Category Archives: Uncategorized

10 povesti inspirationale

Am găsit de-a lungul timpului aceste povestiri inspirationale / motivationale prin diferite cărti, pe altele le-am auzit de la altii povestite la seminarii, conferinte, cursuri sau pur si simplu la o cafea. Fiecare mi-a plăcut pentru ceva anume, fiecare mi-a fost de folos intr-un anumit moment.

Cei doi călugări

Demult, demult, la o mânăstire situată undeva în inima pustietății, trăia o comunitate mică de călugări. Încercau să se gospodărească din munca lor trăind din ce cultivau sau creșteau pe lângă mânăstire. Se fereau pe cât posibil de lumea exterioară și mai ales de tentațiile ei. Regulile lor erau stricte și clare iar în privința femeilor erau cele mai stricte: Nu aveau voie să privească, să vorbească sau să atingă vreodată o femeie.

Într-o zi, doi dintre călugări au fost nevoiți să părăsească mănăstirea și să meargă până în cel mai apropiat oraș pentru a rezolva câteva lucruri importante ale mănăstirii. Drumul era lung și greu, străbăteau păduri, urcau și coborau dealuri, treceau râuri și văi. Au ajuns osteniți la oraș iar spre seară, când rezolvaseră ce aveau de făcut, au trebuit să se întoarcă la mânăstire.

În drumul lor a apărut ploaia, norii negri se îngrămădeau peste tot iar fulgerele brăzdau cerul. Ploua cu găleata, iarba pe care călcau mustea de apă iar pârâurile pe care le aveau de trecut se umflaseră mult în matca lor.

Lângă un astfel de pârâu au zărit o femeie ce se chinuia să-l treacă dar apa era prea învolburată și prea rapidă. O vedeau ținându-se de pietre dar mersul ei părea nesigur iar pericolul o pândea la fiecare pas.

Unul dintre călugări înțelegând că singură femeia n-ar fi avut nicio șansă să treacă pârâul și să ajungă la casa ei, a luat-o în brațe și, ușor, ușor, pas cu pas, a trecut-o pe malul celălalt. În urma lui venea și celălalt călugăr. Femeia i-a mulțumit, iar cei doi călugări au plecat pe drumul lor mai departe, spre mânăstire. Liniștea se lăsase între ei, niciunul nu scotea vreun cuvânt.

După câteva ore bune de tăcere, călugărul care mersese în spatele celui ce trecuse cu femeia în brațe pârâul, a întrebat întristat:

“Dar bine frate, cum ai putut să faci una ca asta?  Știi bine că noi nu avem voie să atingem vreo femeie iar tu ai trecut-o pârâul în brate…”

Celălalt călugăr l-a privit nelămurit : “Eu am trecut-o pârâul dar am lăsat-o acolo. Tu încă o mai duci?”

Sursa povestii inspirationale: Osho

Caracatița și rechinul

Trăia odată, la zeci și zeci de metri sub nivelul mării, o caracatița tânără numită “Nina”. Nina își petrecea majoritatea timpului construind lucruri ciudate din pietre și din scoici. Era foarte fericită.
Dar apoi, într-o zi de luni, a apărut un rechin. “Cum te cheamă?” a întrebat-o rechinul. “Nina” a răspuns ea. “Ai vrea să fii prietena mea?” a întrebat el. “OK, ce trebuie să fac?” a a răspuns Nina. “Nu foarte mult” i-a spus rechinul, “Doar lasă-mă să mănânc unul dintre brațele tale”. Nina nu mai avusese niciodată un prieten și s-a gândit că poate asta trebuie să faci ca să ai unul. S-a uitat la brațele ei și s-a gândit că poate n-ar fi un sacrificiu prea mare să facă asta pentru noul ei prieten.
În fiecare zi a săptămânii Nina și noul ei prieteni s-au jucat împreună, au explorat peșteri, au construit castele de nisip, au înotat cât au putut de repede și, în fiecare zi când rechinul îi spunea că este înfometat Nina îi mai dădea câte un braț al ei să-l mănânce.
Duminică după ce s-au jucat toată ziua rechinul i-a spus din nou Ninei că îi este foarte foame. “Nu inteleg”, i-a spus ea, “ti-am dat deja 6 dintre brațele mele iar acum vrei încă unul?”
Rechinul a privit-o cu un zâmbet prietenos și i-a răspuns: “De data asta nu vreau unul, le vreau pe toate”. “Dar de ce?”, a întrebat Nina iar rechinul i-a răspuns : «Pentru asta sunt prietenii »
Rechinul și-a luat masa iar apoi s-a simțit foarte trist și foarte singur. I-a lipsit cineva cu care să exploreze peșteri, să ridice castele de nisip și să înoate foarte, foarte repede. Îi era dor de Nina foarte mult, așa că a plecat să-și caute un nou prieten.

Povestea inspirationala face parte din filmul „Short term 12”. O poti vedea aici:

Secretul fericirii

Se spune că într-o bună zi, un comerciant s-a gândit să-și trimită fiul să învețe secretul fericirii de la cel mai înțelept om din lume. Băiatul a rătăcit prin deșert mai mult de 40 de zile până când a ajuns la un castel minunat, în vârful unui munte. Acolo locuia înțeleptul pe care-l căuta.

În loc să găsească un sfânt refugiat în chilia lui, când a pășit în sufrageria castelului a văzut acolo mare forfotă: negustori ce veneau și plecau, oameni care discutau înflăcărat în grupuri, o mică orchestră cânta o muzică suavă iar în mijlocul camerei trona o masă plină cu platouri cu cele mai alese bucate ale acelei lumi. Înțeleptul părea foarte ocupat, discuta cu toată lumea, trecea pe la fiecare grup, iar tânărul a trebuit să aștepte ore  în șir înainte de a-i veni rândul să primească atenție.

Înțeleptul i-a ascultat intrebarea dar s-a scuzat că nu are timp atunci să-i explice secretul fericirii. L-a sfătuit să se mai plimbe prin palat timp de 2 ore iar apoi să se întoarcă la el.

„Între timp vreau să te rog să mai faci ceva”, i-a spus înțeleptul întinzându-i o linguriță în care a turnat două picatui de ulei. “Cat timp te plimbi prin palat, du cu tine lingurița aceasta cu ulei fără să verși cele două picături din ea.”

Băiatul și-a început plimbarea, a urcat și a coborât scări, a străbătut coridoare, încăperi și grădini ținând mereu ochii ațintiți pe lingurița cu cele două picături de ulei. După două ore s-a întors la înțeleptul care-l aștepta curios: “Deci? Ai văzut minunatele tapiserii persane din sufrageria palatului? Sau grădina de vis ce i-a luat grădinarului 10 ani să o amenajeze? Sau vechile mele pergamente din biblioteca?”

Băiatul, încurcat, i-a mărturisit că n-a observant mai nimic pentru că singura lui preocupare au fost cele două picături de ulei din linguriță.

„În cazul asta, mai du-te încă o data să vezi minunățiile de care ți-am povestit. Nu poți să te încrezi în sfatul unui om dacă nu-i cunoști casa..”

Băiatul a luat din nou ligurita cu picăturile de ulei și s-a întors la explorarea palatului de data asta a observat totul în jurul său,  piesele de artă de pe pereți, grădina cu păuni și flori, pergamentele, munții ce se vedeau în depărtare. La întoarcere i-a povestit înțeleptului cu entuziasm tot ce a văzut. “Dar unde sunt cele 2 picături de ulei de care te-am rugat să ai grijă?” Privind linguriță băiatul a văzut că în drumul său le vărsase fără să-și dea seama.

“Ei bine, am să-ți dau un singur sfat: Secretul fericirii este să te bucuri de toate frumusețile lumii dar să nu uiți niciodată de picăturile de ulei din lingurița ta…”

Aceasta poveste inspirationala am gasit-o in cartea “Alchimistul” de Paulo Coelho.

Povestea punctului negru

Într-o zi un profesor a intrat în clasă și le-a cerut studenților să se pregătească pentru un test surpriză. Toți așteptau concentrați în băncile lor, așteptând subiectele.

Profesorul le-a înmânat câte o foaie de hârtie așa cum proceda întotdeauna. Când a terminat de împărțit testele le-a spus să întoarcă foaia dar spre surpriza tuturor nu au găsit acolo nicio întrebare ci doar un singur punct negru în centrul paginii.

