Povestea aceasta este pe cât de scurtă pe atât de intensă, o parcurgi în câteva clipe pentru ca apoi să mai rămâi o vreme cu gândul la ea.
Am citit-o într-o carte a lui Kahlil Gibran , nu mai știu nici cum se cheama cartea nici cum se numea povestea, esența ei însă mi-a rămas însă în minte.
Se spune că, într-o bună dimineață, un vulpoi, mândru nevoie mare, își aranja blana ciufulită după somn când, la un moment dat, și-a zărit umbra. În soarele dimineții umbra lui era mult mai mare decât el. Vulpoiul a privit-o încântat, s-a bătut satisfăcut pe burtă și și-a spus: “Astăzi voi mânca o cămilă”.
A plecat apoi, încrezător, să caute cămila cu care să se ospăteze. Orele treceau una după alta dar vulpoiul nostru nu găsea nicăieri o cămilă.
Spre prânz, lihnit de foame, cu soarele amiezii deasupra capului și-a zărit din nou umbra. De data asta era mult mai mică decât el.
Mirat a suspinat: “Mă rog, cred că și un șoricel ar fi bun” și a plecat trist mai departe să caute șoricelul.
Morala nu ți-o mai spun, ai înțeles-o cu siguranță.
Te las însă să te gândești dacă ai dat vreodată, în drumurile tale prin viață, peste vreun vulpoi ce-și privea umbra doar în soarele dimineții.
Mariana Iosif's blog 