Îmi plac poveștile, tot felul de povesti dar cel mai mult îmi plac cele scurte și imprevizbile al căror final nu-l prea poți intui. În topul preferințelor mele sunt povestirile minunat de trăsnite ale lui Dino Buzzati.
Am auzit că reținem foarte ușor informațiile livrate sub forma poveștilor pentru că ele, poveștile, au capacitatea de a crea o punte intre emisferele cerebrale, stânga foarte cu rațiunea și dreapta foarte cu simțirea.
Am auzit recent o poveste a cărei sursă se spune că ar fi undeva prin zona amazoniană și care spune că într-o zi, într-o pădure, izbucnise un incendiu care se extindea și se tot extindea. Animalele fugeau fiecare din calea focului încercând să-și salveze pielea. Doar Pasărea Colibri zbura până la râul din apropiere, lua câteva picături de apă în cioc, se întorcea la pădure și le vărsa în zbor peste flăcările ce păreau să cuprindă totul. Făcea tură după tură la rău și înapoi la pădure.
La un moment dat un alt animal, vazandu-i încercările disperate de a arunca câteva picături de apă peste foc i-a spus:
– Nu-ți dai seama că nu are rost ceea ce faci? Munca ta e în zadar.
– Eu doar îmi fac partea mea, i-a răspuns Pasărea Colibri.
Asta e toată povestea, e poate cea mai scurtă poveste pe care o știu.
“Și nu e într-adevăr o prostie?” m-a întrebat o prietenă căreia i-am spus povestea.
Nu, nu cred că e o prostie, puterea exemplului e atât de contagioasă. Și fară nicio legătură cu povestea noastră cu Pasărea Colibri, dar legat de puterea exemplului să revedem minunata scenă “Oh Captain, my Captain” din filmul Dead poets society.
Nu-mi rămâne decât să spun că am încălecat pe-o sa și v-am spus povestea așa.
Duminică frumoasă.
Mariana Iosif's blog 