Gânduri cu zimți

Era o poză mică, alb negru, cu zimți. Se răsucea și se crăpa la capete iar imaginea era un pic ștearsă.

Într-o zi i se păruse că a apărut o pată galbenă …poate de praf. A suflat pe poză ca pe lentilele ochelarilor să o aburească un pic, apoi a șters-o zdravăn pe mâneca să o lustruiască. Pata însă era tot acolo. Gălbuie, ca un bec vechi atârnat de un colț.

Și-a înfășurat un deget în colțul bluzei, l-a înmuiat în gură și a încercat să șteargă pata dar degetul nu aluneca deloc, ba chiar în urmă rămâneau dâre lipicioase de lac. Acum era și mai rău, de lângă pata galbenă porneau  două urme de lac șters.

A mai lustruit-o un pic de mâneca apoi a privit-o îndelung.

Doi bătrânei pe prispa unei case de chirpici. Stăteau unul lângă altul cu picioarele suspendate la jumătatea prispei. Nu zâmbeau, se uitau undeva departe, dincolo de ochiul aparatului.

Ea avea o broboadă neagră legată sub bărbie din care ieșise într-o parte o împletitura subțirică de păr alb legată la capăt cu o bucată de cârpă roșie.  Purta o rochie de diftină cu flori, și o bundiță pe deasupra  iar în pe picioare avea ciorapi groși de bumbac  și niște galoși tăiați la spate pe care-i folosea ca papuci.

El purta pălărie (si-l amintea cum strigase în ultima clipă: ”Da’ mă și mie pălăria aia din cui d’acolo, să par și eu mai domn”) cămașă groasă în carouri și peste ea o vestă de lâna lucrată de mână și încheiată în fatza cu nasturi groși.

Pantalonii militărești, de postav gros, prea largi pentru el erau strânși mult în talie pe sub pulover.

Își amintea fiecare detaliu, stătea rezemată de zidul casei, era o zi de început de primăvară  cu miros de pământ reavăn.

Îi privise cum se așezaseră unul lângă altul, cum își dăduseră cu mâna peste poalele rochiei și peste pantaloni să scuture orice urmă de praf, cum își îndreptaseră un pic spatele când li se spusese scurt: “ ia, acum să va uitați aici’..

Știa poza pe de rost, o compusese în minte de nenumărate ori ca pe un film, o pornea când de la ei pe prispă când de la ei umblând prin curte. Uneori dădea totul pe repede înainte alte ori lăsa acțiunea să se deruleze cu încetinitorul iar de descompus, descompunea imaginea similar. Câteodată doar îi ridica de pe prispă și-i scutura de praf iar alte ori mai făcea câțiva păși cu ei insotindu-i în curte la treburile lor din care se inrerupsesera.

Dintre toate pungile pline cu poze doar pe asta o alesese să o poarte cu ea. I se părea vie, momentul acela de viață continua să trăiască în portofelul ei.

Când mai rămânea câteodată singură o privea minute în șir. Își trecea zimții peste buricele degetelor și și-i îndesa dureros sub unghii.

Plimba poza ascunsă în căușul palmei până în dreptul inimii, trăgea de câteva ori adânc aer în piept rădicând-o și coborând-o în ritmul respirației apoi și-o trecea peste obraji¸peste frunte, peste ochi și în final o ducea la ureche și rămânea cu ea lipită acolo minute în șir.

Pândea cel mai mic zgomot pe care l-ar fi auzit din fotografie așa cum auzise de nenumărate ori deslușit vuietul mării în câte un melc.

Chircită în pat, cu genunchii la gură își ținea poza mică lângă ureche. Ațipea cu gândul la ei iar când se trezea, pe obraz îi rămânea întipărit un șir de zimți.

Dădea cu degetul pe fiecare adâncitură a pielii și știa că prin zimții aia să vor strecura și ei cu totul într-o bună zi iar în palmă îi va rămâne doar o bucată albă de carton.