Tag Archives: pilde de viata

Domnul Ola

L-am cunoscut când abia împlinisem 19 ani și mă angajasem pentru prima dată. Lucrase cândva cu maică-mea și cred că într-un fel se simțea obligat să mă ia sub aripa lui. In afară de el nu cunoșteam pe nimeni altcineva acolo.
Trecut bine de 50 de ani, era înăltuț și subtire, avea ochi albaștri frumoși, părul grizonant și un aer aristocratic. Domnul Ola fusese fără îndoială un bărbat frumos, dar cândva, pe la 20 și ceva de ani, făcuse un salt în apă și se lovise la coloană.
Mergea greu, cu picioarele îndoite, legănându-se când într-o parte, când în alta.Îmi amintesc că și o mână o folosea mai puțin. Nu l-am văzut niciodată cu un baston ca să-i ușureze mersul și nici mergând cu cineva la braț.
Se descurca așa cum putea el, străbătând mândru zile, anotimpuri și ani.
Se îmbrăca frumos, englezește, asortând întotdeauna la pantaloni o cămașa și o cravată șic sau un pulover elegant.
Pe vremea aceea eram asistenta unui mare șef din acea companie, telefonul de pe biroul meu suna non stop, dar nimeni nu mă căuta pe mine vreodată. Sau mai bine zis, odată la câteva săptămâni mă suna domnul Ola să mă invite la un ness. Niciodată nu mă chema la o cafea care ar fi fost ceva obișnuit, ci la un ness, pentru că ness-ul ăsta avea așa, un aer mai special.
Intârziam câteva minute ca să-i dau mai mult timp să-l pregătească, iar când ajungeam îl găseam așezat la birou cu ness-ul aproape gata. Fiecare ceașcă pe care am văzut-o avea o spumă fina, gălbuie pe care oricât m-am străduit și eu de atunci încoace să o obțin n-am prea reușit. Ba scăpam prea multă apă, ba rămâneau bobițe netopite…
Ca să dea drumul un pic conversației mă întreba ce mai face maică-mea, povesteam mici nimicuri despre ea și discuția începea să curgă încet încet, spre povești de tot felul, despre cărți, despre lume, despre stele, bucătărie și câte și mai câte.
Eram doar o puștoaică dar el mă răsfața și mă trata ca pe un musafir de soi, se străduia să-mi ofere o atmosferă veselă și relaxată. Dacă mai aveam nevoie de ceva, o bucățică de zahăr, un pahar de apă, un șervețel, nu mă lăsa niciodată să mă duc eu să le aduc. Se ridica imediat și, așa greu cum se mișca, se ducea să-mi aducă ce aveam nevoie.
Era o gazdă perfectă domnul Ola, mândră și perfectă.
De însurant, nu s-a însurat niciodată. Am auzit că-i spusese maică-mi că el mare lucru de oferit nu mai are, că o femeie merită mai mult și că ar fi nedrept ca cineva să-și lege viața de el.
Când terminam ness-ul plecam către biroul meu blestemând, înnebunită de tristețe, toată medicina lumii care nu a găsit o cale să-l repare. Îmi juram că o să mă duc să scotocesc bibliotecile să aflu leacuri pentru el.
M-am luat mereu cu treaba și n-am mai ajuns să fac ce mi-am promis, iar într-o zi am primit o nouă ofertă de job și am plecat. Nu știu de ce n-am păstrat legătura, nici maică-mea n-a mai păstrat-o. L-am căutat pe Facebook dar nu am găsit nimic. Facebook-ul vorbește mai mult despre oameni tineri.
Si chiar dacă mi-e dor de el și nu știu de unde să-l iau sau dacă mai trăiește, știu sigur că ori de câte ori amestec câte un ness îmi aduc aminte de el.
Și mai știu că mi-ar plăcea ca CV-ul unui om să nu se mai măsoare în joburi și-n ani ci în oamenii întâlniți și-n lecțiile învățate de la ei.

Minunata lume nouă

Imi amintesc  că am citit undeva că dacă s-ar fi dat stațiilor de metrou nume de cărți, Pipera s-ar fi numit “Minunata lume nouă” după romanul lui Huxley.

Ei bine, din această minunată lume nouă mă târam într-o după amaiază de vară spre metrou. Aveam cu mine o geantă în care nici nu mai știu ce îndesasem și care-mi rupea  umărul și mai aveam și-un laptop în mâna cealaltă.

În metrou am vânat un loc, mi-am pus muntele de bagaje pe genunchi și m-am gândit cu speranță că bine ar fi să nu ajungă lângă mine cineva căruia să simt că vreau să-i cedez locul.

Dar cum se întâmplă când e să se întâmple, la Aviatorilor s-au urcat o mamă cu puștiul ei de vreo 4 ani. Frumoși amândoi, delicați amândoi. Încercau să stea cât mai lângă ușă, să nu deranjeze. Puștiul  ținea strâns în mână o bucată zdravănă de covrig și se agăța cum putea de geanta ei în timp ce ea, ridicată pe vârful picioarelor cauta să ajungă la o bară.