Văzând mirarea de pe fețele lor, profesorul le-a spus: ”Vreau să scrieți despre ce vedeți acolo”. Confuzi, studenții au început să scrie încercând să răspundă testului ce li se părea totuși inexplicabil.

La sfârșitul orei, profesorul a adunat foile și a început să citească cu voce tare răspunsurile.

Toți, fără excepție, încercaseră să definească punctul negru, culoarea, mărimea, poziția lui în centrul paginii.  Când toate lucrările au fost citite, în clasă s-a lăsat liniștea.

Profesorul i-a privit și le-a spus: “N-am să vă dau note pentru această lucrare, vreau însă să vă dau o temă de gândire: Niciunul dintre voi nu a scris despre partea albă a paginii. Toți v-ați concentrat pe punctul negru și uneori asta se întâmplă și în viața noastră. Insistăm să ne concentrăm pe punctul negru, care poate fi orice, o lipsă temporară a banilor, o relație complicată în familie, o dezamăgire pe care ne-a provocat-o un prieten, o supărare sau o problemă trecătoare. Punctul negru este adesea foarte mic în comparație cu tot restul pe care-l avem în viața noastră dar el tinde să ne ocupe întreaga minte. Încercați să priviți dincolo de punctul negru, bucurați-va de fiecare moment pe care viața vi-l oferă”.

Regele Arthur și vrăjitoarea

Se spune că într-una dintre bătălii, când era încă foarte tânăr, Regele Arthur a fost capturat și închis de către monarhul unui ținut învecinat. Acesta ar fi putut să-l ucidă dar, impresionat de tinerețea și de idealurile lui Arthur i-a oferit libertatea cu condiția de a-i răspunde, în termen de un an, la o întrebare: “Ce își doresc femeile?”

O astfel de întrebare ar fi putut fi o încuietoare pentru oricine, dar Arthur, dorind să-și salveze viața, a acceptat provocarea monarhului. S-a întors în regatul său și a început să întrebe în stânga și-n dreapta încercând să afle răspunsul: a întrebat prințesele, preoții, pe înțelepții curții, pe judecători, dar niciunul nu i-au putut da un răspuns satisfăcător. Mulți l-au îndemnat să o consulte pe vrăjitoarea ținutului pentru că doar ea ar fi putut avea răspunsul însă vrăjitoarea era cunoscută pentru prețurile exorbitante pe care le cerea.

Când anul era pe sfârșite și termenul de răspuns se apropia cu repeziciune, lui Arthur nu-i mai rămăsese decât o singură șansă. Vrăjitoarea a acceptat să-i dea răspunsul însă doar cu condiția ca Sir Lancelot, cel mai nobil cavaler al Mesei Rotunde și cel mai bun prieten al Lui Arthur să o ia de soție. Arthur a fost îngrozit de prețul cerut, vrăjitoarea era o creatură respingătoare, bătrână și cocoșată cu părul atârnându-i în dezordine,  cu un sigur dinte rămas în gură și cu un miros greu ce rămânea mereu în urma ei.  N-ar fi putut să-i facă celui mai bun prieten așa ceva, dar Sir Lancelot l-a asigurat că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a-i salva viața lui Arthur.

Astfel nunta a fost aranjată iar vrăjitoarea i-a dat lui Arthur răspunsul: “Ceea ce orice femeie dorește cu adevărat este să aleagă cum doreste să-și trăiască viața”. Toată lumea din regat a simțit că acesta era răspunsul căutat, așa a crezut și monarhul care i-a redat libertatea lui Arthur.

Când nunta s-a sfârșit, Lancelot a intrat cu inima strânsă în dormitor dar acolo îl aștepta cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Mirat a întrebat-o ce s-a întâmplat: “Pentru că ai un suflet bun, eu voi fi de acum înainte doar jumătate din zi vrăjitoarea cea urâtă pe care o știai și cealaltă jumătate a zilei voi fi femeia frumoasă pe care o vezi. Ce preferi, l-a întrebat ea: frumoasă pe timpul zilei sau frumoasă pe timpul nopții?”

Lancelot a rămas pe gânduri: să aibă alături de el, pe timpul zilei, o femeie frumoasă pe care să o arate tuturor dar să își petreacă toate nopțile cu o bătrână vrăjitoare? Sau să aleagă să aibă lângă el, zi de zi, o vrăjitoare urâtă iar nopțile să le petreacă lângă o femeie încântătoare?

Nobilul Lancelot i-a spus într-un final că o lasă pe ea să aleagă. Vrăjitoarea a zâmbit: “Voi fi frumoasă de acum tot timpul pentru că m-ai lăsat să aleg cum doresc să-mi trăiesc viata”

Povestea sacului cu bani

Se povestește că într-o bună zi, norocul și-a dezlegat eșarfa cu care îi erau legați ochii și a decis că nu mai dorește să fie orb, că vrea să poată ajuta oamenii pe măsura faptelor, a muncii și a sufletului lor.

I-a privit zile în șir, le-a urmărit viața, bucuriile, tristețile, îndoielile și speranțele.

I-a atras atenția un bărbat ce se apropia de vârsta pensiei. Muncea din greu, ca să-și întrețină familia, să-și țină copiii în școli și să le asigure o viață mai bună. Mâinile ii erau crăpate de muncă, umerii gârboviți de griji. În zorii fiecărei zile pleca în salopeta lui de muncitor, mereu pe același drum, către atelierul în care lucra. Seara se întorcea istovit acasă. “Uite un om pe care vreau să-l ajut” și-a zis norocul.

Și pentru că omul nostru mergea zi de zi pe același drum, norocul s-a gândit să lase în calea lui o pungă plină cu bani. Atâția bani cât muncitorul n-ar fi avut sau n-ar fi putut să strângă vreodată. Bani ce l-ar fi scos din sărăcie și care ar fi asigurat, pentru el și pentru familia lui, un viitor mai bun.

Norocului îi bătea inima de-i spărgea pieptul de bucurie la gândul că va ajută un om care merită să-și schimbe viața. A pregătit punga de bani și cu câteva minute înainte ca muncitorul să treacă pe acolo a plasat-o la intrarea pe pod. L-a văzut cum se apropia și de abia aștepta să-i vadă bucuria când va găsi punga de bani.

Dar omul nostru, exact în acea zi, a avut un gând pe care nu-l mai avusese niciodată: “De 40 de ani merg pe acest drum, știu pe de rost fiecare metru așa că astăzi m-am gândit să-l fac cu ochii inchisi”. Și chiar înainte de a intra pe pod, a închis ochii și a mers fără nicio greșeală, spre atelierul lui.

Norocului i-au dat lacrimile, a căutat în buzunar eșarfa și și-a legat ochii. N-a mai vrut să vadă cine va găsi punga de bani și s-a gândit că așa o fi să fie, Norocul să fie orb.

(aceasta poveste inspirationala am văzut-o acum foarte multă vreme, ecranizată într-un filmuleț. Cred că era un filmuleț făcut de Gopo dar nu mai știu sigur…)

Lumina din întuneric

“Un scriitor japonez povestea ce i se întâmplase unui ofițer din țara lui în timpul războiului din Manciuria. Militarul fusese capturat de sovietici și aruncat să moară de foame și de sete în fundul unui puț, în beznă și în frig. Numai că, în toată deznădejdea aceea, o dată pe zi avea loc ceva minunat.

Atunci când soarele se afla chiar deasupra, preț de câteva minute, lumina pătrundea până în fundul puțului. Ofițerul o descria ca pe o explozie strălucitoare de speranță.

După câteva zile a fost salvat de camarazii săi și, deși nimeni nu se mai aștepta, a scăpat cu viață. Și totuși, mulți ani după terminarea războiului , omul continua să-și amintească de acel episod cu nostalgie. Tocmai pentru că trăia în cea mai neagră  disperare, raza aceea de lumină reprezenta o injecție de fericire pentru el. Deși ofițerul a reușit să-și refacă viața după război, , spunea că niciodată nu mai trăise fericirea acelor minute când lumina ajungea pe fundul puțului.

Fericirea o pot percepe cu toată intensitatea doar cei care au avut și suișuri și coborâșuri. Cei care trăiesc călduț, navigând printre emoții moderate, probabil nu vor cunoaște adevărata esență a vieții.

