Ca sardelele eram în dimineața aceea în metrou. Reușisem să mă strecor cumva în primul vagon, pe culoarul dintre scaune și mă tot ridicam pe vârfurile picioarelor încercând să-mi găsesc un punct de sprijin. Era o căldură sufocantă. Cineva a cerut la un moment dat să se deschidă un geam “că murim naibii aici”.
Claie peste gramadă am mers până la Unirii unde, nu stiu cum, mi s-a creat un spațiu către un scaun liber. Imi găsisem un locșor si chiar dacă aveam geanta în brațe și geaca făcută ghem pe picioare, am reușit să-mi scot cărticica din geantă si să mă duc în lumea mea.
De la Unirii s-au urcat parcă și mai mulți iar aglomerația s-a refăcut.
Pe la jumătatea stației următoare am auzit în difuzoare vocea conductorului de tren: “Un angajat de la pază să se prezinte la cabină” M-am uitat în jur, om lângă om, striviți, încălecați unii peste alții. Nu știam cum își va face loc spre cabină angajatul de la pază și până la stația următoare nici nu l-am văzut.
Vocea, de data asta ușor ironică, a conductorului s-a auzit din nou cand am ajuns in stație: “trenul staționează 2 minute”. Pe peron am zărit alergând un bătrânel îmbrăcat în hainele lucrătorilor de pază. Trăgea după el un picior care nu părea să-l ajute prea mult. Conductorul a deschis ușa dinspre peron și a strigat la el enervat: “Băi amețitule, du-te la ultimul vagon și vezi că scrie unul pe geam”.
Omul de abia respira, a dat din cap aprobator de câteva ori, s-a întors și a plecat alergând așa cum putea spre ultimul vagon. Trenul a mai stat un pic în stație apoi ușile s-au închis și am plecat. Povestea asta mă întristase parcă mai rău decât aglomerația și sufocarea din metrou. La cum arătau fețele celor din jurul meu ii întristase și pe alții.
Și chiar atunci, în aglomerația, în sufocarea și în starea ciudată care plutea în vagonul de metrou, s-a auzit o voce de copil cântând: “Twinkle, twinkle, little star, how I wonder what you are! Up above the world so high like a diamond in the sky. Twinkle, twinkle, little star…” Nu-l vedeam dar îl simțeam acolo, un omuleț mic pe un scaun. Cânta clar și tare.
Am zâmbit și, dacă nu mi s-a părut, au mai zâmbit și alții. În metrou, in mod ciudat, parcă era mai bine, oamenii își găsiseră un loc mai bun, gentile se aranjaseră mai bine, gecile fuseseră trase pe lângă corp.
Când am coborât la Pipera încă zâmbeam. Urcând scările mi-au căzut ochii pe un panou dezafectat pe care cineva scrisese cu markerul într-un colt: “Nu te mai preocupa, ești frumoasă acum” și m-am tot gânditpe drumul până la birou că pentru a zâmbi avem nevoie de atât de puțin…
Mariana Iosif's blog 