Am găsit de-a lungul timpului aceste povestiri inspirationale / motivationale prin diferite cărti, pe altele le-am auzit de la altii povestite la seminarii, conferinte, cursuri sau pur si simplu la o cafea. Fiecare mi-a plăcut pentru ceva anume, fiecare mi-a fost de folos intr-un anumit moment.
Cei doi călugări
Demult, demult, la o mânăstire situată undeva în inima pustietății, trăia o comunitate mică de călugări. Încercau să se gospodărească din munca lor trăind din ce cultivau sau creșteau pe lângă mânăstire. Se fereau pe cât posibil de lumea exterioară și mai ales de tentațiile ei. Regulile lor erau stricte și clare iar în privința femeilor erau cele mai stricte: Nu aveau voie să privească, să vorbească sau să atingă vreodată o femeie.
Într-o zi, doi dintre călugări au fost nevoiți să părăsească mănăstirea și să meargă până în cel mai apropiat oraș pentru a rezolva câteva lucruri importante ale mănăstirii. Drumul era lung și greu, străbăteau păduri, urcau și coborau dealuri, treceau râuri și văi. Au ajuns osteniți la oraș iar spre seară, când rezolvaseră ce aveau de făcut, au trebuit să se întoarcă la mânăstire.
În drumul lor a apărut ploaia, norii negri se îngrămădeau peste tot iar fulgerele brăzdau cerul. Ploua cu găleata, iarba pe care călcau mustea de apă iar pârâurile pe care le aveau de trecut se umflaseră mult în matca lor.
Lângă un astfel de pârâu au zărit o femeie ce se chinuia să-l treacă dar apa era prea învolburată și prea rapidă. O vedeau ținându-se de pietre dar mersul ei părea nesigur iar pericolul o pândea la fiecare pas.
Unul dintre călugări înțelegând că singură femeia n-ar fi avut nicio șansă să treacă pârâul și să ajungă la casa ei, a luat-o în brațe și, ușor, ușor, pas cu pas, a trecut-o pe malul celălalt. În urma lui venea și celălalt călugăr. Femeia i-a mulțumit, iar cei doi călugări au plecat pe drumul lor mai departe, spre mânăstire. Liniștea se lăsase între ei, niciunul nu scotea vreun cuvânt.
După câteva ore bune de tăcere, călugărul care mersese în spatele celui ce trecuse cu femeia în brațe pârâul, a întrebat întristat:
“Dar bine frate, cum ai putut să faci una ca asta? Știi bine că noi nu avem voie să atingem vreo femeie iar tu ai trecut-o pârâul în brate…”
Celălalt călugăr l-a privit nelămurit : “Eu am trecut-o pârâul dar am lăsat-o acolo. Tu încă o mai duci?”
Sursa povestii inspirationale: Osho
Caracatița și rechinul
Trăia odată, la zeci și zeci de metri sub nivelul mării, o caracatița tânără numită “Nina”. Nina își petrecea majoritatea timpului construind lucruri ciudate din pietre și din scoici. Era foarte fericită.
Dar apoi, într-o zi de luni, a apărut un rechin. “Cum te cheamă?” a întrebat-o rechinul. “Nina” a răspuns ea. “Ai vrea să fii prietena mea?” a întrebat el. “OK, ce trebuie să fac?” a a răspuns Nina. “Nu foarte mult” i-a spus rechinul, “Doar lasă-mă să mănânc unul dintre brațele tale”. Nina nu mai avusese niciodată un prieten și s-a gândit că poate asta trebuie să faci ca să ai unul. S-a uitat la brațele ei și s-a gândit că poate n-ar fi un sacrificiu prea mare să facă asta pentru noul ei prieten.
În fiecare zi a săptămânii Nina și noul ei prieteni s-au jucat împreună, au explorat peșteri, au construit castele de nisip, au înotat cât au putut de repede și, în fiecare zi când rechinul îi spunea că este înfometat Nina îi mai dădea câte un braț al ei să-l mănânce.
Duminică după ce s-au jucat toată ziua rechinul i-a spus din nou Ninei că îi este foarte foame. “Nu inteleg”, i-a spus ea, “ti-am dat deja 6 dintre brațele mele iar acum vrei încă unul?”
