Fiecare cu elicea lui

Ladies and Gentleman, e cam timpul să vă povestesc despre o nebunie de spectacol numit “Călătoria” care m-a lăsat într-un amalgam de sentimente din care nici eu nu mai stiu cum să mă extrag.
E posibil să-ți sune cunoscut numele spectacolului pentru că elementul său de senzațional are potențial să devină viral (:-)). Ei bine, este o piesă jucată în mare parte într-un autobuz etajat, model englezesc, care se plimbă preț de cam o oră între Piața Romană și Arcul De Triumf.
Eu am înțeles (și simțit) spectacolul ăsta ca pe o metaforă despre timp, despre trecerea lui și despre viață care e un fel clepsidră din care se scurge timpul.
Povestea se învârte în jurul unui ceasornicar și a nedumeririi lui când într-o bună zi se trezește cu o elice căzută în curtea sa. De ce un ceasornicar? Pentru că într-un fel toți suntem ceasornicarii propriilor vieți, jucându-ne cu timpul ce ne-a fost dat. Dar de ce o elice? M-am gândit că ar fi un simbol al energiei, al voinței de a pune lucrurile în mișcare. Cred că fiecare dintre noi primim la naștere câte o elice pe care o tot învârtim, așa cum ne pricepem, mai încet sau mai repede, mai cu spor sau mai fără și care ne plimbă prin viață, printre oameni, experiențe, învățături și trăiri de tot felul.
“Fiecare cu elicea lui” e o replică din piesă care mi-a rămas în minte.
Piesa e un ultim drum de suflet pe care ceasornicarul nostru, bătrân de-acum, îl face spre “casă”. Un drum presărat cu amintiri de locuri și de oameni ce i-au marcat viața. Mecanismul interior al ceasornicarului e stricat (ce ironie, nu? Tocmai al lui, cel învățat să repare mereu mecanisme) dar chiar și așa, bucuria lui la întâlnirea cu amintirile și agățarea lui de viață prin mici plăceri, cum ar fi dansul de exemplu, e emoționantă.
Piesa e a Teatrului Nottara dar începe în sală la Institutul maghiar, continuă în autobuz iar la final vom fi din nou la institutul maghiar (cred că nu se joacă la Nottara pentru că n-ar fi avut loc sa parcheze autobuzul in fata teatrului) . Montarea e spectaculoasă, se întâmplă lucruri în stradă, în Piața Victoriei, pe Kiseleff, prin zona Aviatorilor iar reacțiile oamenilor ce trec întâmplător prin acele locuri și figurile lor mirate, neintelegând ce se intamplă, sunt delicioase. E interesant deopotrivă pentru părtașii voit la eveniment (noi, cei din autobuz) și pentru părtașii involunar, de pe stradă. În autobuz se cântă, se dansează, vine poșta cu scrisori, actorii joacă când la parterul autobuzului când la etaj printre cei 37 de spectatori pe care îi și implică în spectacol.
Autorul piesei este domnul Constantin Abălută, poet și scriitor important, iar în piesă m-am bucurat mult să-l revăd pe domnul Ion Haiduc. Mi-a plăcut mult și Ioana Calota, o actriță minunat de expresivă (despre care habar n-aveam că este fiica cântăreței de muzică populară Floarea Calota).
Nu știu dacă să recomand sau nu spectacolul. Sigur, e partea asta inedită și spactaculoasă cu autobuzul în care se joacă o piesă (experientă pe care nu știu când și cum ai mai putea să o intâlnesti) dar dincolo de ea, e partea poetică și metaforică cu elicea, cu ceasornicarul, cu drumul, cu viața, amintirile și moartea.
Uneori buclele laterale ale textului mi s-au părut cam lungi, pe alocuri m-a și pierdut dar chiar și numai pentru gândul ăsta, că fiecare avem în viață elicea noastră, a meritat să trăiesc experiență acestui spectacol.
Si a mai fost o vorbă care mi s-a lipit de suflet, n-am reținut-o total dar era ceva de genul: “Când mă plimb prin unele locuri, praful copilariei mi se lipește de tălpi”.
Foarte frumos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s