Tag Archives: coaching

Si pana la urma ce te intreaba coachul?

Resimtim tot mai mult si mai des nevoia de a fi in control, de a sti dinainte tot ce ni se va intampla, de a planifica fiecare mutare, de a nu ne lasa surprinsi, de a nu fi cumva nepregatiti sau ridicoli.
Cred ca asta-i motivul pentru care imi vin tot mai des intrebari pe blog despre cum decurge mai exact un proces de coaching si despre ce intrebari iti pune coachul.
Inteleg nevoia asta pentru ca si mie mi se intampla des, mai ales cand ma duc la doctor sau la nu stiu ce meeting cu un personaj mai mult sau mai putin picant sau imprevizibil, sa vreau sa stiu dinainte cam ce ma asteapta. Sa pot sa-mi pregatesc un pic reactiile, poate si raspunsurile. Sa ma simt safe, pentru ca de aici pleaca totul, din dorinta de a ne simti safe.
Chiar as fi vrut sa raspund clar si sa fac o lista de posibile intrebari pe care le pune un coach dar mi-e teama ca ele ar suna atat de ciudat si de aiuristic rupte din contextul lor incat mai bine o las balta.
Ideea e urmatoarea: un coach nu te judeca, nu rade de tine, nu-ti pune intrebari ca sa se dea mare sau sa te faca pe tine mic, nu-ti da sfaturi, nu decide in locul tau si mai ales nu te preseaza sa spui si sa faci una sau alta.
In intalnirea cu un coach te vei simti in siguranta, sustinut, ascultat si inteles. Desigur ca vei fi provocat prin intrebarile coachului sa sapi adanc in tine dar asta nu te va lasa in nici un caz intr-o stare proasta ci intr-o stare buna sau eventual intr-o stare de explorare.
Cu un coach cel mai probabil vei vorbi despre obiectivele tale, despre cum o sa fie cand le atingi, despre cum ar fi daca nu le-ai atinge, despre ce e important pentru tine, despre resursele pe care le ai, despre ce te opreste, despre comportamente, despre abilitati, despre valori, despre credinte, despre cine esti tu …
Nu exista neaparat o ordine a intrebarilor si in functie de scoala careia ii apartine coachul intregul proces poate fi mult diferit.
Un lucru e sigur referitor la coaching: vei fi in siguranta si-ti va fi bine!
Fara nici un dubiu.

Cu ce m-am ales dupa Advanced Master NLP…

Asa, pur si simplu, in dimineata asta m-a ajuns gandul sa fac o lista cu ce m-am ales dupa anii (cam 4) in care am sudiat NLP-ul pana la nivelul de Advanced Master. Si am chef sa fac lucrul asa absolut spontan, scriind tot ce-mi vine in minte, in ordinea in care imi vor aparea. Ar putea deci sa fie ceva haotic, relevant doar pentru mine. Daca se intampla totusi sa-ti fie si tie de folos ce voi scrie si sa-ti poti face o idee despre ce ar putea sa-ti aduca NLP-ul ….cu atat mai bine!
Sa-ncepem deci dragii mei:
1. S-a lipit de mine modelul preciziei si ori de cate ori aud un „Niciodata” imi iese spontan replica „Chiar niciodata?” iar la un „Nu pot” rar ma stapanesc sa nu intreb : „Ce te opreste?” (e adevarat ca uneori intreb si „Ce ai avea nevoie ca sa poti?” sau “Cum ar fi daca ai putea?”). Multa claritate a adus acest model in viata mea, recunosc!
2. Ma surprind adeseori privind oameni necunoscuti, pe strada, in metrou, sau mai stiu eu pe unde si intelegand cate ceva din procesele interne ce se petrec in ei doar urmarindu-le ochii. Acum stiu ca privirea care se duce in stanga jos arata cel mai adesea un dialog interior: „Oare ce-si spune chiar in clipa asta?” – ma gandesc;
3. Imi place ca nu exista esec ci doar feedback si ma bucura tare sa stiu ca am cu mine toate resursele de care am nevoie. Si restul presupozitiilor NLP au adus perspective interesante in viata mea;
4. Duc cu mine cum s-ar zice, un rucsac de ancore pe care stiu ca le pot folosi la nevoie. Cea mai draga mi-e ancora de relaxare. E suficient sa-mi readuc in minte senzatia de racoare placuta cand las capul usor pe spate in apa piscinei si ma pregatesc sa fac pluta. Amintirea acestei senzatii ma duce mereu intr-o stare de relaxare. Chiar acum cand scriu asta … parca incepe sa ma incerce (:-))
5. Stiu ca eu cea de acum, ma pot duce pe linia timpului meu, pana la un moment trecut si ca pot schimba acolo ceva, astfel incat sa nu mai duc cu mine in prezent cine stie ce greutate. Pare un soi de woodoo dar e de fapt atat de simplu;
6. Am studiat o multime de metaprograme iar pe unele dintre ele le remarc spontan la cei din jur. Stiu ca exista oameni care se motiveaza fugind de ceva iar altii aspirand la ceva (“Nu vreau sa mai fiu sarac” vs “Vreau sa fiu bogat” ar fi dor un simplu exemplu) si stiu ca intr-un fel vorbesti cu unul pentru a-l convinge si altfel cu celalalt. Reusesc sa-i citesc pe cei care au nevoie de recunoasterea celor din jur pentru a sti ca au facut un lucru bun si pe cei care pur si simplu stiu in ei insisi acest lucru; La fel pe cei care cauta in orice lucru nou o asemanare cu ceva ce au mai trait sau pe cei care cauta o diferenta. Pe cei care gandesc in mare sau in mic si asa mai departe. Partea asta cu metaprogramele este de-a dreptul fascinanta;
7. Am invatat multe despre mentori si cred ca de aici mi se trage faptul ca mi-e tare drag sa fiu la randul meu mentor;
8. Stiu sa identific o criza si cum sa intervin in diferite etape ale ei chiar daca la inceput lucrul asta m-a speriat tare;
9. Am invatat sa inteleg si sa desfac in bucati mici o strategie si de aici drumul pana la invatarea modelarii n-a fost lung deloc. Sau poate acum nu mi se mai pare a fi fost lung;
10. Si poate cel mai important dintre toate a fost sa inteleg ca atunci cand nu ma simt Ok e un semn ca ceva nu e aliniat legat de mine si de nivelele neurologice. Poate ceva legat de mediul meu, de un comportament, de abilitati, credinte, valori sau chiar de identitate. Si stiind asta nu-mi ramane decat sa-mi iau traista de scule a NLP-ului si sa intervin acolo unde e nevoie.
Imi vine sa rad, am putea zice ca NLP-ul m-a transformat intr-un mester al propriei mele vieti. Si chiar asa e!