Rechinul a privit-o cu un zâmbet prietenos și i-a răspuns: “De data asta nu vreau unul, le vreau pe toate”. “Dar de ce?”, a întrebat Nina iar rechinul i-a răspuns : «Pentru asta sunt prietenii »
Rechinul și-a luat masa iar apoi s-a simțit foarte trist și foarte singur. I-a lipsit cineva cu care să exploreze peșteri, să ridice castele de nisip și să înoate foarte, foarte repede. Îi era dor de Nina foarte mult, așa că a plecat să-și caute un nou prieten.
Povestea inspirationala face parte din filmul „Short term 12”. O poti vedea aici:
Secretul fericirii
Se spune că într-o bună zi, un comerciant s-a gândit să-și trimită fiul să învețe secretul fericirii de la cel mai înțelept om din lume. Băiatul a rătăcit prin deșert mai mult de 40 de zile până când a ajuns la un castel minunat, în vârful unui munte. Acolo locuia înțeleptul pe care-l căuta.
În loc să găsească un sfânt refugiat în chilia lui, când a pășit în sufrageria castelului a văzut acolo mare forfotă: negustori ce veneau și plecau, oameni care discutau înflăcărat în grupuri, o mică orchestră cânta o muzică suavă iar în mijlocul camerei trona o masă plină cu platouri cu cele mai alese bucate ale acelei lumi. Înțeleptul părea foarte ocupat, discuta cu toată lumea, trecea pe la fiecare grup, iar tânărul a trebuit să aștepte ore în șir înainte de a-i veni rândul să primească atenție.
Înțeleptul i-a ascultat intrebarea dar s-a scuzat că nu are timp atunci să-i explice secretul fericirii. L-a sfătuit să se mai plimbe prin palat timp de 2 ore iar apoi să se întoarcă la el.
„Între timp vreau să te rog să mai faci ceva”, i-a spus înțeleptul întinzându-i o linguriță în care a turnat două picatui de ulei. “Cat timp te plimbi prin palat, du cu tine lingurița aceasta cu ulei fără să verși cele două picături din ea.”
Băiatul și-a început plimbarea, a urcat și a coborât scări, a străbătut coridoare, încăperi și grădini ținând mereu ochii ațintiți pe lingurița cu cele două picături de ulei. După două ore s-a întors la înțeleptul care-l aștepta curios: “Deci? Ai văzut minunatele tapiserii persane din sufrageria palatului? Sau grădina de vis ce i-a luat grădinarului 10 ani să o amenajeze? Sau vechile mele pergamente din biblioteca?”
Băiatul, încurcat, i-a mărturisit că n-a observant mai nimic pentru că singura lui preocupare au fost cele două picături de ulei din linguriță.
„În cazul asta, mai du-te încă o data să vezi minunățiile de care ți-am povestit. Nu poți să te încrezi în sfatul unui om dacă nu-i cunoști casa..”
Băiatul a luat din nou ligurita cu picăturile de ulei și s-a întors la explorarea palatului de data asta a observat totul în jurul său, piesele de artă de pe pereți, grădina cu păuni și flori, pergamentele, munții ce se vedeau în depărtare. La întoarcere i-a povestit înțeleptului cu entuziasm tot ce a văzut. “Dar unde sunt cele 2 picături de ulei de care te-am rugat să ai grijă?” Privind linguriță băiatul a văzut că în drumul său le vărsase fără să-și dea seama.
“Ei bine, am să-ți dau un singur sfat: Secretul fericirii este să te bucuri de toate frumusețile lumii dar să nu uiți niciodată de picăturile de ulei din lingurița ta…”
Aceasta poveste inspirationala am gasit-o in cartea “Alchimistul” de Paulo Coelho.
Povestea punctului negru
Într-o zi un profesor a intrat în clasă și le-a cerut studenților să se pregătească pentru un test surpriză. Toți așteptau concentrați în băncile lor, așteptând subiectele.
Profesorul le-a înmânat câte o foaie de hârtie așa cum proceda întotdeauna. Când a terminat de împărțit testele le-a spus să întoarcă foaia dar spre surpriza tuturor nu au găsit acolo nicio întrebare ci doar un singur punct negru în centrul paginii.
Văzând mirarea de pe fețele lor, profesorul le-a spus: ”Vreau să scrieți despre ce vedeți acolo”. Confuzi, studenții au început să scrie încercând să răspundă testului ce li se părea totuși inexplicabil.
