Tag Archives: gesturi pe care ne dorim sa le facem

Gesturile pe care nu le facem

De ceva vreme vad la metrou o femeie a carei varsta imi este greu sa o apreciez. E slaba moarta si sta rezemata de un zid, cu capul in jos. Are cu ea un copil cam de 8 ani. El tine capul drept si priveste absent lumea din jur. Nu cer, stau doar lipiti de zid de parca ar astepta executia. De fiecare data mi-e foarte mila de ei. Par cu adevarat neajutorati si la limita vietii. Si totusi de cateva ori la rand am luat cu mine mila si am trecut mai departe …pana aseara cand m-am oprit, am scos 100,000 din portofel si i-am dat baiatului. A tresarit surprins de valoarea bancnotei din mana lui. Femeia a baguit un Dumnezeu sa va ajute si s-a lipit din nou de zid. L-am luat pe copil de maini si i-am zis sa nu se lase descurajat si sa aiba incredere. Mi-era mila si-mi venea sa plang. Am plecat luandu-i cu mine in gand. De atunci m-am tot intrebat unde se desparte in viata drumul norocului si al nenorocului. Pentru ca eu zic ca oricine care e sanatos si nu e in situatia lor ar trebui sa se simta norocos.
Asta e un gest pe care l-am facut.

Tot zilele trecute, in curtea Mec-ului de la Oraselul Copiilor, am vazut o bunica cu o fata de cam 13-14 ani. Se tineau de brat. Fata era doar piele si os, purta o basmaluta sub care se vedea pielea capului. La brat avea un pansament din care iesea o branula. Nu e greu deloc sa intelegi ce era cu ea. Doamne Dumnezeule, era doar un copil iar bunica aia cu nu stiu ce puteri facea ca plimbarea lor sa fie normala.. Ca un sut in stomac am resimtit durerea lor si ca intotdeauna cand ceva mi se pare profund nedrept si mai ales de neindreptat mi-a venit sa plang. As fi vrut sa o strang pe copila aia firava in brate si sa-i pot da ceva din energia mea. As fi vrut sa o incurajez cumva. Dar gestul asta n-am stiut cum sa-l fac si am trecut mai departe.
Nu stiu cand si cum am sa le pot uita.

Acum 2 sau 3 luni am fost la o conferinta intr-un hotel de lux. Aveam prezentare fix dupa pauza de pranz si am preferat sa nu merg la masa si sa stau prin sala in ideea de a mai repeta un pic. La doar cateva sali de sala unde era conferinta la care participam era un concurs international de vioara. Pe hol o japoneza sau chinezoaica de 14-15 ani, intr-o rochita diafana de voal rozaliu, statea rezemata de perete si tremura. Tremura de parca era la Polul Nord. De emotie isi freca mainile si-si musca buzele. Era singura pe hol si probabil ca ea urma sa cante. Nu stiu unde avea parintii, profesorii sau oamenii care venisera cu ea. Era doar ea, singura pe hol, in fatza unei usi din spatele careia se auzeau sunete de vioara, intr-o tara straina de la capatul lumii. Mi-a fost din nou ingrozitor de mila si pentru o clipa m-am simtit ca ea.
M-am oprit, am privit-o in ochi si i-am spus: It will be good, it will be good, it will be good ….in timp ce ea se uita foarte mirata la mine.
Am fost in Japonia si stiu cat e de greu sa te apropii de ei si totusi mi-a venit sa o imbratisez si sa o tin asa, pret de cateva secunde, pana am simtit cum se linisteste. Apoi i-am zambit si i-am spus ca are o rochie minunata. Mi-a zambit si ea. N-am mai vazut-o la sfarsitul conferintei, concursul se terminase.
Asta e din nou un gest pe care l-am facut.

N-am povestit nimanui de gesturile astea dar dintre toate, amintirea fetei din Mec ma urmareste cel mai mult. Cred ca ducem cu noi povara gesturilor pe care ne-am dorit sa le facem dar n-am avut curaj…

Si cat de mult mi-as fi dorit sa fi avut!