Brandingul personal intre nevoie si moda

Din 1997 de cand Tom Peters a scris “The brand called you” interesul generat de acest concept a crescut enorm. Da o cautare pe Google dupa “personal branding” si ai sa gasesti peste 3 milioane de referinte! TREI MILIOANE!!! Wow! Am putea spune ca e ceva energie acumulata aici, nu-i asa?
Apoi arunca o privire aici sa vezi ce mari companii ale lumii s-au interesat de domeniu si au angajat experti de top in personal branding pentru angajatii lor. Si apoi daca ai chef aprofundeaza un pic cautarea din Google sa vezi cat de multi profesionisti in coaching, consultanta, strategie de cariera, training sau mentorat incorporeaza acest concept in oferta lor!
Nu ma mir deloc ca brandingul personal a generat fani pasionati, ca a schimbat puncte de vedere, ca a nascut curente de opinie si scoli, ca a accelerat succesul unor oameni si, in mod evident, ca a nascut si oponenti. Nimic mai firesc ca opozitia! Dar hai sa vedem …ce spun oponentii?
Din cate m-am lamurit eu, ei spun cam asa:
• ca atunci cand iti construiesti un brand personal construiesti de fapt o imagine falsa al carei obiectiv este doar acela de a te scoate in fata, in mod artificial in ochii unui potential angajator de exemplu;
• ca te alieneaza fortandu-te sa fii altceva decat esti;
• ca te ciunteste nelasandu-te sa-ti arati si partile mai intunecate ce fac parte din tine;
• ca te transforma din om intr-un simplu produs ca sapunul sau detergentul;
• ca e o moda, care ca orice alta moda, o sa dispara mai devreme sau mai tarziu.
Cu siguranta ca mai pot fi si alte puncte de mentionat si pe masura ce ma voi intalni cu ele am sa revin asupra acestor randuri si am sa completez.
Ei bine eu nu cred ca interesul asta urias putea fi doar un moft sau o moda trecatoare.
Eu cred asa:
• ca interesul fata de personal branding a crescut datorita nevoii firesti a fiecaruia dintre noi de a ne diferentia, de a ne exprima unicitatea;
• ca in lumea in care traim aflata in permanenta schimbare e crucial sa ne fie foarte clar ce avem de oferit, care ne sunt punctele forte si care e promisiunea valorii pe care o putem aduce; Reputatia noastra e cea mai puternica moneda de schimb pe care o avem;
• ca nu e vorba de o constructie artificiala ci de extragerea esentei a ceea ce suntem, intelegand in acelasi timp modul in care ceea ce suntem se reflecta in mintea si sufletul colegilor, partenerilor, clientilor, sefilor, prietenilor sau familiei noastre.
• ca brandingul personal nu numai ca nu ne ciunteste ba chiar ne ajuta sa sa intelegem imaginea de ansamblu a ceea ce suntem;
• ca totul incepe de la 4 elemente de baza in viata fiecaruia dintre noi: viziunea noastra asupra lumii, scopul pe care ni-l asumam legat de aceasta viziune, valorile care ne anima si pasiunile care ne motiveaza.
Si mai cred ca personal brandingul nu e o moda ci o nevoie. Nevoia de a fi diferiti, frumosi, geniali, ambitiosi, umani…
Voi reveni asupra acestui subiect pentru ca eu cred ca fiecare meritam sa avem un brand personal puternic. Si pentru ca este un atribut al brandului meu sa ofer din ceea ce stiu (:-)))

