”The station agent” e primul film pe care l-am văzut în 2018. Mi-a venit așa, într-o doară, să caut filme pe tema “trips for self discovery” și mi-au căzut ochii pe el, într-o listă cu multe alte filme . Nu-mi spunea nimic (deși e un film din 2003), nu auzisem nimic de el și poate tocmai de aceea am zis să-i dau o șansă 😊
Povestea este despre câțiva oameni care au fiecare o durere a lui. Un bărbat ce suferă de nanism si care, atunci când singurul lui prieten moare, preferă să se retragă în solitudine ca să evite privirile curioase, comentariile, și glumele proaste pe seama lui pe care le-a tot experimentat o viață întreagă, o pictoriță cu sufletul făcut praf după o pierdere personală enormă, un vânzător de cafea și hot dog pe umerii căruia stă responsabilitatea unui tată bolnav, o bibliotecară implicată într-o poveste de iubire fără viitor, o fetiță negresă obeză ce își caută prieteni. La prima vedere ar părea o dramă dar filmul nu-și propune absolut deloc să-ți stoarcă lacrimi. E de fapt o curgere foarte firească a vieților lor, cu coborâri în absiuri și cu ieșiri la suprafață. L-aș descrie ca pe un film linisitit în care de fapt nici nu se întâmplă mare lucru, nimic nu e ostentativ, nimic nu e în plus. M-a dus cu gândul la povestea Vrăjitorului din Oz în care personajele se tot adună și merg împreună căutându-și leacul. Aici leacul este prietenia.
Bărbatul ce suferă de nanism este personajul principal al filmului, în jurul lui s-au tot adunat ceilalți cu poveștile lor.
E o bijuterie de film, am zâmbit de la început până la sfârșit dar nu cu un zâmbet de amuzament ci cu unul de încântare ca atunci când simți că ți se deschide sufletul și că asiști la ceva cu adevărat frumos.
Mariana Iosif's blog 