Aceasta este invățătura poveștii cu puțul: uneori trebuie să atingi fundul prăpastiei ca să înțelegi măreția cerului.

Am gasit aceasta poveste inspirationala in cartea “Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” de Care Santos și Francesc  Miralles (la origini din Murakami Cronica Pasarii Arc)

Povestea vorbei

Într-o bună zi, o femeie a bătut la chilia unui bătrân călugăr și l-a rugat să-i dea un sfat: “Părinte, am greșit față de cineva care mi-a încredințat un secret iar eu nu l-am putut păstra. Cum aș putea să fac să șterg tot ce s-a întâmplat și să fie totul ca înainte?”

Bătrânul călugăr a privit-o în ochi pe femeie, a dat din cap a înțelegere și mângâindu-și barba albă i-a spus: “Uite fiica mea ce am să te rog să faci: Du-te acasă, ia un sac de cânepă, nici prea mare nici prea mic, apoi mergi prin sat și ori de câte ori găsești un fulg pune-l în sac. Când e plin, vino din nou la mine”.

Femeia l-a privit cu speranță, i-a mulțumit și a plecat mai împăcată spre casa ei. A umblat multe zile prin sat să umple sacul cu fulgi iar când a revenit la chilia bătrânului călugăr ochii ei luceau de speranță: ”Am strâns părinte sacul cu fulgi, uite-l aici”.

Bătrânul călugăr a dat din nou din cap și i-a spus: “E bine că l-ai strâns, e semn bun că-ți pare rău de tot ce s-a întâmplat. Acum am să te rog să mergi pe la fiecare casă din satul tău și să lași în fața porții câte un fulg, apoi să vii din nou la mine”.

Femeia a plecat cu sacul de fulgi în mână și, rând pe rând, a lăsat câte un fulg la fiecare poartă din satul său. Seara a adormit linistită și împăcată că urmase întocmai sfatul bătrânului călugăr.

A doua zi a alergat într-un suflet la chilia lui și cu bucurie i-a spus: “Parinte, toată ziua de ieri mi-am petrecut-o mergând pe străzile satului meu și lăsând la poarta fiecărei case câte un fulg. Am făcut exact ce mi-ai cerut”.

Mai ai un ultim lucru de făcut fiica mea a spus bătrânul călugăr, acum du-te și strânge-i la loc în sac. Toți fulgii pe care i-ai pus ieri la porțile caselor mergi și adună-i și vino cu ei la mine”.

Femeia nedumerită a plecat să facă ce-i ceruse bătrânul călugăr. A umblat ore și ore pe străzile satului, căutând fulgii la fiecare poartă. A doua zi când s-a întors cu lacrimi în ochi la chilia călugărului strângea in pumn doar o mână de fulgi. “Parinte, nu i-am mai găsit, cred că i-a luat vântul și i-a purtat în alte părți..”

“Desigur că i-a luat vântul și i-a purtat în alte părți, fiica mea. Așa e și cu vorba. Atunci când ai spus-o ea nu mai e a ta, e ca un fulg ce va fi purtat de vânt. Nu mai poate fi luată inapoi…”

(Povestea inspirationala e spusă cum mi-am amintit-o. Am citit-o cândva, într-o carte a Părintelui Cleopa).

Valoarea unei pietre

Într-o zi, un tânăr și-a întrebat tatăl care este valoarea vieții lui. În loc să-i dea un răspuns direct, tatăl i-a pus în palmă o piatră și i-a cerut să se ducă la piață să vadă cât obține pe ea, dar fără să o vândă. “Daca cineva te întreabă cât costă, tu să nu spui nimic, doar să ridici două degete”.

Neînțelegând prea bine ce se întâmplă, băiatul a plecat la piață iar acolo o femeie l-a întrebat: “Cât costă piatra asta? Aș dori să mi-o pun în gradină”. Băiatul fără să spună nimic a ridicat două degete iar femeia a spus: “2 dolari? O cumpăr!”

A dat fuga acasă și i-a spus tatălui că o femeie a dorit să-i cumpere piatra pentru 2 dolari.

Acum vreau să duci piatra asta la muzeul din josul străzii, i-a spus tatăl, și dacă cineva de acolo te întreabă cât costă tu doar să ridici din nou 2 degete. Băiatul a plecat spre muzeu iar acolo un domn a dorit să-i cumpere piatra. Băiatul n-a scos nicio vorbă a ridicat 2 degete și a așteptat. Bărbatul a întrebat: “200 de dolari? O cumpăr!”

Mirat, a plecat alergând spre casă și i-a spus tatălui că un domn de la muzeu dorește să-i cumpere piatra cu 200 de dolari.  Tatăl a zâmbit: “Fiule, ultimul loc în care vreau să duci această piatră este magazinul de pietre prețioase. Arată piatra proprietarului magazinului și nu scoate o vorbă iar dacă el întreabă care este prețul ridică 2 degete. Băiatul s-a dus la magazinul de pietre prețioase, a arătat piatra proprietarului iar când acesta a întrebat prețul a ridicat cele 2 degete așa cum îl învățase tatăl său.  “In regulă, o cumpăr pentru 200,000 de dolari”. Băiatul, fără să știe ce să răspundă, a fugit acasă: “Tată, proprietarul magazinului de pietre prețioase vrea să o cumpere cu 200,000 de dolari”

Tatăl l-a privit în ochi și i-a spus: “Intelegi cum este judecată valoarea? Vezi tu, nu contează de unde vii, unde te-ai născut, culoarea pielii sau cât de bogat sau sărac te-ai născut. Contează unde decizi să te poziționezi tu, oamenii cu care decizi să te înconjori și cum decizi să ai grijă de tine.

Ai putea să-ți trăiești întreaga viață gândindu-te că ești o piatră ce valorează 2 dolari, ai putea trăi întreaga viață înconjurat de oameni care să te prețuiască doar la 2 dolari. Dar cu toții avem un diamant înăuntrul nostru, și putem să decidem să ne înconjurăm cu oameni care știu și pot să vadă valoarea  din noi. Putem alege să ne vindem la piață sau la magazinul de bijuterii. Poți alege să  vezi și tu valoarea în alți oameni, îi poți ajută și tu pe alții să vadă diamantul din ei. Alege înțelept oamenii cu care te înconjori, ăsta ar putea fi cel mai important lucru din viața ta.

Aceasta poveste motivationala am gasit-o cautand pe net un mod interesant de a deschide un training. In engleza aici

Cele 3 vase cu apă 

Otânără s-a dus la mama ei să se plângă de greutățile vieții sale. De fiecare dată când rezolva o problemă apărea alta. Nu știa ce să mai facă și avea nevoie de un sfat

Mama ei a dus-o în bucatraie unde a umplut 3 vase cu apă și le-a pus pe foc. În scurt timp, apa a început să fiarbă. În primul vas a pus un cartof, în cel de-al doilea un ou iar în ultimul a pus cafea. Le-a lăsat la fiert fără să spună un cuvânt. După un timp, a luat vasele de pe foc. A scos cartoful și l-a pus pe o farfurie, apoi oul iar în final a pus cafeaua într-o ceașcă. Apoi a întrebat-o pe fata ei: Spune-mi, ce vezi?

Un cartof, un ou și o cafea a răspuns ea. Mama a rugat-o să ia cartoful în mână și să-l pipapie. Era moale la atingere. Apoi a rugat-o să spargă oul. După ce l-a decojit a observat că oul era tare. La final mama a rugat-o să bea din cafea. Fiica ei a zâmbit în timp ce savura aroma și gustul cafelei.

Fata a întrebat-o ce au însemnat toate acestea.

Mama ei i-a explicat că atât cartoful cât și oul și cafeaua au trecut prin același proces de fierbere. Fiecare a reacționat diferit.

Cartoful a fost la început tare și puternic însă după ce a fost fiert a devenit moale și sfărâmicios. Oul a fost fragil la început însă după ce a fost fiert s-a întărit. Dar cafeaua a fost unică. După ce a fost fiartă ea a schimbat apa.

