Category Archives: Ganduri de coach

Pisica fara zambet am mai vazut, dar zambet fara pisica?

Vreau sa-ti spun ca mi-a placut intotdeauna Lewis Carroll si ca as putea reciti de „n” ori Alice in Tara Minunilor fara sa ma plictisesc.
In plus, in functie de dispozitia sufleteasca si uneori si in functie de context, mi se pare ca povestea asta incepe sa aduca ba cu o poveste de viata ba cu o poveste din business.
Cum naiba poate semana cu o poveste din business? Stai sa vezi…
Ei bine, mi se intampla de multe ori sa ma confrunt cu sloganul conform caruia numai atitudinea conteaza la un om sau cu varianta lui indulcita “la un om atitudinea este cea mai importanta”.
Peste tot se cauta oameni „with the right attitude” si se considera ca daca are atitudinea potrivita restul se poate construi pe parcurs sau eventual vine de la sine…
M-a surprins mereu cand am auzit asta de la oameni pe care-i admir.
Sa fie clar, si eu cred in atitudinea deschisa si pozitiva dar nu pot sa fiu de acord sa nu pun langa ea cunostinte si abilitati.
Inteleg sa-ti bazezi selectia doar pe atitudine la un junior (desi si el ar trebui sa stie una alta daca a facut o scoala ceva) dar dincolo de juniorat cred ca nu mai poti face asta.
La urma urmei daca doar atitudinea conteaza …atunci de ce naiba mai facem scoli, de ce ne mai indesam mintea cu fel de fel de cunostinte, de ce ne mai bagam pielea in fel de fel de experiente mai mult sau mai putin sangeroase, de ce ne-o mai luam peste bot invatand lectii de baza, de ce naiba ne mai trezim noptile invartind la viteza maxima rotile cunostintelor pe care le-am acumulat pentru a gasi solutii unor probleme fel de fel?
Atitudinea goala de continut e foarte des in pericolul de a devia spre pupincurism iertata-mi fie expresia. Deviaza si spre tupeu maxim, spre vorbitul evaziv, spre pasarea treburilor tot timpul catre altcineva.
Limitandu-ne la atitudine ar fi ca si cum am da la cheie intr-un Ferarri minunat ….dar fara motor.
Ori de cate ori m-am intalnit cu atitudine nesustinuta de cunostinte si abilitati mi-a venit mereu in minte intrebarea asta minunata a lui Lewis Carroll: Zambet fara pisica?

Si pana la urma ce te intreaba coachul?

Resimtim tot mai mult si mai des nevoia de a fi in control, de a sti dinainte tot ce ni se va intampla, de a planifica fiecare mutare, de a nu ne lasa surprinsi, de a nu fi cumva nepregatiti sau ridicoli.
Cred ca asta-i motivul pentru care imi vin tot mai des intrebari pe blog despre cum decurge mai exact un proces de coaching si despre ce intrebari iti pune coachul.
Inteleg nevoia asta pentru ca si mie mi se intampla des, mai ales cand ma duc la doctor sau la nu stiu ce meeting cu un personaj mai mult sau mai putin picant sau imprevizibil, sa vreau sa stiu dinainte cam ce ma asteapta. Sa pot sa-mi pregatesc un pic reactiile, poate si raspunsurile. Sa ma simt safe, pentru ca de aici pleaca totul, din dorinta de a ne simti safe.
Chiar as fi vrut sa raspund clar si sa fac o lista de posibile intrebari pe care le pune un coach dar mi-e teama ca ele ar suna atat de ciudat si de aiuristic rupte din contextul lor incat mai bine o las balta.
Ideea e urmatoarea: un coach nu te judeca, nu rade de tine, nu-ti pune intrebari ca sa se dea mare sau sa te faca pe tine mic, nu-ti da sfaturi, nu decide in locul tau si mai ales nu te preseaza sa spui si sa faci una sau alta.
In intalnirea cu un coach te vei simti in siguranta, sustinut, ascultat si inteles. Desigur ca vei fi provocat prin intrebarile coachului sa sapi adanc in tine dar asta nu te va lasa in nici un caz intr-o stare proasta ci intr-o stare buna sau eventual intr-o stare de explorare.
Cu un coach cel mai probabil vei vorbi despre obiectivele tale, despre cum o sa fie cand le atingi, despre cum ar fi daca nu le-ai atinge, despre ce e important pentru tine, despre resursele pe care le ai, despre ce te opreste, despre comportamente, despre abilitati, despre valori, despre credinte, despre cine esti tu …
Nu exista neaparat o ordine a intrebarilor si in functie de scoala careia ii apartine coachul intregul proces poate fi mult diferit.
Un lucru e sigur referitor la coaching: vei fi in siguranta si-ti va fi bine!
Fara nici un dubiu.

