Domnul Ola

L-am cunoscut când abia împlinisem 19 ani și mă angajasem pentru prima dată. Lucrase cândva cu maică-mea și cred că într-un fel se simțea obligat să mă ia sub aripa lui. In afară de el nu cunoșteam pe nimeni altcineva acolo.
Trecut bine de 50 de ani, era înăltuț și subtire, avea ochi albaștri frumoși, părul grizonant și un aer aristocratic. Domnul Ola fusese fără îndoială un bărbat frumos, dar cândva, pe la 20 și ceva de ani, făcuse un salt în apă și se lovise la coloană.
Mergea greu, cu picioarele îndoite, legănându-se când într-o parte, când în alta.Îmi amintesc că și o mână o folosea mai puțin. Nu l-am văzut niciodată cu un baston ca să-i ușureze mersul și nici mergând cu cineva la braț.
Se descurca așa cum putea el, străbătând mândru zile, anotimpuri și ani.
Se îmbrăca frumos, englezește, asortând întotdeauna la pantaloni o cămașa și o cravată șic sau un pulover elegant.
Pe vremea aceea eram asistenta unui mare șef din acea companie, telefonul de pe biroul meu suna non stop, dar nimeni nu mă căuta pe mine vreodată. Sau mai bine zis, odată la câteva săptămâni mă suna domnul Ola să mă invite la un ness. Niciodată nu mă chema la o cafea care ar fi fost ceva obișnuit, ci la un ness, pentru că ness-ul ăsta avea așa, un aer mai special.
Intârziam câteva minute ca să-i dau mai mult timp să-l pregătească, iar când ajungeam îl găseam așezat la birou cu ness-ul aproape gata. Fiecare ceașcă pe care am văzut-o avea o spumă fina, gălbuie pe care oricât m-am străduit și eu de atunci încoace să o obțin n-am prea reușit. Ba scăpam prea multă apă, ba rămâneau bobițe netopite…
Ca să dea drumul un pic conversației mă întreba ce mai face maică-mea, povesteam mici nimicuri despre ea și discuția începea să curgă încet încet, spre povești de tot felul, despre cărți, despre lume, despre stele, bucătărie și câte și mai câte.
Eram doar o puștoaică dar el mă răsfața și mă trata ca pe un musafir de soi, se străduia să-mi ofere o atmosferă veselă și relaxată. Dacă mai aveam nevoie de ceva, o bucățică de zahăr, un pahar de apă, un șervețel, nu mă lăsa niciodată să mă duc eu să le aduc. Se ridica imediat și, așa greu cum se mișca, se ducea să-mi aducă ce aveam nevoie.
Era o gazdă perfectă domnul Ola, mândră și perfectă.
De însurant, nu s-a însurat niciodată. Am auzit că-i spusese maică-mi că el mare lucru de oferit nu mai are, că o femeie merită mai mult și că ar fi nedrept ca cineva să-și lege viața de el.
Când terminam ness-ul plecam către biroul meu blestemând, înnebunită de tristețe, toată medicina lumii care nu a găsit o cale să-l repare. Îmi juram că o să mă duc să scotocesc bibliotecile să aflu leacuri pentru el.
M-am luat mereu cu treaba și n-am mai ajuns să fac ce mi-am promis, iar într-o zi am primit o nouă ofertă de job și am plecat. Nu știu de ce n-am păstrat legătura, nici maică-mea n-a mai păstrat-o. L-am căutat pe Facebook dar nu am găsit nimic. Facebook-ul vorbește mai mult despre oameni tineri.
Si chiar dacă mi-e dor de el și nu știu de unde să-l iau sau dacă mai trăiește, știu sigur că ori de câte ori amestec câte un ness îmi aduc aminte de el.
Și mai știu că mi-ar plăcea ca CV-ul unui om să nu se mai măsoare în joburi și-n ani ci în oamenii întâlniți și-n lecțiile învățate de la ei.