La sfârșitul orei, profesorul a adunat foile și a început să citească cu voce tare răspunsurile.
Toți, fără excepție, încercaseră să definească punctul negru, culoarea, mărimea, poziția lui în centrul paginii. Când toate lucrările au fost citite, în clasă s-a lăsat liniștea.
Profesorul i-a privit și le-a spus: “N-am să vă dau note pentru această lucrare, vreau însă să vă dau o temă de gândire: Niciunul dintre voi nu a scris despre partea albă a paginii. Toți v-ați concentrat pe punctul negru și uneori asta se întâmplă și în viața noastră. Insistăm să ne concentrăm pe punctul negru, care poate fi orice, o lipsă temporară a banilor, o relație complicată în familie, o dezamăgire pe care ne-a provocat-o un prieten, o supărare sau o problemă trecătoare. Punctul negru este adesea foarte mic în comparație cu tot restul pe care-l avem în viața noastră dar el tinde să ne ocupe întreaga minte. Încercați să priviți dincolo de punctul negru, bucurați-va de fiecare moment pe care viața vi-l oferă”.
Regele Arthur și vrăjitoarea
Se spune că într-una dintre bătălii, când era încă foarte tânăr, Regele Arthur a fost capturat și închis de către monarhul unui ținut învecinat. Acesta ar fi putut să-l ucidă dar, impresionat de tinerețea și de idealurile lui Arthur i-a oferit libertatea cu condiția de a-i răspunde, în termen de un an, la o întrebare: “Ce își doresc femeile?”
O astfel de întrebare ar fi putut fi o încuietoare pentru oricine, dar Arthur, dorind să-și salveze viața, a acceptat provocarea monarhului. S-a întors în regatul său și a început să întrebe în stânga și-n dreapta încercând să afle răspunsul: a întrebat prințesele, preoții, pe înțelepții curții, pe judecători, dar niciunul nu i-au putut da un răspuns satisfăcător. Mulți l-au îndemnat să o consulte pe vrăjitoarea ținutului pentru că doar ea ar fi putut avea răspunsul însă vrăjitoarea era cunoscută pentru prețurile exorbitante pe care le cerea.
Când anul era pe sfârșite și termenul de răspuns se apropia cu repeziciune, lui Arthur nu-i mai rămăsese decât o singură șansă. Vrăjitoarea a acceptat să-i dea răspunsul însă doar cu condiția ca Sir Lancelot, cel mai nobil cavaler al Mesei Rotunde și cel mai bun prieten al Lui Arthur să o ia de soție. Arthur a fost îngrozit de prețul cerut, vrăjitoarea era o creatură respingătoare, bătrână și cocoșată cu părul atârnându-i în dezordine, cu un sigur dinte rămas în gură și cu un miros greu ce rămânea mereu în urma ei. N-ar fi putut să-i facă celui mai bun prieten așa ceva, dar Sir Lancelot l-a asigurat că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a-i salva viața lui Arthur.
Astfel nunta a fost aranjată iar vrăjitoarea i-a dat lui Arthur răspunsul: “Ceea ce orice femeie dorește cu adevărat este să aleagă cum doreste să-și trăiască viața”. Toată lumea din regat a simțit că acesta era răspunsul căutat, așa a crezut și monarhul care i-a redat libertatea lui Arthur.
Când nunta s-a sfârșit, Lancelot a intrat cu inima strânsă în dormitor dar acolo îl aștepta cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Mirat a întrebat-o ce s-a întâmplat: “Pentru că ai un suflet bun, eu voi fi de acum înainte doar jumătate din zi vrăjitoarea cea urâtă pe care o știai și cealaltă jumătate a zilei voi fi femeia frumoasă pe care o vezi. Ce preferi, l-a întrebat ea: frumoasă pe timpul zilei sau frumoasă pe timpul nopții?”
Lancelot a rămas pe gânduri: să aibă alături de el, pe timpul zilei, o femeie frumoasă pe care să o arate tuturor dar să își petreacă toate nopțile cu o bătrână vrăjitoare? Sau să aleagă să aibă lângă el, zi de zi, o vrăjitoare urâtă iar nopțile să le petreacă lângă o femeie încântătoare?