Un pic mai „inalti”

Mergeam eu asa intr-o zi cu masina cand brusc mi-a venit in minte un gand: pe masura ce trec anii parca devenim un pic mai “inalti”…. bucurandu-ne astfel de sansa de a avea o perspectiva mai clara si mai larga asupra intamplarilor, oamenilor, lucrurilor, privindu-le in contextul mai larg din care ele fac parte.
E frumos, ce sa zic…

9 asemanari intre adulti si copii

Citesc o carte despre motivele pentru care mint copiii:
1. Pentru a evita o pedeapsa;
2. Pentru a obtine ceva ce nu poate fi obtinut altfel;
3. Pentru a-si proteja prietenii de probleme;
4. Pentru a se proteja de ceva rau;
5. Pentru a castiga admiratia sau interesul celorlalti;
6. Pentru a evita stanjeneala;
7. Pentru a-si proteja intimitatea;
8. Pentru a demonstra propria putere asupra unei autoritati;
9. Pentru a evita crearea unei situatii sociale dificile.
Nu am totala convingere ca adultii mai mint din motivul numarul 3 dar am vazut deseori scos la lumina motivul 5…
Pentru cine vrea sa aprofundeze, cartea se numeste „De ce mint copiii” scrisa de Paul Ekman. O carte interesanta zic eu.

Am gresit, pe bune!

Mi s-a intamplat in drumul meu prin viata sa gresesc de o mie de ori. Am gresit facand afirmatii despre lucruri pe care nu le-am cunoscut suficient, am gresit apreciind oamenii in mod subiectiv, am gresit dand sarcini fara sa le analizez in cele mai mici detalii sau fara sa tin seama de prioritati, am gresit promitand lucruri fara sa am certitudinea ca voi putea sa le fac, estimand posibilitati, sarindu-mi tandara cateodata din nimic, expediind fara chef oameni care aveau nevoie de mine, uitand sa fac lucruri sau facandu-le pe unele alandala. Poate ca am mai gresit si in multe alte cazuri si nici macar nu mi-am dat seama dar acum am chef sa scriu despre ghemul ala de sentimente naspha care se instaleaza in tine odata ce realizezi ca ai gresit. E un soi de vinovatie, amestecata cu teama, ciuda, furie, dezamagire, tristete, sictir si lipsa de speranta. Pot spune cu mana pe inima ca putine sentimente pe care le-am trait sunt mai de rahat ca asta. Putine de tot. Desi n-am fost niciodata genul care sa ingroape sub un munte de argumente care mai de care mai tembele o greseala de-a dreptul evidenta, trebuie sa admit ca uneori cand am gresit, am preferat sa « fug », sa inchid usi catre oameni si situatii care mi-erau dragi, am preferat sa pierd mult mai mult decat as fi pierdut recunoscand greseala, am ales sa sufar ca un caine numai ca sa nu recunosc sub nicio forma ca am gresit! Basca, uneori faptul de a ma afla intr-o pozitie manageriala importanta sau faptul de a avea fel de fel de scoli care mai de care mai inalte si mai sofisticate incepeau sa-mi transmita mesaje aiuritoare ca as putea avea tot timpul dreptate si atunci cu atat mai greu mi-era sa-mi admit greseala.
Este de-a dreptul rar sa dai de oameni care sa-si asume responsabilitatile unor greseli si de aceea imi sunt cu atat mai dragi cei care o pot face firesc, uitandu-se in ochii tai, explicandu-ti ce au avut in vedere initial si cum s-ar putea repara ceea ce s-a intamplat. N-am vazut decat oameni puternici facand asta, oameni care au incredere in ei si in valoarea lor, oameni langa care nu ti-ar fi teama sa mergi pana la capatul pamantului. Nu mi s-a parut niciodata ca s-au facut de rahat ba din contra. I-am respectat si admirat mai mult.In plus mi-am dorit sa fiu ca ei.
Cand am inceput si eu sa-mi recunosc greselile, in locul ghemului de sentimente aiurea s-a instalat o stare placuta de emotie, de libertate, de crestere. Am simtit ca devin mai buna de fiecare data si am simtit din plin adevarul vorbei : “Oricat de mult ai fi mers pe un drum gresit, intoarce-te!”
Imi doresc sa am mereu puterea de a spune : Am gresit, imi pare rau…

Si cand se rupe podul ce faci?