Kilometrul 32 din maratonul vietii noastre

Veneam intr-o duminica seara frumusel dinspre munte la Bucuresti si drag mi-a fost sa-l aud la radio pe Emilian Isaila povestind despre maraton si raspunzand in stanga si-n dreapta la tot felul de intrebari: Cum e sa alergi o asemenea distanta? Da’ de ce faci asta? De cand si pana cand pasiunea asta? Care e cel mai frumos si cel mai greu moment?… si asa mai departe.
Zicea el acolo ca cel mai greu in maraton e pe la kilometrul 32 cand parca se deschide iadul si-ti vine sa te tarasti pe jos, cand nu mai intelegi ce naiba cauti tu acolo, cand cel mai aprig gand e sa renunti pentru ca pur si simplu nu mai poti, pentru ca te dor si te lasa muschii, oasele, inima, mintea, tot…
Plecand de la povestea lui m-am gandit ca si in viata mea (si in a ta, nu-i asa?) vine din cand in cand un kilometru 32 cand efortul de a continua e cumplit de greu iar ispita renuntarii uriasa.
Da, recunosc, m-am oprit de multe ori la kilometrul 32 (uneori m-am oprit chiar si mai devreme) dar am avut si sansa de a trece de cateva ori linia de finish. Multe, putine, nu mai conteaza acum cate astfel de reusite au fost, conteaza doar ca le-am trait! Maratoanele acestea ale mele au purtat in decursul timpului nume diferite: nume de proiecte, de formari profesionale, de dezvoltare personala, de prietenii sau relatii.
Ce a facut pentru mine diferenta intre cele in care am abandonat cursa si cele in care am continuat-o pana la sfarsit ?
Le-am dorit mai mult pe unele decat pe altele si asta m-a facut sa continui? Asa ai fi tentat sa spui? Te inteleg daca presupui asta pentru ca asa pare firesc dar am sa te dezamagesc spunandu-ti ca nu asta e motivul.
N-am intrat in curse de maraton prin viata decat daca le-am dorit, daca mi-au placut la nebunie sau daca m-au provocat dincolo de limite si chiar daca le-am abandonat pe unele dintre ele, cel mai adesea nu a fost definitiv pentru ca uite, le tot reincep si sunt sigura ca va veni si ziua in care le voi incheia iar odata incheiate am sa ma pregatesc sa incep altele noi.
Cu mintea mea de coach de acum inteleg ce face diferenta intre a te opri si a continua. E vorba de a descoperi la timp, chiar inainte de a intra in cursa, acele lucruri care te motiveaza, care-ti dau energie maxima pentru drum, care iti creeaza in minte imaginea ta la final iar in suflet senzatia de nepretuit a reusitei.
Asta zic eu ca e cheia. Sa stii ce te motiveaza sa intri intr-o astfel de cursa care nu se intampla in fiecare zi a vietii tale, sa nu pierzi nicio clipa din vedere cine esti tu pe parcusrul calatoriei si la finalul ei, sa stii care e misunea ta de viata cu care ai intrat in cursa.
Fa o lista cu maratoanele vietii tale si pune in dreptul fiecaruia kilometrul pana la care ai ajuns apoi da-ti timp sa analizezi ce te-a facut sa invingi in unele dintre ele greutatea kilometrului 32. E o cale foarte buna de a afla ce te motiveaza. Si daca dupa asta vrei sa vorbesti cu un coach sunt doar la un mail distanta.