-Tu cum ești, a întrebat-o pe fiica ei? Cum reacționezi atunci când dai de greu? Ești precum cartoful care pare puternic dar care atunci când dă de durere și obstacole devine moale? Ești ca oul care începe cu o inimă maleabilă dar care se schimbă când este fiert? Ești precum cafeaua care a reușit să schimbe apa fierbinte, mediul însuși care a provocat-o? Atunci când apa a devenit fierbinte cafeaua și-a împrăștiat aroma. Dacă suntem precum cafeaua, atunci când întâmpinăm obstacole putem schimba situația din jurul nostru. Cei mai fericiți oameni nu au neapărat tot ce este mai bun, dar reușesc să scoată ce este mai bun din viața lor.

Povestea inspirationala am gasit-o intr-o carte a lui Dale Carnegie: „Cum sa invingi grijile si stresul”

Cele mai bune spectacole de teatru ale anului 2018 (intr-o opinie foarte subiectiva, de spectator)

  1. Pădurea spânzuraților – TNB

A fost ultimul spectacol de teatru al anului 2018, nu credeam că mai poate să-mi tulbure ceva topul dar acest spectacol al domnului Radu Afrim a zburat cu grație direct pe primul loc. “Măreț” este cuvântul pe care l-am folosit la final încercând să-l descriu și nu-mi aduc aminte să mai fi folosit vreodată cuvântul ăsta despre un spectacol. Am auzit păreri că poate au fost câteva scene un pic lungite și poate unele au fost inutile, or fi fost, pe mine nu m-au deranjat, nici nu știu când au trecut aproape 4 ore. Montarea este spectaculoasă, te simți când într-un sat de la țară, când pe câmpul de luptă, când în trecut, când în prezent. Spectacolul te prinde parcă de mână și te smucește din scaunul confortabil de teatru purtându-te cu el peste tot, ca pe un drum inițiatic prin povești, situații, decizii, îți pune în față oglinzi în care prin sufletul personajelor îți vezi propriul suflet. E de neratat zic eu.

  1.  Coriolanus – Teatrul Bulandra

Dacă la Pădurea spânzuraților am folosit cuvântul “Măreț”, la Coriolanus am folosit cuvântul “Intens”. Am ieșit din sala de la Bulandra ca din arenă, plină de praf din cap până-n picioare dar cu sufletul crescut până la cer. Echipa spectacolului Coriolanus, cu domnul Alexandru Darie în frunte este una în fața căreia să-ți scoți pălăria iar dacă n-ai pălărie să te duci și să-i strângi tare în brațe pentru efortul și pentru talentul lor prin care pot să facă așa o minunăție de spectacol. Nu scriu mai multe, am scris pe larg aici (mai atrag încă o dată atenția că sunt ceva spoilere în text).

  1.  Amadeus – Teatrul Metropolis

Nu e niciun dubiu că domnul Victor Ioan Frunză face spectacole de vârf și că trupa pe care și-a format-o la Teatrul Metropolis (cu George Costin, Andrei Hutuleac și toți ceilalți)  este printre cele mai bune din țară. Cred că mai bine de 1 an am vânat bilete și, într-un final, când îmi pierdusem cu totul speranța, le-am primit cadou de la un prieten, în cel mai incredibil mod cu putință. Îmi venea să plâng pe ele de fericire nu alta. Se joacă în sala mică de la Metropolis iar biletele cred că se epuizează în 10 minute de când sunt puse la vânzare online. Nu știu cum să le prinzi dar, pe cuvânt, merită tot efortul. Este tot așa, un spectacol maraton, dacă nu ești cu mașina este posibil să pierzi ultimul metrou, dar asta nici nu te mai supără pentru că atunci când ieși din sală ai un zâmbet pe față care nu se mai șterge și ai și niște aripi de fericire că astfel de spectacole se joacă în orașul tău și că tu ai șansa să le vezi.

  1.  Hamlet – Teatrul Metropolis

Când vânam bilete la Amadeus vânam și la Hamlet. Tot la Metropolis, tot ieșit din mâna domnului Frunză, tot cu trupa lui. Mi-a fost greu să aleg între cele două spectacole pe care să-l pun mai înainte. Hamlet-ul e ceva incredibil, o lume recladita veridic, o descindere de forțe pe scena mică de la Metropolis.  Nu știu cum reușește domnul Frunză să-și construiască cu așa măiestrie poveștile astea care-ți zboară mintea (😊). În general, când aleg o piesă de teatru, mai arunc un ochi pe cronici dar la spectacolele domnul Frunză nu o mai fac. Numele lui pe afiș este o garanție că n-are cum să fie rău. Aaa, și să nu uit să dau un exemplu, că tot ziceam de lumea reclădita veridic, în scena groparilor pare că se sapă o groapă chiar acolo, lângă scenă, cu pământ aruncat cu lopata și cu tot tacâmul astfel încât la final ieși din sală de spectacol prin țărână.

  1.  20 de ani în Siberia-TNB

Acesta este un spectacol care îți rupe inimă în bucăți. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să ies în lacrimi dintr-o sală de spectacol și să văd în jurul meu aproape pe toți ceilalți spectatori cu ochii roșii de plâns și cu șervețelele în mână. Sigur, știu mulți oameni în jurul meu care când se gândesc la teatru se gândesc la spectacolele de comedie în care să se tăvălească pe jos de râs și să plece apoi relaxați acasă sau la un șpriț, pentru că, nu-i așa, viața e destul de nasoală ca să mă duc să mai plâng și la teatru.

Am mai aterizat și eu la câte o comedie, au fost unele la care am râs copios deși mă dusesem îndoită că mă poate amuza pe mine așa ceva ((😊)) , totuși piesele care mi-au rămas în suflet pe termen lung sunt cele care m-au provocat într-un fel deosebit, cele care m-au zgâlțâit, care mi-au arătat povești de viață incredibile și oameni care au luptat pentru viața, pentru credința și pentru sufletul lor.

“20 de ani în Siberia” este o bijuterie de specatcol inspirat din viața Aniței Nandis. O singură actriță pe scenă, Amalia Ciolan și poate numele ei nu-ți spune mare lucru acum, după spectacolul ăsta o vei ține minte însă, pe viață.

Pe Anița Nandis o vei purta în suflet și vei fi pe de o parte furios și trist că așa ceva s-a putut întâmplă iar pe de altă parte mândru că există printre ai tăi oameni care nu și-au pierdut sufletul și credința indiferent de grozăviile prin care le-a fost dat să treacă. Iar asta îți dă speranță pe mai departe. https://www.youtube.com/watch?v=TaxO7dh4JcA

  1.  Tipografic majuscul – Teatrul Odeon

La spectacolul ăsta m-am dus fără vreo așteptare specială și fără să știu ceva despre el. Știam doar că joacă Cătălina Mustață care mi-e foarte dragă și pe care n-o mai văzusem de multă vreme. Am pus Tipografic Majuscul așa de sus în preferințele mele pentru subiectul său inspirat dintr-un caz real, dosarul “Elevul”, de care nu auzisem nimic. Pe scurt este povestea unui tânăr de 17 ani, elevul Mugur Călinescu de la liceul A.T Laurian din Botosani, care în 1981, în plină perioadă comunistă, a scris pe panourile ce înconjurau un șantier din centrul orasului mesaje de libertate și de protest (“Ne-am săturat de lipsuri. Vrem libertate” sau “Ne-am săturat de mizerie”).

Mesajele au continuat să apară pe panouri zile în șir spre disperarea miliției și a securității și în ciuda pândelor pe care le organizau ca să-l prindă pe autor. Când în final l-au prins, ușor de estimat, viața lui și a celor din jurul lui, mai ales a mamei, a devenit un coșmar. Anchete, persecuție, bătaie, marginalizare. Un coșmar îmbrăcat în haina “vrem să te ajutăm să-ți îndrepți comportamentul..” Interesant modul în care s-au raportat la această întâmplare cei din jurul lui Mugur Călinescu: prietenii, colegii de școală, profesorii, vecinii, chiar și tatăl lui.

Într-o perioadă dominată de frică, un tânăr de 17 ani din Botoșani a avut curajul să-și scrie mesajele de protest visând să-i inspire pe compatriotii lui. A mai trăit doar 3 ani după ce a fost prins.

Nu e trist și revoltător că știm atât de puțin despre oameni ca el?

Spectacolul o avea multe lucruri să i se reproșeze (poate minimalismul său), pentru mine este însă, așa cum ziceam în topul preferințelor mele iar Mugur Călinescu în inima mea.