Slava Domnului ca nu mi s-a intamplat de foarte multe ori sa aflu lucruri absolut dezamagitoare despre oamenii la care tin. Si zic asta pentru ca ma face varza o chestie ca asta pentru zile si zile intregi.
Sa fie clar ca nu ma refer la mici nimicuri ci la dezamagiri din alea cat China cum s-ar zice, care-ti taie respiratia si-ti pun sub semnul intrebarii intregul sistem de judecata.
Uite de exemplu, nu demult, am aflat despre o persoana pe care o admir mult, fix pentru atitudine, verticalitate, demnitate etc …ca a plans in fatza unei doamne intr-un context de job. Ca a plans, intelegi?
Jur ca daca cineva m-ar fi intrebat inainte daca asa ceva ar fi posibil i-as fi ras in fatza si i-as fi zis ca habar n-are despre cine vorbeste. Poate chiar i-as fi zis si vreo doua…
Si totusi….
In fine, m-am tot gandit pentru ca m-a bantuit tare povestea asta si simt ca m-am intalnit intamplator (sau poate nu intamplator) cu niste “explicatii”.
Primul semn sa zicem, a fost cand mergeam eu asa pe strada, ca o doamna tantosa ce sunt (pe naiba!) si filozofam ca n-as face asa ceva in vecii vecilor, sub nicio forma, pentru nimic in lume si asa mai departe, cand, nu stiu cum naiba, m-am impiedicat de ceva din asfalt si era sa iau o cazatura zdravana. Am inteles atunci ca e doar un pas pana la a deveni ridicol din intamplari pe care nu intotdeauna le controlezi.
Al doilea semn e legat de zilele astea. Pentru ca sambata am ultimul curs de NLP din programul Master Practitioner am vrut sa trec in revista teoria acumulata pana acum si mi-au cazut ochii pe una dintre presupozitii care zice cam asa: “Orice comportament are in spate o intentie pozitiva”.
Chiar asa! Cine stie? Poate ca asa s-a eliberat omul nostru de o emotie negativa sau poate (doar poate) asa a depasit o credinta limitativa. N-am cum sa stiu care a fost intentia pozitiva dar cert este ca a fost una!

Ei bine, pentru momentul cand se rupe podul dintre mine si oamenii foarte dragi la care tin, o sa pastrez in minte presupozitia asta: Orice comportament are in spate o intentie pozitiva!
La naiba, de ce-oi fi suferit eu atat in ultima saptamana neputand sa-mi scot povestea asta din minte???

PS Poate m-ai mai auzit spunand asta aici …cea mai inalta valoare in viata mea e demnitatea. Cred ca de asta povestea m-a afectat asa de tare. Dar m-am eliberat acum. Pe cuvant.

Mentoratul vazut de pe la varful piramidei lui Maslow

Din punctul meu de vedere mentoratul e moca si zau daca nu mi s-ar parea de-a dreptul nefiresc sa cer bani pentru asta. Nici n-as cere si nici n-as da. Daca prin absurd n-as gasi niciun mentor – in acceptiunea clasica a termenului – care sa vrea sa ma invete ceva de care am nevoie ca sa ajung mai repede la un obiectiv pe care mi l-am propus fara sa-i platesc, m-as limita probabil la mentorii din carti incercand sa invat de la ei intr-un mod pasiv, trecut prin filtrul mintii mele. Adevarat lucru, sa nu poti sa pui intrebari cand ceva ti-e neclar, asta e un dezavantaj serios. Dar la fel de adevarat e ca pentru unele arii ale vietii – „mentorii din carti” ar putea functiona. N-am sa ma hazardez sa raspund la intrebarea – Pentru care arii ale vietii ar functiona?- pentru ca asta depinde mult de la om la om. Si cand zic arii ale vietii ma refer la cariera, relatii, familie, copii, prieteni etc etc.
Important este sa-ti aduci aminte de Roata vietii (am scris un articol pe tema asta acum ceva vreme) si sa vezi cam unde ai nevoie de un mentor real (cu care sa poti intra in contact direct – face to face, telefon, email, mess etc). Daca tinzi sa crezi ca oamenii vor gandi despre tine ca esti slab pentru ca iti cauti un mentor te asigur ca e fix pe invers. Mie (ca psiholog ce sunt) mi se pare o dovada de putere, de echilibru, de autocunoastere si de dorinta de perfectionare sa recunosti ca ai nevoie de suport intr-o anumita arie a vietii (sau in mai multe, poate chiar in toate). Suntem cu totii intr-un proces de evolutie si cel mai adesea mentorii au la randul lor mentori care au si ei la randul lor mentori care si ei la randul lor…Si uite asa procesul continua la nesfarsit.
Si pana la urma urmei de ce zic eu ca mentoratul e in general moca?
Pentru ca dincolo de timpul pe care ti-l ia e o onoare sa-ti propuna cineva sa-i devii mentor. Cu siguranta cand ti se intampla asta nici nu te-ai imbogati din banii pe care i-ai lua si nici n-ai muri de foame fara ei. Satisfactia insa de a contribui la povestea de succes a cuiva este insa nepretuita. Mentorii, dupa cum ii vad eu, sunt cu un pas in etajul 4 al piramidei lui Maslow iar cu altul pasesc deja in 5. La etajele astea banii sunt undeva dupa nevoia de recunoastere, respect de sine, incredere etc
Deci daca simti ca ai nevoie de un menor tine minte 2 lucruri:
1. In cele mai multe cazuri vei gasi oameni care sa faca asta moca;
2. Nu e o dovada de slabicune sa ceri ajutor ci chiar una de putere.