Nobilul Lancelot i-a spus într-un final că o lasă pe ea să aleagă. Vrăjitoarea a zâmbit: “Voi fi frumoasă de acum tot timpul pentru că m-ai lăsat să aleg cum doresc să-mi trăiesc viata”
Povestea sacului cu bani
Se povestește că într-o bună zi, norocul și-a dezlegat eșarfa cu care îi erau legați ochii și a decis că nu mai dorește să fie orb, că vrea să poată ajuta oamenii pe măsura faptelor, a muncii și a sufletului lor.
I-a privit zile în șir, le-a urmărit viața, bucuriile, tristețile, îndoielile și speranțele.
I-a atras atenția un bărbat ce se apropia de vârsta pensiei. Muncea din greu, ca să-și întrețină familia, să-și țină copiii în școli și să le asigure o viață mai bună. Mâinile ii erau crăpate de muncă, umerii gârboviți de griji. În zorii fiecărei zile pleca în salopeta lui de muncitor, mereu pe același drum, către atelierul în care lucra. Seara se întorcea istovit acasă. “Uite un om pe care vreau să-l ajut” și-a zis norocul.
Și pentru că omul nostru mergea zi de zi pe același drum, norocul s-a gândit să lase în calea lui o pungă plină cu bani. Atâția bani cât muncitorul n-ar fi avut sau n-ar fi putut să strângă vreodată. Bani ce l-ar fi scos din sărăcie și care ar fi asigurat, pentru el și pentru familia lui, un viitor mai bun.
Norocului îi bătea inima de-i spărgea pieptul de bucurie la gândul că va ajută un om care merită să-și schimbe viața. A pregătit punga de bani și cu câteva minute înainte ca muncitorul să treacă pe acolo a plasat-o la intrarea pe pod. L-a văzut cum se apropia și de abia aștepta să-i vadă bucuria când va găsi punga de bani.
Dar omul nostru, exact în acea zi, a avut un gând pe care nu-l mai avusese niciodată: “De 40 de ani merg pe acest drum, știu pe de rost fiecare metru așa că astăzi m-am gândit să-l fac cu ochii inchisi”. Și chiar înainte de a intra pe pod, a închis ochii și a mers fără nicio greșeală, spre atelierul lui.
Norocului i-au dat lacrimile, a căutat în buzunar eșarfa și și-a legat ochii. N-a mai vrut să vadă cine va găsi punga de bani și s-a gândit că așa o fi să fie, Norocul să fie orb.
(aceasta poveste inspirationala am văzut-o acum foarte multă vreme, ecranizată într-un filmuleț. Cred că era un filmuleț făcut de Gopo dar nu mai știu sigur…)
Lumina din întuneric
“Un scriitor japonez povestea ce i se întâmplase unui ofițer din țara lui în timpul războiului din Manciuria. Militarul fusese capturat de sovietici și aruncat să moară de foame și de sete în fundul unui puț, în beznă și în frig. Numai că, în toată deznădejdea aceea, o dată pe zi avea loc ceva minunat.
Atunci când soarele se afla chiar deasupra, preț de câteva minute, lumina pătrundea până în fundul puțului. Ofițerul o descria ca pe o explozie strălucitoare de speranță.
După câteva zile a fost salvat de camarazii săi și, deși nimeni nu se mai aștepta, a scăpat cu viață. Și totuși, mulți ani după terminarea războiului , omul continua să-și amintească de acel episod cu nostalgie. Tocmai pentru că trăia în cea mai neagră disperare, raza aceea de lumină reprezenta o injecție de fericire pentru el. Deși ofițerul a reușit să-și refacă viața după război, , spunea că niciodată nu mai trăise fericirea acelor minute când lumina ajungea pe fundul puțului.
Fericirea o pot percepe cu toată intensitatea doar cei care au avut și suișuri și coborâșuri. Cei care trăiesc călduț, navigând printre emoții moderate, probabil nu vor cunoaște adevărata esență a vieții.
Aceasta este invățătura poveștii cu puțul: uneori trebuie să atingi fundul prăpastiei ca să înțelegi măreția cerului.
Am gasit aceasta poveste inspirationala in cartea “Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” de Care Santos și Francesc Miralles (la origini din Murakami Cronica Pasarii Arc)
Povestea vorbei
Într-o bună zi, o femeie a bătut la chilia unui bătrân călugăr și l-a rugat să-i dea un sfat: “Părinte, am greșit față de cineva care mi-a încredințat un secret iar eu nu l-am putut păstra. Cum aș putea să fac să șterg tot ce s-a întâmplat și să fie totul ca înainte?”