Mai multe despre el aici: https://adevărul.ro/locale/botoșani/torturat-securitate-indaznit-ceară-libertate-Îl-țineau-3-ore-zi-față-lămpi-făcut-leucemie-murit-1_5665d8497d919ed50efd02f6/index.html

  1.  Anonimul venețian- TNB

Delicat și emoționant spectacol despre o poveste de dragoste spartă cumva în bucăți dar rămasă în suflet până la final. Un el și o ea, foști soț și soție cu ani în urmă, se reîntâlnesc în Veneția. El e artist, acum singur și bolnav în fază terminală, ea e o femeie ambițioasă, cu o viață comodă și așezată. Jocul reproșurilor, al ironiilor, al învinovățirilor se întâmplă undeva la suprafață, mai în adânc printre replici și priviri întrezărești mereu dragostea și regretul pentru tot ce-ar fi putut să fie dar din păcate n-a fost. Ilinca Goia și Andrei Ionescu mi s-au părut a fi foarte potriviți în rolurile lor.

  1.  Pe jumătate cântec – Teatrul Odeon

Din nou un spectacol de genul “One woman show”, cu o Anda Saltelechi pe care nu o cunoșteam dar care m-a dat gata total și iremediabil (😊). Este povestea de viață a unei fetițe, Francesca, spusă în 9 mini povești ce acoperă intervalul de vârstă cuprins între 5 și 33 de ani. Fiecare mini poveste are un miez al ei, un fel de esență a vârstei respective. Anda Saltelechi e credibilă și impresionantă în toate ipostazele, trăiește și transmite emoțiile unei fetițe, ale unei adolescente îndrăgostită, ale unei femei ușoare și în final ale unei mame. Francesca și-a dorit dintotdeauna să devină cântăreață dar n-a avut curajul sau poate n-a putut să lupte pentru visul ei. E poate povestea unei ratări cu care ne putem asocia (măcar un pic) fiecare dintre noi cei care om fi avut vreodată un vis pentru care n-am avut curajul sau n-am putut să luptam… E de văzut piesa asta, povestea e într-un fel o lecție pentru viață iar Anda Saltelechi este o minune de actriță.

  1.  Zbor deasupra unui cuib de cuci – Teatrul Metropolis

Încă un spectacol al Domnului Victor Ioan Frunză și al echipei sale de super actori foarte tineri și foarte talentați. Nu l-am pus atât de sus cum am pus Amadeus și Hamlet poate pentru că aveam filmul cu Jack Nicholson în minte iar spectacolul nu e în direcția filmului (nu, nu e rău că nu e (😊)). Pentru gustul meu totuși e un pic cam mult dus spre comedie, râzi copios de întâmplări și încurcături diverse dar râsul ăsta nu poate fi unul din toți rărunchii pentru că, de fapt, știi că totul e o dramă.

Probabil că prin portița asta a comediei poți strecura mai ușor în sufletul omului teme mari și întrebări importante. Poate de asta este construit spectacolul așa. Eu însă n-am reușit să îmbin foarte bine în minte și-n suflet comedia și drama în acest caz. L-am pus totuși în top pentru că n-ai cum să nu-l pui. Jocul actorilor e desăvârșit iar în final, orice ai zice, este un spectacol de teatru pe cinste!

  1.  Schneider & Schuster

Dacă vrei să vezi doi actori excepționali la lucru mergi la “Schneider & Schuster”. Mihai Călin și Richard Bovnoczki spun povestea a doi actori evrei din Polonia în vremea celui de-al doilea război mondial. Într-o lume în care nu știi cine mai are nevoie de teatru ei se ambiționează să-i bucure pe oameni cu talentul lor iar atunci când parcă nu-și mai găsesc locul nicăieri se decid să-și facă ei un teatru. Nu reușesc însă mare lucru, în final sunt deportați, ajung într-un lagăr de concentrare și apoi în Siberia.

Când sunt eliberați se întorc într-o Polonie schimbată în care își vor sau nu-și vor mai găsi locul. Povestea lor, deloc veselă, e spusă însă cu umor, ironie și optimism. Dincolo de subiect, piesa asta merită văzută mai ales pentru performanța celor doi mari actori.

Acestea au fost cele 10 spectacole care mi-au plăcut cel mai mult în 2018. Voi mai scrie despre încă 10 spectacole pe care le-aș numi bune și la care nu este o pierdere de timp să mergi.

Apoi voi mai scrie și despre 7 spectacole de teatru care pe mine nu m-au convins deloc.

Și poate o să fac și un top al celor mai ciudate întâmplări trăite într-o sală de teatru, că e păcat să fie uitate (😊)

Dacă ai văzut spectacole de teatru minunate spune-mi și mie despre ele. Poate nu le-am văzut și așa mi le pun pe lista de 2019. Îți mulțumesc de pe acum!

În valea păstorului 

Povestea asta se învârte în mintea mea de ceva vreme, am tot luat laptopul să o scriu dar n-o simțeam gata de a fi spusă. Poate nici acum nu e, am să o scriu însă așa cum va dori ea să curgă în pagină.

Este vorba despre război, eroi, recunoștință și mai ales despre a nu uita.

A început absolut întâmplător, cândva prin septembrie, când am auzit la știri că Principesa Margareta nu s-a dus la nunta Principelui Nicolae fiind plecată din țară. Teoretic acest subiect nu mă interesa absolut deloc, atunci însă, așa o fi fost să fie, am fost curioasă să văd unde a fost plecată și de ce plecarea asta a fost atât de importantă încât nu putea fi amânată.

Acela a fost momentul în care am aflat despre cimitirul militar de la Soultzmatt,  din Alsacia, în care sunt îngropați 678 de soldați români. Habar n-aveam cum au ajuns în Alsacia și ce s-a întâmplat acolo, am început să caut și așa am dat de firul întâmplărilor. Au fost luați prizonieri de nemți în Transilvania în timpul primului război mondial și duși  în Alsacia (pe atunci teritoriu german), într-un lagăr de muncă unde au fost efectiv exterminați prin muncă infernală, foamete extremă și frig în perioada 1917-1918.

Am citit tot ce am găsit pe net pe tema asta, foarte puțin de altfel. Ce s-a întâmplat la Soultzmatt e de nedescris, scrierile lui Jean Nouzille, profesor de istorie la Universitatea Strasbourg povestesc despre faptul că dintre toti prizonierii, românii erau puși la cele mai grele munci, la tăiat piatră și la doborât bușteni, că lucrau în zdrențe și desculți în plină iarnă. Când murea câte unul dintre ei pe drumul spre cimitir și în cimitir copiii francezi impresionati de cum arătau prizonierii încercau să le strecoare în mână câte un cartof fiert și o bucată de pâine. Daca ii prindeau, nemtii ii omorau in bătaie pe bietii copii.

Francezii, văzându-i pe români, slabi ca niște umbre, căutând, de disperare, resturi de mâncare prin gunoaiele de lângă cimitir au început să ascundă acolo câte un pic de mâncare pentru ei. Era însă prea puțin ca ei să poată supraviețui. Au murit pe capete, infometati, epuizati de munca si inghetati de frig.  Dacă la început înmormântările erau doar în weekend, pe măsură ce trecea timpul înmormântările deveniseră zilnice iar în final de câteva ori pe zi.

Am găsit o istorioară despre un soldat român ce a reușit la un moment dat să se strecoare din lagăr, să străbată un drum de câțiva kilometri printr-o pădure, până în sat, și să bată la geamul unei familii de francezi.  Familia se numea Nicolett, i-au deschis ușa riscandu-și propria libertate sau poate chiar viața, i-au dat să manace și i-au și pus în traistă ceva de mâncare pentru camarazii săi. Solomon Coconașu (așa se numea soldatul român) le săruta la plecare mâna si revenea la familia de francezi, noaptea, de câteva ori pe săptămâna, timp de multe săptămâni. Într-o zi când a aflat că va fi mutat în altă parte i-a rugat pe francezi să le dea adresa ca să le scrie. Pentru a nu risca și mai mult, francezii au luat ei adresa lui și i-au promis că-i vor scrie ei. Și au făcut-o, scrisoarea lor a ajuns în România în 1918 dar răspunsul de la Solomon Coconașu a venit de abia în 1921. Probabil el a povestit și autorităților despre familia Nicolett, că așa se explică faptul că informația a ajuns la Regina Maria care i-a cerut doamnei sale de onoare, Simona Lahovary, să-i trimită doamnei Nicolett o scrisoare în numele ei:  “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-ați ocupat de prizonierii români nefericiți, în timpul războiului, m-a insărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră și să vă adresez întreaga sa mulțumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ținuta de la încoronare și speră să îl păstrati ca amintire din România, pe care nu o cunoașteți, dar pentru care ați făcut atât de mult.”

