Fragili, puternici și imperfecți.

Îmi amintesc că eram la un curs care avea că tema nebunia începutului de secol XX la Paris. Discuția curgea fascinant printre ateliere de pictură, cârciumioare și cabarete. Se vorbea despre Montmartre și Montparnasse, despre Suzanne Valadon, Vameșul Rousseau, Utrilo, “Modi” și Picasso, despre Bateau-Lavoir, Lapin Agile și La Ruche. Era de-a dreptul fascinant, încercam să mai notez una alta, despre un loc din Paris, un film, o carte, un pictor, o expresie, o povestioară ca mai tărziu să mai caut și să-mi tot construiesc firișoare de legături cu acea atmosferă boemă inegalabilă.

La un moment dat discuția a alunecat în cu totul alta zonă, una despre care nu auzisem până atunci și în care era vorba despre o tehnică prin care vasele de ceramică sparte sunt lipite cu o substanță ce conține aur, lăsând urmele spărturilor foarte vizibile și transformând vasul din ceva oarecum obișnuit în ceva cu totul unic.

Când se naște un vas este de multe ori posibil să mai poată fi făcut încă unul ca el dar când se sparge, fiecare se sparge în legea lui, se ciobește un pic sau se sparge de-a binelea în două, în trei sau chiar se face țăndări. Fiecare în funcție de rezistenta lui, de unde și cum cade și mai ales de ce se lovește.

Mi-am adus aminte astăzi de tehnica Kintsugi răsfoind notițele de la curs.

Se spune că în Japonia, cândva prin secolul al XV-lea, un shogun, întristat că vasul său de ceai din porțelan s-a spart, l-a trimis în China pentru a fi reparat dar rezultatul nu l-a mulțumit deloc. L-a trimis apoi unor artizani japonezi care s-au gândit că dacă acel vas îi era atât de drag shogunului atunci mai bine ar fi fost să-l transforme într-un obiect de artă lipind cioburile cu aur și lăsând toate lipiturile la vedere. Shogunului trebuie să-i fi plăcut foarte mult ce a ieșit din moment ce tehnica Kintsugi a devenit de atunci încoace tot mai cunoscută.

Dincolo de frumusețea sa, vasul renăscut spune povestea fragilității lui, a unui nou început, a faptului că cineva l-a prețuit atât de mult încât să vrea să-i dea o noua viață, chiar mai prețioasă, lasandu-i “cicatricile” la vedere pentru a da tuturor un mesaj de speranță și de încredere.

Kintsugi spune povestea vaselor de ceramică reparate cu aur vorbind de fapt despre cicatricile care ne fac unici și pe care trebuie să le prețuim că pe o dovada a faptului că trăim, că ne asumăm riscuri și că, inevitabil, mai devreme sau mai tărziu, se vă găsi ceva sau cineva care să ne facă praf. Și când se va întâmpla asta, să ne adunăm cioburile, să le lipim cu aur și să mergem mai departe pe drumul nostru în viață. Fragili, puternici și imperfecți.