Bătrânul călugăr a privit-o în ochi pe femeie, a dat din cap a înțelegere și mângâindu-și barba albă i-a spus: “Uite fiica mea ce am să te rog să faci: Du-te acasă, ia un sac de cânepă, nici prea mare nici prea mic, apoi mergi prin sat și ori de câte ori găsești un fulg pune-l în sac. Când e plin, vino din nou la mine”.
Femeia l-a privit cu speranță, i-a mulțumit și a plecat mai împăcată spre casa ei. A umblat multe zile prin sat să umple sacul cu fulgi iar când a revenit la chilia bătrânului călugăr ochii ei luceau de speranță: ”Am strâns părinte sacul cu fulgi, uite-l aici”.
Bătrânul călugăr a dat din nou din cap și i-a spus: “E bine că l-ai strâns, e semn bun că-ți pare rău de tot ce s-a întâmplat. Acum am să te rog să mergi pe la fiecare casă din satul tău și să lași în fața porții câte un fulg, apoi să vii din nou la mine”.
Femeia a plecat cu sacul de fulgi în mână și, rând pe rând, a lăsat câte un fulg la fiecare poartă din satul său. Seara a adormit linistită și împăcată că urmase întocmai sfatul bătrânului călugăr.
A doua zi a alergat într-un suflet la chilia lui și cu bucurie i-a spus: “Parinte, toată ziua de ieri mi-am petrecut-o mergând pe străzile satului meu și lăsând la poarta fiecărei case câte un fulg. Am făcut exact ce mi-ai cerut”.
Mai ai un ultim lucru de făcut fiica mea a spus bătrânul călugăr, acum du-te și strânge-i la loc în sac. Toți fulgii pe care i-ai pus ieri la porțile caselor mergi și adună-i și vino cu ei la mine”.
Femeia nedumerită a plecat să facă ce-i ceruse bătrânul călugăr. A umblat ore și ore pe străzile satului, căutând fulgii la fiecare poartă. A doua zi când s-a întors cu lacrimi în ochi la chilia călugărului strângea in pumn doar o mână de fulgi. “Parinte, nu i-am mai găsit, cred că i-a luat vântul și i-a purtat în alte părți..”
“Desigur că i-a luat vântul și i-a purtat în alte părți, fiica mea. Așa e și cu vorba. Atunci când ai spus-o ea nu mai e a ta, e ca un fulg ce va fi purtat de vânt. Nu mai poate fi luată inapoi…”
(Povestea inspirationala e spusă cum mi-am amintit-o. Am citit-o cândva, într-o carte a Părintelui Cleopa).
Valoarea unei pietre
Într-o zi, un tânăr și-a întrebat tatăl care este valoarea vieții lui. În loc să-i dea un răspuns direct, tatăl i-a pus în palmă o piatră și i-a cerut să se ducă la piață să vadă cât obține pe ea, dar fără să o vândă. “Daca cineva te întreabă cât costă, tu să nu spui nimic, doar să ridici două degete”.
Neînțelegând prea bine ce se întâmplă, băiatul a plecat la piață iar acolo o femeie l-a întrebat: “Cât costă piatra asta? Aș dori să mi-o pun în gradină”. Băiatul fără să spună nimic a ridicat două degete iar femeia a spus: “2 dolari? O cumpăr!”
A dat fuga acasă și i-a spus tatălui că o femeie a dorit să-i cumpere piatra pentru 2 dolari.
Acum vreau să duci piatra asta la muzeul din josul străzii, i-a spus tatăl, și dacă cineva de acolo te întreabă cât costă tu doar să ridici din nou 2 degete. Băiatul a plecat spre muzeu iar acolo un domn a dorit să-i cumpere piatra. Băiatul n-a scos nicio vorbă a ridicat 2 degete și a așteptat. Bărbatul a întrebat: “200 de dolari? O cumpăr!”
