…si nu ma refer la colegii de clasa sau la copiii de la bloc sau de pe strada cu care ne intersectam zilnic si cu care cresteam impreuna ci la prietenii aia pentru care eram in stare sa ne crestam cu lama in forma de cruce buricul degetului, sa lasam sa curga sangele, sa ni-l amestecam si sa ne facem frati, la ei carora le promiteam ca o sa fim prieteni nedespartiti toata viata si doamne cat de tare credeam asta, la cei care ne stiau toate secretele de pret sau de nepret, care scriau primii in oracol, cu care faceam schimb de pulovere, geci sau adidasi si asta ni se parea firesc, cei care stiau casele noastre pe de rost si totul despre ai nostri, la ei ma refer, la cei de dorul carora muream cand plecau in vacanta la bunici si bifam in calendar cum trec zilele pana se intorc…..De cand am scris “Din copilarie” m-am tot gandit la asta si m-am intrebat cum si unde s-a dus marea mea prietenie din copilarie cu Tatiana si cea din adolescenta cu Liana.
Pe Tatiana o mai vad cand si cand, pe Liana niciodata. Imi amintesc ca acum cativa ani m-a sunat iar eu ma simteam ciudat, habar n-aveam ce sa-i spun. Dupa cateva banalitati i-am zis “Bine, mai vorbim” de parca incercam sa scap de amintirea ei iar cand ea mi-a raspuns trista: „Am luat la rand toti oamenii care am crezut ca te pot cunoaste ca sa-ti aflu telefonul…” mi-a venit sa plang. Un pic, un pic parca-mi vine si acum.
In liceu vorbeam cu ea verzi si uscate, toata ziulica, pe drum, la liceu si pe drum inapoi. Cand ajungeam acasa ne sunam si continuam sa vorbim ore in sir. Dupa asta ne si scriam cateva randuri pe care le schimbam a doua zi. Toate gandurile, toate, toate le-am impartasit cu ea. Iar atunci, in seara aia la telefon n-am mai putut sa leg nimic, firul l-am simtit rupt.
Poate cand mergem la liceu si vrem sa fim brusc mari (atat de mari incat si varsta o umflam cu 2-3 ani) poate atunci prieteniile din copilarie, cele care ne arata in oglinda varsta noastra reala, pur si simplu nu ni se mai potrivesc . Sau poate programele diferite, scolile diferite si timpul pe care nu-l mai avem in comun ca altadata, conteaza. Totusi, chiar acum cand scriu, ma indoiesc de asta….parca as zice mai degraba ca lipsa de timp e – cum e mai mereu, nu-i asa? – doar o scuza jalnica. La fel de posibil e ca atunci cand mergem la facultate tentatia de a cunoaste oameni noi, din medii noi, cu care sa impartim lucruri noi, ne facem sa lasam in urma ce castigasem, ce aveam candva.
Nu stiu care o fi adevarul pana la urma si uite de-aia te intreb si pe tine: tu cum ti-ai pastrat prietenii din copilarie sau din adolescenta?
Si daca cumva si tu i-ai pierdut si-ti pare rau (desi-i pastrezi in suflet si stii ca n-ai sa-i uiti vreodata) da-mi un semn ca nu sunt singura…
Ganduri mai vechi
Numar vizitatori
- 123.091 hits
Blogroll
follow me on twitter
- Piata Kempes marianaiosif.com/2023/02/19/pia… 1 month ago
Comentarii
- Connor la O poveste de vară și una de iarnă
- Madalina la Mi-e dor de Florian Pittis…
Pagini
Categorii
Blogroll
-
Articole recente
Mariana Iosif's blog 
Noi „ii pierdem?” sau „ei ne pierd?”.
Cam miezoasa si patetica expunerea ta.
Cred ca treaba cu „pierderea” (ei au crapat?, au murit? sau noi de „ne-au pierdut?”) este … gaseste tu un cuvant, un ceva care sa caracterizeze „pierderea” reciproca.
Ma mai gandesc, la subiect, pentru ca am timp.
Liana, precis, a avut senzatia ca „te-a pierdut”.
Tatiana, precis, a acceptat ca nu mai aveti „presuri” comune.
Tu, precis, te lamentezi ca „le-ai pierdut”… dar nu faci nimic.
Iar Io, precis, o sa ma mai gandesc la subiect
Da, chiar asa: oare cum de ne pierdem prietenii? Ah, acum imi aduc aminte de o povestioara cu palatul, inteleptul si lingurita de ulei. Dar, crede-ma, nu mi s-a intamplat mie!
M-am mai gandit. Cred ca mai trebuie sa ma mai gandesc.
Poate ca sunt cam prost.
Poate ca nu mai raspund la ce intrebi.
Este surprinzator ce au declansat, in capul tau, subiectele”Tatiana” si apoi „Liana”. Sunt „Subiecte”, in viata ta?
Dar, insa, totusi te-ai gandit? Tare de tot la ele?
Io inca ma mai gandesc daca sa fac comentarii. (este cacofonie?).
Stii ca as putea sa ma gandesc, tare de tot, la voi trei?
Va vad, din nou, impreuna. Gandti-va si incercati.
Marie,
Mingea este la tine.
Eu o cunosc pe prietena mea cea mai buna din cls 1. Si acum sunt a12a. Si m-am regasit in povestea ta, despre impartasirea tuturor lucrurilor. Cand am intrat in licee diferite ne-a fost cam greu pt ca am interactionat fiecare cu alte persoane, dar tot am ramas BFF 😀 Noi planuim sa mergem si la aceeasi facultate, asa ca urmeaza sa vedem daca asa e sa fie. Si o alta prietena buna din copilarie mi-am pierdut-o in clasa a10a din cauza ca eram tot la licee diferite si nu prea mai aveam lucruri in comun.. dar mai vorbim si ne mai vedem dar rar. 🙂
Iti multumesc Mia pentru comentariu si pentru ca esti pe aici.
Daca nu se investeste cred ca se pierde orice tip de prietenie,investitia trebuie sa vina de partea amandurora…uneori chiar ma stradui sa pastrezi prietenii cu cei din clasele primare cu care am fost;tin minte in clasele 1-4 la fiecare sfarsit de an…eram 3 baieti care formam trupa 3 sud est cantam si noi ca la sfarsit de festivitate de an scolar,unul dintre ei ma mai intalnesc asa mai rarut suntem doar salut salut,altul e plecat…am mai avut un amic tot din 1-4 care stiu ca am plans cand am luat primiul 2:) ma incuraja imi era alaturi in ultima luna cred ca l-am vazut de mai bine de 4-5 ori dar nimic…nici macar nu ne-am salutat poate ca o sa fac tot posibilul sa nu se mai intample asta ca e bine sa iti pese cand altora nu le pasa…asta te face OM…v-am parasit sper sa mai revin pe acest blog am ajuns cu ajutorul google-ului sincer nici nu mai stiu ce cautam stiu ca mi-a sarit in ochi ceva legat de dezamagiri si de aceea am intrat…asta ca sa aduc si un argument pro la ceea ce spunea Adi ca e plictisit de astfel de teme dar pentru altii e un fel de hrana sufleteasca:).Stima
Multumesc pentru vizita si pentru comentariu.
Sper sa revii.