Se spune că francezii au păstrat scrisoarea și fotografia cu mult drag.

În 1919 Franța a dăruit României platoul de la Val du Patre (Valea Păstorului) pentru a fi organizat cimitirul românesc pe locul fostului lagăr si s-au angajat sa ingrijească ei pe veci acest cimitir, din banii localitatii. În 1922 are loc sfințirea cimitirului în prezența Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Pe una dintre inscripțiile din cimitir stă scris un mesaj al reginei: “Soldati Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pămant, care nu vă mai este străin”.  Din acel an, pana in prezent, familia regală merge periodic la cimitirul din Soultzmatt. Acolo se ducea Principesa Margareta când n-a putut sa se ducă la nunta lui Nicolae. Mi-e dragă Principesa Margareta, mi-a devenit si mai dragă aflând asta.

În cimitir, mai târziu, a fost înălțată și o statuie reprezentând o femeie îngândurată despre care se crede că ar reprezenta-o pe Regina Maria dar care poate fi în egală măsură un simbol pentru toate mamele, soțiile, iubitele și fiicele ce-i așteptau să vină acasă pe prizonierii români de la Soultzmatt.

Niciunul dintre supraviețuitori nu și-a publicat memoriile, rămâne însă cimitirul ca mărturie și ca un strigăt de a nu uita.

Dacă sunteți cu mașina in Franta, pe lângă Strasbourg sau Colmar, faceți un ocol și vizitați cimitirul militar român din Soultzmatt. Le-o fi și celor îngropați acolo dor de neamul lor și-or vrea și ei să știe cum mai e pe la ei pe acasa….

Două povești din Paris

Citiesem acum ceva vreme pe blogul Adrianei Pârvu  despre un loc din Paris care-mi era total necunoscut. Nu mai auzisem niciodată de el, nu-l găsisem în nicio recomandare legată de Paris, nici măcar la categoria “hidden gems”. Era pentru prima dată când aflam de el și-mi aduc aminte că încă de atunci mi-am zis că data viitoare când ajung la Paris dau o fugă acolo.

Este vorba despre “Capela medaliei miraculoase” (acum cred că și tu dai din cap și zici “ce chestie, nici eu nu auzisem de locul asta” (:-)).

Se spune că în 1830, acolo, în Rue du Bac, unde exista o reședință a Fiicelor Carității,  Fecioara Maria i s-a arătat se câteva ori unei novice (sora Catherine Laboure) iar într-una dintre aceste apariții i-a indicat și cum să creeze aceasta medalie miraculoasă care purtată la gât de către credincioși și combinată cu rugăciuni are harul de a îndeplini dorinte și de a proteja de rău. Înțeleg că în prezent sunt în întreaga lume milioane de astfel de medalii.

Locul, situat nu departe de centrul Parisului, are aerul unui loc de pelerinaj. O mulțime de lume în capelă, fiecare pregătit să imortalizeze locul în care se spune că a apărut Fecioara Maria, racla cu trupul sorei Catherine Laboure, păstrat intact de 100 și ceva de ani. Fiecare cu gândul lui, cu rugăciunile și cu speranțele lui.

În magazinul de lângă intrarea în Capela se vând medalii fel de fel la prețuri modice. Se cumpără multe, pentru familie, pentru prieteni și cunoscuți. Aproape auzi fiecare familie făcând calcule: 3 pentru noi, două pentru părinți, una pentru X, alta pentru Y alta pentru….

La casă e o bătrânică, spre 8o de ani, îi pui medaliile pe care le-ai luat în palmă iar ea face întâi calcule cu pixul pe o hârtie, le verifică de câteva ori tot pe hârtie pentru ca în final să le verifice și pe un calculator de lângă ea. Îți zâmbește pentru că ai avut răbdare, îi zâmbești și tu pentru că e foarte bătrână și foarte drăguță și pentru că se ambiționează să facă socoteli cu mintea ei, ii intinzi cei câtiva Euro, apoi  pleci din Capela Medaliei Miraculoase. Strângi în pumn medaliile iar ceva mai târziu, în drumul spre metrou, îi zici bulversat celui drag de lângă tine: “Eu nici nu știu dacă să cred sau nu” iar el ridică din umeri și-ți răspunde: “Pai crezi sau nu crezi, asta e”.

Întreaga lume catolică crede, lumea ortodoxă nu crede si numește astfel de apariții, false teofanii.

Zilele trecute am căutat prin casă un șnur pe care să agăț medalia si să mi-o pun la gât. N-am găsit, apoi n-am mai căutat. Nu stiu dacă o să mai caut.

A doua poveste s-a născut într-o seară, pe esplanada Trocadero, de fapt pe scările ce coboară spre Turnul Eiffel.

Acolo, oamenii veniți din toate colțurile lumii așteaptă explozia de luminițe de pe turn ce durează 5 minute și se repetă la fiecare oră. 20,000 de beculete, 40 de kilometri de cablu și un buget de 4,5 milioane EURO fac posibilă minunea asta. E de neprețuit bucuria și încantarea trăită de miile de oameni ce stau cu ochii pe turn să prindă momentul. Se fac tone de poze acolo, cate o mireasă trece prin mulțime cu un buchet uriaș de baloane, fiecare om vâneaza o bucată de margine de scară pe care să se cătare pentru ca poza cu turnul să iasă de 1000 de like-uri. Apoi, după un timp, când luminitele se sting, oamenii se așează iar pe scări și asteaptă o nouă rundă. Am stat și eu un pic să mă bucur de atmosferă. La un moment dat, la baza scărilor a apărut un tip cu o chitară și cu o stație de amplificare ce făcea ca sunetul să se audă bine, până departe.

Cânta cu mult entuziasm tot feluri de șlagăre mai noi sau mai vechi: La Macarena, Despacito, Shape of you și-o mai fi cântat și altele dar nu mi le mai aduc aminte. Oamenii fredonau cu el, nimeni nu știa bine versurile, nici omul cu chitara nici oamenii de pe scări. Dar ce mai conta asta? Conta vibrația mulțimii și a locului ce te făcea să te simți, într-un mod straniu, cel mai norocos om din lume.

În final, când mă pregăteam să plec, a început “La Bamba”. Am trecut pe lângă omul cu chitara chiar când din pieptul lui tâșnea refrenul iar oamenii de pe scară aplaudau încântați: “Yo no soy marinero/ soy capital/ soy capital” cânta el. M-a bufnit râsul și până jos, lângă turn, am tot fredonat “soy capital/ soy capital”.

Apoi, lăsând amuzamentul la o parte, m-am gândit că poate “Yo soy capital” e chiar mai mișto ca “Yo soy capitan”. Oferă perspective mai largi, nu-i așa? (:-))

Coriolanus, cel mai intens spectacol de teatru văzut vreodată

(Atentie! Contine ceva spoilere!!)

De-a lungul timpului am văzut multe spectacole de teatru care m-au uimit și m-au emoționat mult. La “Regele Lear” (TNB) de exemplu, dacă-mi aduc bine aminte, pe scenă la un moment dat plouă și pare o ploaie reală iar mai târziu cineva chiar înoată într-o piscină. La “Vizita bătrânei doamne” (TNB) îmi amintesc cât eram de uimită că pe scenă părea construit un oraș întreg, cu străzi iar pe una dintre străzi cineva se plimba cu bicicleta. La “Carousel” (Bulandra) cum intri în foaier ai impresia că ai ajuns într-un parc de distracții, muzica răsună sănătos și te trezești imediat luat la dans de unul dintre actori. La “Omul cel bun din Seciuan” (Bulandra) cerul sălii e plin de flori iar asta crează o imagine absolut minunată. În Hamlet-ul de la Metropolis groparii chiar scot pământ cu lopata din ceva ce pare o groapă, la “Livada de Visini” (TNB), casa în care și pe lângă care se desfășoară  mai toată acțiunea urcă și coboară pe scenă în diferite feluri. Lista ar putea continua mult și bine dar am să mă opresc aici.