Mirat, a plecat alergând spre casă și i-a spus tatălui că un domn de la muzeu dorește să-i cumpere piatra cu 200 de dolari. Tatăl a zâmbit: “Fiule, ultimul loc în care vreau să duci această piatră este magazinul de pietre prețioase. Arată piatra proprietarului magazinului și nu scoate o vorbă iar dacă el întreabă care este prețul ridică 2 degete. Băiatul s-a dus la magazinul de pietre prețioase, a arătat piatra proprietarului iar când acesta a întrebat prețul a ridicat cele 2 degete așa cum îl învățase tatăl său. “In regulă, o cumpăr pentru 200,000 de dolari”. Băiatul, fără să știe ce să răspundă, a fugit acasă: “Tată, proprietarul magazinului de pietre prețioase vrea să o cumpere cu 200,000 de dolari”
Tatăl l-a privit în ochi și i-a spus: “Intelegi cum este judecată valoarea? Vezi tu, nu contează de unde vii, unde te-ai născut, culoarea pielii sau cât de bogat sau sărac te-ai născut. Contează unde decizi să te poziționezi tu, oamenii cu care decizi să te înconjori și cum decizi să ai grijă de tine.
Ai putea să-ți trăiești întreaga viață gândindu-te că ești o piatră ce valorează 2 dolari, ai putea trăi întreaga viață înconjurat de oameni care să te prețuiască doar la 2 dolari. Dar cu toții avem un diamant înăuntrul nostru, și putem să decidem să ne înconjurăm cu oameni care știu și pot să vadă valoarea din noi. Putem alege să ne vindem la piață sau la magazinul de bijuterii. Poți alege să vezi și tu valoarea în alți oameni, îi poți ajută și tu pe alții să vadă diamantul din ei. Alege înțelept oamenii cu care te înconjori, ăsta ar putea fi cel mai important lucru din viața ta.
Aceasta poveste motivationala am gasit-o cautand pe net un mod interesant de a deschide un training. In engleza aici
Cele 3 vase cu apă
Otânără s-a dus la mama ei să se plângă de greutățile vieții sale. De fiecare dată când rezolva o problemă apărea alta. Nu știa ce să mai facă și avea nevoie de un sfat
Mama ei a dus-o în bucatraie unde a umplut 3 vase cu apă și le-a pus pe foc. În scurt timp, apa a început să fiarbă. În primul vas a pus un cartof, în cel de-al doilea un ou iar în ultimul a pus cafea. Le-a lăsat la fiert fără să spună un cuvânt. După un timp, a luat vasele de pe foc. A scos cartoful și l-a pus pe o farfurie, apoi oul iar în final a pus cafeaua într-o ceașcă. Apoi a întrebat-o pe fata ei: Spune-mi, ce vezi?
Un cartof, un ou și o cafea a răspuns ea. Mama a rugat-o să ia cartoful în mână și să-l pipapie. Era moale la atingere. Apoi a rugat-o să spargă oul. După ce l-a decojit a observat că oul era tare. La final mama a rugat-o să bea din cafea. Fiica ei a zâmbit în timp ce savura aroma și gustul cafelei.
Fata a întrebat-o ce au însemnat toate acestea.
Mama ei i-a explicat că atât cartoful cât și oul și cafeaua au trecut prin același proces de fierbere. Fiecare a reacționat diferit.
Cartoful a fost la început tare și puternic însă după ce a fost fiert a devenit moale și sfărâmicios. Oul a fost fragil la început însă după ce a fost fiert s-a întărit. Dar cafeaua a fost unică. După ce a fost fiartă ea a schimbat apa.
-Tu cum ești, a întrebat-o pe fiica ei? Cum reacționezi atunci când dai de greu? Ești precum cartoful care pare puternic dar care atunci când dă de durere și obstacole devine moale? Ești ca oul care începe cu o inimă maleabilă dar care se schimbă când este fiert? Ești precum cafeaua care a reușit să schimbe apa fierbinte, mediul însuși care a provocat-o? Atunci când apa a devenit fierbinte cafeaua și-a împrăștiat aroma. Dacă suntem precum cafeaua, atunci când întâmpinăm obstacole putem schimba situația din jurul nostru. Cei mai fericiți oameni nu au neapărat tot ce este mai bun, dar reușesc să scoată ce este mai bun din viața lor.
Povestea inspirationala am gasit-o intr-o carte a lui Dale Carnegie: „Cum sa invingi grijile si stresul”
Mariana Iosif's blog 