Pe scaunul de lângă mine, un tânăr de vreo 25 de ani, cu părul lung și căști pe urechi din care urla o muzică ce se auzea și peste 3-4 scaune adormise brusc.

Asta e, mi-am strâns bagajul și i-am făcut doamnei semn să vină să stea. Văzuse că nu mi-e ușor și nu prea voia. Probabil că tânărul nostru și-a dat seama că e un pic cam ciudat ce se întâmplă, s-a ridicat și el iar mama și puștiul ei cu ochi albaștri și păr blond și-au găsit amândoi locuri pe scaun.

Am văzut-o aplecându-se și atrăgându-i discret puștiului atenția “nu i-ai mulțumit doamnei pentru că ți-a cedat locul” iar el rușinat mă privea cu coada ochiului și-și lăsa capul pe ea. Se juca cu bucata lui de covrig, o trecea dintr-o mână în alta, desena cu ea forme diverse pe pantaloni, își băgase degetul mic în interiorul covrigului și-l transformase într-un soi de marionetă. La un moment dat a cules ceva de pe covrig, a ridicat ochii spre mine și m-a întrebat: “Vrei o sămânță?”

L-am refuzat zâmbind, gândindu-mă că s-a îndurat să-mi dea doar o biată sămânță de floarea soarelui din bucata lui de covrig iar el s-a întors contrariat către mama lui  “uite,nu vrea” și pret de încă o stație covrigul a continuat să fie subiectul lui de joacă.

N-a trecut mult până când am primt o nouă ofertă: “Vrei o sămânță?” L-am refuzat din nou, mama lui i-a spus că nu-i frumos ce face iar el o tot întreba sincer mirat: “de ce nu vrea?”

Aproape de Romană s-au pregătit să coboare. Puștiul i-a dat mamei bucata de covrig iar ea grăbită l-a întrebat de ce nu-l mănâncă până la sfârșit.

“Nu-i bun, doar semințele sunt bune” i-a răspuns el simplu.

Nu mai știu când s-au strecurat pe lângă mine spre ieșire. Rămăsesem agățată în răspunsul lui și în gândul că există, cu adevarat, chiar daca intr-un alt fel, o minunată lume nouă.

La fix

Era seară iar eu eram în stația troleibuzului 90 din zona Pieței Universității, pe lângă Ministerul Agriculturii. Așteptam și tot așteptam să vină troleul iar de la patiseria de lângă stație curgeau în valuri mirosuri irezistibile de covrigi calzi cu susan. Știu că n-ar trebui … dar, la naiba, cât rău poate să-mi facă un biet covrig?

Lângă fereastra patiseriei aștepta o bătrânică, cu o canadiană vișinie, lungă, aproape până la pământ. Stătea acolo, mișcându-se de pe un picior pe altul si privind în patisserie. Am trecut pe lângă ea, mi-am luat covrigul cu susan și m-am întors spre stație.

Trebuie să-ți spun că mi-e milă rău de bătrâni, de copiii care cerșesc, de bolnavi, de oamenii săraci și în genere de toată lumea nefericită și nevoiașă.

Nici nu-mi venea să mușc din covrig știind-o pe bătrânică cum așteaptă la geamul patiseriei așa că m-am întors la ea, am mângâiat-o ușor pe umăr și am întrebat-o cu drag:

-Vreți să vă luați ceva? A ridicat către mine niște ochi albaștri prietenoși și mi-a răspuns zâmbind, dând din cap:

-Da, da!

N-am mai stat pe gânduri și i-am întins imediat covrigul meu cu susan iar ea a rămas încremenită uitându-se la mine cu ochii ei albaștri. Nu schița niciun gest iar eu mă pregăteam să-i iau mâna și să-i pun covrigul în ea când vânzătoarea a deschis geamul și mi-a spus:

-Doamna așteaptă să i se încălzească ceva în cuptor.

– Credeați că cerșesc? M-a întrebat cu o voce firavă bătrânica iar eu de abia am mai apucat să spun un “Imi cer scuze” și s-o iau spre 90-ul pe care cred că Dumnezeu îl adusese în stație exact atunci.  La fix cât să mă ia cu tot cu covrig din povestea mea cu ochi albaștri , canadiană lungă și voce firava….

Despre daruri cu dichis

Citind o postare a lui Vlad Mixich (http://mixich.ro/secretul-pentru-cel-mai-frumos-cadou-de-craciun/) mi-am amintit și eu de un cadou frumos pe care l-am primit la un sfârșit de an.

Face parte din categoria darurilor care costă foarte puțin dar care, nu știu cum, reușesc să ți se lipească de suflet și să devină neprețuite.

Într-o cutiuță dreptunghiulară de carton, frumos ambalată și legată cu fundiță am găsit un soi de baghetă de zână făcută dintr-un pai (din ăla cu care bem suc (:-)) înfipt într-o steluță colorată, decupată din scârtâietoare. De baghetă era agățat un bilețel pe care scria: Zână dragă, am admirat mult toate lucrurile minunate pe care le-ai făcut anul acesta”

Poate oi fi eu mai sentimentală, nu stiu! Ce știu sigur e că acea cutiuță și bagheta magică din ea mi-au ramas in suflet.

Priceless!