O poveste scurtă cu un ecou lung

Povestea aceasta este pe cât de scurtă pe atât de intensă, o parcurgi în câteva clipe pentru ca apoi să mai rămâi o vreme cu gândul la ea.

Am citit-o într-o carte a lui Kahlil Gibran , nu mai știu  nici cum se cheama cartea nici  cum se numea povestea, esența ei însă mi-a rămas însă în minte.

Se spune că, într-o bună dimineață, un vulpoi, mândru nevoie mare, își aranja blana ciufulită după somn când, la un moment dat, și-a zărit umbra. În soarele dimineții umbra lui era mult mai mare decât el. Vulpoiul a privit-o încântat,  s-a bătut satisfăcut pe burtă și și-a spus:  “Astăzi voi mânca o cămilă”.

A plecat apoi, încrezător, să caute cămila cu care să se ospăteze. Orele treceau una după alta dar  vulpoiul nostru nu găsea nicăieri o cămilă.

Spre prânz, lihnit de foame, cu soarele  amiezii deasupra capului și-a zărit din  nou umbra. De data asta era mult mai mică decât el.

Mirat a suspinat: “Mă rog, cred că și un șoricel ar fi bun” și a plecat  trist mai departe să caute șoricelul.

Morala nu ți-o mai spun, ai înțeles-o cu siguranță.

Te las însă să te gândești dacă ai dat vreodată, în drumurile tale prin viață, peste vreun vulpoi ce-și privea umbra doar în soarele dimineții.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s