot intrebat cum o fi sa tragi masina pe dreapta, pe drum national super circulat, sa te duci la marginea asfaltului, neprotejat de nici un pom si de nici un stalp si sa te usurezi cu gandul ca daca stai cu spatele la trafic nu te vede nimeni si ca toti cei care trec in sir pe langa tine vor crede ca doar admiri peisajul cu mana infipta ca Al Bundy in cureaua pantalonilor.
De ani de zile fac marketing si ma gandesc cu respect la consumatorul caruia ma adresez…dar pe cuvant ca nu ma pot vedea vorbind cu pisatorul de la marginea drumului national. Omul acela cu masina tare, imbracat cu haine de firma, cu fata draguta in dreapta lui care nu ezita sa traga pe dreapta si sa-si verse in natura continutul bladderului.
Nici n-am chef sa ma gandesc acum daca o fi vorba de un tip cu o imagine de sine foarte puternica, orientat spre sine, functionand dupa modelul asa vreau eu si „cui nu-i place sa nu se uite”. Oricum ar fi, refuz sa concep sau sa ascult o justificare.
M-as vedea facand marketing pentru kitschosi, pentru manelisti, oligofreni, ciobani, snobi parsivi, nespalati, misei dar ma jur ca nu ma vad comunicand in nici un fel cu pisatorul de la marginea drumului. Dumnezeul marketingului sa ma ierte!

5 comentarii

Publicat în De prin coltul memoriei