Cu toate astea, pentru mine Coriolanus rămâne cel mai intens spectacol de teatru văzut vreodată. Nu pot să-l pun în fruntea listei mele de preferințe pentru că acolo s-a așezat de multă vreme și cred că va fi foarte greu de depășit, minunatul spectacol “Crimă și pedeapsă” (Bulandra).

Revenind insa la Coriolanus, să văd o sală modificată în care spectatorii să nu stea pe scaunele clasice ci pe unele amenajate pe scenă, nu era o noutate, așa e și la Livada de vișini de exemplu. Nu mai văzusem însă scaunele așezate ca și cum ar fi fost o arenă ce înconjura scena acoperită de un strat gros de nisip.

E posibil ca acest spectacol să mă fi lecuit de nebunia de a-mi lua bilete în rândul întâi. Nu numai că am stat în rândul întâi, cu picioarele aproape pe nisip, ci am stat și pe primul loc dinspre culoarul pe unde actorii intrau în scenă. Iar când în distribuție sunt vreo 60 de oameni chestia asta poate deveni foarte intensă (😊). Încercam să stau cât mai chircită în scaun, împinsă total în George sa nu se impiedice naibii actorii de picioarele mele. Au fost momente in spectacol cand mi-a fost chiar un pic frică, luptele de pe scenă păreau foarte reale, săbii, topoare, ghioage, tot ce vrei. S-a și tras pe scenă de mi-a sărit inima din piept (rămăseseră cartușe pe jos la final), pe niște sfori atârnate din tavan au coborât aproape pe  mine luptători, un om în flăcări (reale) a trecut la doar câtiva centimetri de i-am simțit din plin întreaga dogoare. La un moment dat m-am trezit și cu un câine lup pe lângă mine. Au fost momente când a fost greu să respir de la praful care se ridica când alergau și se luptau 60 de oameni în nisipul de pe scenă, noroc că sistemul de ventilație funcționează binișor.

Lăsând astea la o parte, spectacolul este foarte bun și într-un mod absolut incredibil pentru o piesă scrisă de Shakespeare acum 600 de ani, foarte actual. Te face parte la întreaga acțiune, traiesti din plin povestea, ești și martor și judecător. Șerban Pavlu este Coriolanus și pe cuvânt că eu nu știu cum rezistă omul ăsta la un așa consum fizic și emoțional. Fleașcă era, curgeau apele de pe el dar era atât de credibil în tot ce făcea. Și restul actorilor, Camelia Maxim, Gheorghe Ifrim, Ionel Mihăilescu și toți ceilalți sunt minunați. Și figuranții (sunt de fapt mult mai mult de atât, un fel de personaj colectiv), tineri absolventi de teatru sunt foarte buni.

Spectacolul merită văzut, e intens și foarte special. Despre un erou care nici nu știi dacă e chiar erou și despre timpuri care seamănă izbitor cu cele pe care le trăim. Totul într-un praf în care se duc și vremurile și oamenii pană la urmă pentru ca să renască iar și iar.

E un maraton, am intrat în sală la 18.30 și am ieșit la 23.10. A fost și o pauză de vreo 15 minute în care am fugit afară să respir un pic. La final mi-am scos pantofii să scutur nisipul și pietricele din ei. Eu ca eu că eram îmbrăcată într-o bluziță și o fustă dar George era în costum. Amândoi arătam ca și cum fusesem tăvăliți pe jos. Am scuturat zdravăn hainele si tot a mai ramas nisip pe ele. Dacă am fi stat undeva mai sus (asta îți recomand) cred că era mult, mult mai bine.

Dar revin și zic, după ce am văzut zeci și zeci de piese, Coriolanus e pe locul 2 în topul preferințelor mele. Jos pălăria!

6 filme minunate, mai puțin cunoscute, cu profesori care schimbă viețile unor copii

Am spus că sunt filme mai puțin cunoscute pentru că nu o să mă refer la filmele minunate și în general foarte cunoscute gen: Dead poets society, Freedom Writers, Finding Forrester, Good will hunting etc.

Filmele listate mai jos ar putea figura foarte bine într-o listă numită “hidden gems” pentru că sunt cu adevărat niște bijuterii de filme.  Nu sunt din categoria filmelor comerciale ușoare și previzibile ci din cea a filmelor care nu seamănă cu altele, care nu știi cum vor evolua până la final  și care-ți rămân în minte și în suflet pentru multă vreme.

Le-am pus (oarecum) în ordinea preferințelor:

  1. Rosso come il cielo 

Un film magic inspirat din povestea lui Marco Mencacci , un important creator italian de muzică de film. La 10 ani, Marco trece printr-un accident grav în urma căruia rămâne aproape orb și, conform legii italiene de la acea data, este forțat să meargă la o școală pentru copii cu handicap. Acolo descoperă încet-încet lumea fascinantă a sunetelor dar cât de greu sau de ușor îi va fi să-și cultive noua pasiune rămâne de văzut.

  1. Daughters of Destiny 

Filmul spune povestea unui om de afaceri indian care ajuns la apogeul carierei decide să-și vândă afacerea din America și să înființeze o școală pentru cei mai săraci copii indieni, din casta de jos, a celor “de neatins”. Selectează câte un copil din fiecare familie și-i oferă acestuia educație de la 4 ani până la finalizarea liceului  pentru ca apoi să le finanțeze și facultatea. Condiția pentru fiecare copil este  să-și ajute familia și comunitatea și să încerce să rupă  cercul sărăciei și al neșansei. Este urmărită în film evoluția câtorva fete, pe parcursul a 7 ani. Minunat film (cu aer de reportaj) plin de speranța.

  1. The fencer

Un film inspirat din povestea spadasinului Endel Nedlis refugiat prin 1950 într-un sat estonian pentru a scăpa de poliția secretă rusă. Se angajează ca profesor de sport și așa, într-o doară, pune un afiș în școală anunțând lecții de scrimă fără să aibă prea mari așteptări având în vedere faptul că majoritatea copiiilor proveneau din familii extrem de sărace sau erau chiar orfani. Câți vor răspunde însă invitației lui și ce se va întâmpla cu ei mai departe rămâne să vezi. Un film încântător!

  1. Mucize

Un profesor este trimis, fără voia lui, fără familie, într-un sat izolat din Turcia profundă. Atât de izolat era satul încât profesorul a mai avut de străbătut pe jos o distanță de doi munți de unde l-a lăsat autobuzul până să ajungă la destinație.

Dar nu despărțirea de familie și distanța mare au fost problema ci faptul că acolo, în satul din munți nici măcar nu exista o școală. Omul nostru înțelege că singura soluție pe care o are este să construiască el școala iar alți bani înafară de cei strânși de el și de familia lui nu găsește. Ce se va întâmpla mai departe, cum va influența școala viețile tuturor, vei vedea. Emoționantă este și povestea unui tânăr cu handicap de care râdea întreg satul, căruia profesorul îi dă o șansă primindu-l în școala lui.

Dacă cineva m-ar ruga să descriu acest film cu doar un cuvânt aș spune: Capodoperă!

  1. Madadayo

Un film de Akira Kurosawa (minunate filmele lui!) care spune povestea unui profesor de germană aflat acum la vârsta retragerii din activitate, cândva după cel de-al doilea război mondial. Relația lui cu foștii studenți este una specială. În fiecare an ei organizează de ziua profesorului lor o petrecere, în care, conform unei legende japoneze a “batranului ce refuză să moara”, îi pun întrebarea: “Mada kai?”(ești gata?) iar răspunsul profesorului, după ce bea un pahar de bere (din ce în ce mai mic pe măsura trecerii anilor) este “Mada Dayo” (Încă nu), semn că viața merită în continuare trăită.

Cum îi sunt alături foștii elevi când profesorul se confruntă cu pierderi grele, rămâne să vezi. Este absolut emoționant.

Dacă este și acest film inspirat dintr-o poveste reală? Da, desigur!

Și acum, dacă te gândești bine, sigur ai și tu câțiva profesori pe care i-ai iubit și respectat atât de mult încât tare ai vrea să le spui  Mada dayo.

