De ce îmi place Unteatru

De câțiva ani mă uit la filme pe bandă rulantă, 3-4 pe săptămână, uneori mai mult. Îmi iau laptopul în brațe, îmi găsesc un colț de canapea și mă las dusă de poveste. Nici nu mai știu dacă amorțesc sau nu, dacă mi se încinge laptopul pe picioare, dacă mi-e sete sau foame. Nu mai știu nimic.

Cu teatrul însă e o altă poveste, cumva chiar la polul opus.  Îmi plac sălile de teatru somptuoase, cu fotolii moi, confortabile, cu spații largi între rânduri ca să-ți poți întinde picioarele, îmi plac teatrele din clădiri frumoase ca bijuteriile cu foaiere largi și scene generoase pe care să poată fi pus orice decor, oricât de extravagant ar fi el.

Acum ceva vreme, a apărut în viața mea “Unteatru”. Cred că m-a momit cu “La tiganci” într-o vreme în care mi se făcuse dor de ceva povești cu mister.

L-am găsit într-o clădire care arată ca după bombardament, cu scări de dispensar de provincie iar la capătul lor cu ceva ce aduce a spațiu de concerte și a cafenea.

Undeva în stânga acestui spațiu e intrarea în sala de spectacol. Biletele sunt fără loc, stă fiecare unde vrea sau unde apucă. Cam cu 10 minute înainte de ora de începere a spectacolului se termină ceaiurile, berile sau cafelele și lumea se strange în fața ușii. La fix se intră, uneori se întârzie un pic.  În semiobscuritatea dinăuntru distingi câteva rânduri din scânduri, pe fiecare rând pot sta 10-12 oameni. Totul e mic, sala mică, scândura îngustă, scena cât o sufragerie un pic mai mare, decorul minimalist.  Vara curg apele pe tine, spre iarnă e frigut.  E tot ce aș fi jurat oricând că nu mi-ar plăcea și că nu m-aș duce.

Și uite că mă tot duc, spectacol după spectacol. După “La tiganci” a urmat “Hughie”, după Hughie a urmat “Molly Sweeney” și or să mai tot urmeze alte și alte spectacole.

În clădirea bombardată din care nimeni n-ar scăpa viu la vreun cutremur, în sălița în care ba e cald ba e frig și câteodată nici aer nu prea e, pe scândurile pe care nu stai deloc confortabil, se întâmplă un fel de magie.

Poate pentru că sala este atât de mică (și cel mai adesea nici nu este foarte plină) se crează în spațiul acela intim o conexiune specială între actori și spectatori. Niciodată, nicăieri, nu m-am simțit atât de prinsă în spectacol ca acolo.

In general stau chiar în rândul 1 și actorii sunt atât de aproape de mine încât i-aș putea atinge. M-am gândit mereu că dacă aș întinde mâna aș da de un spațiu cu consistență, ca o oglindă moale, cum sunt porțile de trecere între lumi din filmele SF.

Nu știu cum se descurcă oamenii ăștia de la Unteatru să pună în scenă spectacole pe care să ceară doar 20 și ceva de lei, să adune actori foarte buni (aici l-am descoperit în toată splendoarea sa pe Richard Bovnoczki în “La Tiganci” și în “Hughie”si aici m-a lăsat fără cuvinte Mihaela Trofimov în Molly Sweeney. Tot aici l-am reîntâlnit pe Constantin Cojocaru și mi-a plăcut enorm). Piesele lor sunt însă mai “de avansati” cum s-ar zice,  pentru oameni trecuți un pic prin teatru, dispuși să-și bage pielea la greu, să se lase atinși de subiecte profunde și bântuiți de întrebări.

De la Molly Sweeney de exemplu, nu știu cum am scăpat vie, jocul Mihaelei Trofimov a fost de pe altă planetă, o bună parte din piesă cred că nici n-am respirat.  Povestea e cât se poate de firească, o nevăzătoare căreia cei din jur se ambiționează să-i redea vederea. Soțul, doctorul și prietenii fac din aducerea luminii și a culorilor în viața lui Molly Sweeney scopul vieții lor. Dar viața ei? Ce va fi cu viața ei?  Aceasta este întrebarea.

Nu știu din ce trăiește și cum trăiește Unteatru dar sper să mai trăiască mult și bine pentru că am de gând să tot văd piesea colo.

 

PS: La Unteatru îmi mai place și dialogul ăsta:

“-Ce piesă vezi în seara asta? / La țigănci/ Ce mișto, unde?/La Unteatru/La ce teatru?/Păi la Unteatru/Păi și cum se cheamă teatrul?/Unteatru (:-))”

PPS: Ar trebui să spun și cum m-am îndrăgostit de Teatrul Act din care nu numai că n-ai nicio șansa să scapi la cutremur dar acolo ai fi și gata îngropat pentru că totul se întâmplă într-un subsol de pe Calea Victoriei  în care te strecori pe o scăriță în spirală. Tot așa, spațiu mic, rânduri de scândură. Acolo știu insă sigur că dragostea a început de la Marcel Iureș și de la Ana Ularu. Mai ales de la Ana Ularu. Pentru ei m-am dus pentru prima dată la Teatrul Act.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s