Piata Kempes

Să tot fie ceva ani de atunci, era foarte, foarte dimineață și un frig de crăpau pietrele, prinsesem primul tramvai spre Piața Unirii de unde urma să luăm expresul spre aeroport și spre vacanța la schi.

În tramvai eram doar noi și câteva doamne îmbrăcate cu șube groase cu inscripția companiei de salubritate.

Toți eram zgribuliți și morți de somn, fiecare respirație făcea să plutească în aer mici fuioare de abur.

Barele erau înghețate bocnă iar eu cum nu port niciodată mănuși, îmi trăsesem mâneca pulovărului să pot să mă țin fară să îngheț.

La un moment dat, în zona în care linia tramvaiului 7 cotește spre dreapta ca să o ia în jos spre Parcul Carol, ne-am oprit.

Să fi fost semafor la ora asta când nu era nici țipenie de om pe stradă? O fi fost, mă gândeam cu nasul ascuns în geacă. Așa s-or fi gândit și doamnele de la salubritate care nu făceau nicio mișcare și nu schimbau niciun cuvânt intre ele. Minutele treceau și tramvaiul nu se mișca, am schimbat o privire cu George, jumătate amuzată, jumătate îngrijorată, cum ar fi să fi rămas aici?

L-am auzit pe vatman bombănind, doamnele au început să se miște și ele iar pe geam am zărit o mașină rămasă în fața tramvaiului derapând pe șine. Omul încerca cu disperare să pornească dar mașina aluneca când spre dreapta când spre stânga.

In tramvai nemulțumirea creștea, “Ia uite-l mă și p-asta cum a rămas aici”. “Pe aici se trece mă?” “Ce-ai căutat mă pe aici?”. Doamnele tâtâiau din buze nemulțumite iar omul încerca și încerca, fară rezultat.

Vatmanul a început să claxoneze, răsuna parcă tot Bucurestiul, iar ce a putut bietul om să facă în plus a fost să coboare in pulover din mașină și, cu un efort disperat, să încerce să o împingă. Inutil, nici nu se clintea.

Minutele treceau,  gândul meu fugise la faptul că trebuie să coborâm în ger să împingem și noi mașina de pe șine, că altă cale să ajungem la aeroport nu știu cât de repede găseam. Asta până când una dintre doamne, care tot urmărise cu atenție scena s-a întors către celelalte și a întrebat mirata:

“Dar asta nu cumva e Kempes al nostru?” “Kempes?” a răspuns neîncrezătoare alta și apoi toate s-au năpustit spre geamuri. “Ia uiteee, da, da, ia uiteee, e Kempes, Kempes al nostru  dar cum cum o fi rămas el aici?”

Au coborât din tramvai, l-au bătut pe spate pe omul cu mașina, cu care păreau ca se cunosc de când lumea, au râs un pic (lui nu părea să-i ardă) și au început să împingă. A coborât și vatmanul, am coborât și noi.

Mașina s-a mișcat și într-un final a eliberat șina de tramavi iar drumul nostru către aeroport era liber.

Doamnele au revenit în tramvai tropăind din picioare să se sucture de zăpadă. Vorbeau vesele intre ele, suflând  amuzate în mâinile înroșite de ger: “Era Kempes, Kemepes al nostru, bine că am dat de el  că cine știe cât stătea aici”.

Se uitau către noi zâmbind, ridicând din umeri a semn că ce să-i faci, se poate întâmpla, așa e iarna. Le-am răspuns si noi tot prin semne că „asta e”.

Din întâmplarea asta imi mai amintesc doar că una dintre ele a mai întrebat nelămurită “Da’ de unde o avea Kempes mașină?”

Nu i-a răspuns nimeni iar tramvaiul s-a legănat încet prin dimineața înghețată spre aeroport.

Si uite așa, de atunci încoace, ori de câte ori trecem prin locul ăsta, ne dam coate râzând: “Vezi că aici e Piața Kempes”.