E un film de artă, mai pentru avansați (😊)

  1. Like stars on earth (Taare Zameen Par)

Din nou un film indian. Are ceva dans și ceva muzică (cum altfel?), dar o muzică ce, în general, ajută povestea. Poate lungește un pic filmul, nu mi s-a părut însă a-i reduce din farmec. Este vorba despre un copil ce nu reușește să învețe să scrie și să citească și pe care familia și școala îl presează să-și îmbunătățească performanțele. Într-o societate în care fiecare familie așteaptă de la copilul său să fie cel mai bun, un copil ce pare a se opune învățatului devine o mare problemă. Se găsește însă la un moment dat un profesor care să înțeleagă ce se întâmplă cu acest copil și să-i schimbe viața.

Ce prețioasă șansa de a îți ieși în cale un om care să aibă răbdarea să înțeleagă ce e cu tine. Tot o poveste reală și asta. Una care îți va deschide mintea și te va face să vezi altfel lucrurile. Ce să-ți dorești mai mult de la un film?

Chiar dacă am spus că nu este despre filme cunoscute lista asta, nu pot să nu las aici link-ul către poate cea mai frumoasă scenă dintr-un film: “Scena Oh Captain, my Captain” din Dead poets society. Aici

11 filme de nota 10 despre călătorii interioare

Era o vorbă care zicea că dacă după ce ai iubit ești același ca înainte, înseamnă că n-ai iubit destul. La fel de bine cred că poți să spui că, dacă după ce ai călătorit undeva, ești la fel ca înainte, înseamnă că degeaba ai mai călătorit.

Acestea fiind zise am să pun mai jos o listă cu câteva filme construite în jurul ideii de călătorie, dar nu orice fel de călătorie ci călătorii interioare schimbătoare de vieți.

Ca să-ți placă tipul ăsta de filme cred că trebuie să te preocupe un pic (sau mai mult) dezvoltarea spirituală, să te bântuie căutarea flăcării interioare și a drumului tău în viață.

Aș revedea filmele de mai jos oricând, pe toate. Nici nu sunt sigură că aș putea să fac o ierarhie. Le-am pus așa cum mi le-am amintit. Mai sunt și altele, poate mai pun o lista altă dată.

 1.Tracks

O poveste despre drumul de 2700 de km prin deșertul autralian făcut de o fată ce a luat cu ea doar 4 cămile și un câine. Un drum de găsire sau de regăsire, inspirat din povestea reală a lui  Robyn Davidson. Minunat!

 2.The straight story

Un film al lui David Lynch, inspirat dintr-un caz real. Este povestea lui Alvin Straight care traversează statele Iowa și Wisconsin să-și viziteze fratele pe care nu-l mai văzuse de multă vreme și despre care află că e bolnav. Alvin e sărac, n-are mașină, motocicletă, bicicletă. N-are nimic. Doar o mașină de tuns iarba cu care pleacă la drum. Fascinant filmul!

  3.Walkabout

Un film despre doi copii, frate și soră, abandonați  în deșert și care incearcă să supravietuiască ajutați de un adolescent aborigen. Într-un fel este un film despre creștere și maturizare,  despre diferențe culturale, despre întâlniri care schimbă vieți. Față de primele două ăsta este un film mai dens, mai greu și mai trist.

 4.Theeb

Un copil beduin călăuzeste prin deșert un ofițer britanic. Un film despre confluențe de lumi și de culturi, despre datorie și despre onoare. Grozav!

 5.The way

“The way” este un film despre Camino, celebrul pelerinaj la Santiago de Compostela. Văd tot mai des în jurul meu oameni care pleacă să facă acest drum al descoperirilor interioare. Filmul te introduce un pic în ideea “Camino” și o face cu ceva umor și cu talentul lui Martin Sheen. Povestea este despre un tată ce pleacă să facă acest drum în locul fiului care nu-l mai poate face.

E posibil că după filmul ăsta să intri în magia “Camino” și să vrei să vezi și să afli tot mai mult despre acest drum. Dacă se întâmplă așa ai putea să vezi și “Footprints”, povestea (mai spre documentar) a unui grup de pelerini americani ce aleg cea mai grea variantă de Camino, 1000 de kilometri de mers pe jos.

  1. Bab’aziz

Dacă te-ai întâlnit (măcar un pic) cu mistica islamică, dacă ți-a plăcut povestea întâlnirii dintre Shams din Tabriz și Rumi și poemele acestuia din urmă, filmul ăsta o să-ți placă mult. Nu e neapărat despre Shams și Rumi ci despre o fetiță ce îl conduce prin deșert pe bunicul său orb către o întâlnire a dervisilor ce are loc o data la 30 de ani. E un film poetic, filozofic și absolut încântător.

  1. The climb

Încă un film inspirat din fapte reale, niște fapte atât de incredibile încât parcă nici nu-ți vine să crezi că așa ceva ar putea să se întâmple cu adevărat. Pe scurt, filmul aduce aminte (deși e transformat cumva într-o comedie romantică) de ascensiunea pe Everest, până în vârf, a primului franco-algerian, Nadir Dendoune. Până aici nu știu dacă e neapărat ceva senzațional, senzaționalul vine din faptul că omul nu avusese niciun fel de pregătire pralabila. Reușește să se alăture unui grup de alpiniști mintindu-i că are un istoric de escalata serios pentru ca în final, când oamenii încep să-și dea seama (târziu însă ca să mai poată face ceva) să admită că experiența lui e legată doar de urcarea scărilor la bloc până la ultimul etaj unde stătea. De ce o face? În film pentru o fată, în povestea reală din care e inspirat filmul, pentru a le da locuitorilor din arondismentul 93 al Parisului unde locuia (Saint-Denis) speranța că pot face orice își doresc chiar dacă sunt oameni simpli despre care în general ceialalti au o imagine proastă gândindu-se că mai mult de dealeri de droguri sau maxim fotbaliști nu vor putea ajunge vreodată.

 

  1. The road within

Un film remarcabil la care am râs și-am plâns și pe care l-aș pune oricând pe o listă cu filme de văzut. Trei adolescenți cu probleme de sananate foarte speciale (Sindromul Tourette / anorexie/ tulburare obsesiv compulsiva), fug din sanatoriul în care erau internați căutând drumul spre ocean unde băiatul cu sindrom Tourette vrea să ducă cenușa mamei sale. E un drum în care învață despre ei și despre ceilalți iar tu cel care privești filmul înveți chiar mai mult și garantat sufletul tău va fi un pic altfel la final. Eu așa am simțit.

  1. Wild

O fată singură, cu un rucsac în spate, aproape distrusă de suferințele prin care a trecut, pleacă în cea mai grea călătorie, Pacific Crest Trial, un drum de peste 1600 de kilometri ca să-și liniștească gândurile și să renască într-un fel, pentru o nouă viață. Este un film tulburător, cum tulburătoare sunt de atât de multe ori întâmplările prin care viața te pune să treci. Mi-a plăcut mult. Și să nu uit să spun, filmul se bazează pe o poveste reală.

  1. The way back

Da, este tot un film inspirat din fapte reale și m-am tot gândit dacă să-l includ  sau nu în această listă. Este povestea evadării dintr-un lagăr din Siberia a 7 bărbați cărora li se alătură ulterior, pe drum, o fată. Drumul de 6400 de kilometri pe care îi fac până în India este îngrozitor de greu și de lung și doar dorința de a-și salva viața îi face să continue. Este un film despre limite și despre depășirea lor, despre camaraderie, umanitate și speranță. Este un drum cât o viață. La urma urmei poate ar fi trebuit pus chiar în fruntea listei.

11. Riding alone for thousand miles

Cu filmul asta l-am descoperit pe regizorul Zhang Yimou si m-am tot bucurat de atunci incoace de filme facute de el. „Riding alone for thousand miles” este un film emotionant (mi-au si dat lacrimile de vreo 2 ori) despre calatoria unui pescar dintr-un satuc din Japonia, pana in China profunda, pentru a duce la bun sfarsit un proiect al fiului sau de care era instrainat de multa vreme. Un film despre legatura magica parinti – copii, despre a nu renunta oricat ar fi de greu si despre oamenii pe care viata ti-i scoate in cale atunci cand credeai ca totul e sfarsit. O bijuterie de film.

Ar mai fi fost de adăugat pe listă și alte filme: Central do Brasil, Kikusiro, Into the wild, Cherry blossoms, Nebraska, poate chiar și Philomena, poate chiar și altele (😊)

Care este filmul de acest gen (Călătoria ca drum către propria viață și către propriul suflet) care ți-a plăcut cel mai mult? Ce ai adaugă la această listă?