NLP de unul singur

Recunosc ca firea mea autodidacta m-a tinut ceva vreme captiva in credinta ca daca citesc un metru de carti si cateve tone de articole de pe net, daca imi cumpar niste DVD-uri de pe Amazon.com cu inregistrari din traininguri ale parintilor NLP, daca mai si arunc o privire pe forumuri unde minti ascutite schimba pareri si-ti dezvaluie tot felul de tips and tricks, am sa devin si eu, fara doar si poate, un expert in NLP. Mai credeam ca odata ce am facut toate astea pentru instruirea mea, am sa pot sa si aplic pe propria piele conceptele citite si – de ce nu? – chiar sa impartasesc stiinta mea cu altii.
Acum, dupa mai bine de 3 ani de studiu, imi vine sa rad la ideea asta si vreau sa va spun si voua sincer ca figura asta nu tine.
Iti poti ostoi curiozitatea in felul asta si poti, daca esti foarte, foarte organizat si perseverent, sa ai un oaresce castig la nivel de dezvoltare personala dar dincolo de asta nu cred in rezultate semnificative obtinute folosind NLP-ul de unul singur.
Da’ de ce totusi nu merge asa? Pentru ca ai nevoie, mai mult decat de orice altceva, de interactiune cu colegi, traineri, peeri, supervizori sau un coach. Ai nevoie sa fii provocat in moduri neasteptate, ai nevoie sa ti se puna intrebari la care nu te-ai fi gandit in veci, sa te trezesti in fatza cu oglinzi in care sa te vezi cum nu te-ai mai vazut, ai nevoie uneori de resurse externe si de un ghid pentru ca in NLP nu este vorba de urmarea unor pasi sau a unor scheme din carti ci de experimentarea unui proces pe propria piele. Experimentare de la lacrimi la zambete, de la indoiala la certitudine, de la deznadejde la fericire.
Cum n-ai sa ajungi un mare “Chef” citind 100 de carti de bucate tot asa n-ai sa ajungi sa folosesti cu tine si cu altii tehnicile NLP fara un coach langa tine sau fara o formare temeinica bazata pe interactivitate. Citeste cate carti vrei si intra pe cate forumuri vrei dar atunci cand esti gata sa si experimentezi ce-ai citit si sa te alegi cu un castig pe termen lung gaseste-ti un coach sau alege un program de formare si urmeaza-l cu bucurie si cu inima deschisa. Mie mi-a placut mult, mult de tot.

Si pana la urma care e cel mai rau lucru care ar putea sa ti se intample?

Ei bine dragilor, intrebarea asta face minuni! Am vazut oameni depasind momente grele, de care se temeau demult, doar punandu-si in minte intrebarea asta.
Imi povestea cineva ca se ducea pana la cabinetul profesorului si nu-i venea sa intre. O combinatie de rusine si teama o cuprindea in fata usii si in loc sa apese pe clanta si sa intre facea cale intoarsa spre o zona de confort. Zile in sir. Frustrarea o cuprindea din ce in ce mai tare si sentimentul ca nu e in stare sa faca nici macar atata lucru ii paraliza fortele si gandurile.
Cand i-am pus intrebarea asta s-a uitat indelung la mine si apoi, dupa miscarea ochilor, as zice ca si-a derulat in minte filmul cu ce s-ar putea intampla. Intr-un final a zambit si a ridicat din umeri spunandu-mi: “Pai pana la urma n-ar fi nimic asa de grav. Ar putea sa ma refuze in cel mai rau caz”. Ok, ar putea sa te refuze si acum stiind asta ce ai putea face tu pentru ca ceea ce-i ceri sa fie de nerefuzat?
“Pai sa explic clar si sa argumentez frumos” mi-a raspuns ea zambind.
Mai e nevoie sa spun finalul?
A doua zi m-a sunat si mi-a spus ca profesorul a fost foarte de acord cu ce i-a cerut.
Ia cu tine ce-ti trebuie din povestea asta si ori de cate ori te afli in fata unei situatii in care-ti vine sa dai bir cu fugitii pune-ti in gand intrebarea asta: ”Si pana la urma care-i cel mai rau lucru care ar putea sa mi se intample?” Cand stii care e cel mai rau lucru care s-ar putea intampla (acum numindu-l ai sa vezi ca e un rau cu mult mai mic decat marele rau necunoscut care te oprea din drum) mergi mai departe cu gandul si intreba-te ce ai putea face ca raul asta sa nu se intample…
E chiar atat de simplu!

Scara carierei….un concept perimat?

Acum ceva ani tot auzeam vorbindu-se de cariera si de scara pe care e bine sa o urci catre cat mai sus pentru a deveni cum s-ar zice un om implinit! Urci asa, ca intr-o piramida. De la baza catre varf, din treapta in treapta, din 2 in doi sau cum te tin puterile.
Circula chiar o teorie cum ca nu e bine sa arzi etape pentru ca pierzi beneficiul lucrului temeinic facut, cu acumulare constanta si relevanta de cunostinte si experiente. As putea, ma gandesc, sa fiu de acord ca e o teorie sanatoasa daca …pagina 2