O clipă de grație

Trebuie să-ți mărturisesc încă de la început că aceasta nu-i tocmai o poveste “normală”, întâmplarea este însă cât se poate de reală, asta dacă nu cumva mintea mi-o fi jucat feste în acea zi din miezul verii. Dar nu cred să fi fost vreo iluzie pentru că-mi amintesc starea nemaiîntâlnită pe care am trăit-o și care-mi dă oarecum fiori ori de câte ori mi-o amintesc.

Era, cum îți spuneam, o zi de vară, eram la munte și pornisem să hoinărim prin poiene spre malurile Prahovei ca apoi să urcăm spre schitul din vârful dealului. Până la Prahova poteca merge lin pe lângă pășunile și grădinile oamenilor. Treci pe lângă tufe de măceși și de  cătini, te mai furișezi prin umbra câte unui copac, pășești când prin praf când prin pietriș și, cel mai probabil, multă vreme nu dai de niciun om. Drumul face legătura dintre vatra localității și halta CFR unde oprește acolo de câteva ori pe zi un tren personal. Rar coboară sau urcă cineva.

Mergeam alene, povesteam una alta, ne mai opream să mai culegem măceșe, să mai mirosim câte o floare și ne întrebăm ale cui or fi terenurile frumoase pe lângă care treceam.  La un moment dat m-am trezit singură, el se oprise ceva mai în urmă să pozeze ceva. Și atunci s-a întâmplat! În poiana din stânga mea am văzut, la mai puțin de zece  metri, un cerb, cel mai frumos și mai impunător cerb pe care l-am văzut vreodată. Întorsese capul spre mine și mă privea. Niciunul dintre noi nu făcea vreo mișcare, ne priveam în ochi și cumva, într-un mod magic, timpul parcă se oprise în loc iar din cer păreau să curgă fulgi aurii de lumină. Clipa aceea de grație era atât de frumoasă și atât de intensă încât o simțeam în tot corpul. Inima îmi bătea nebunește, mi se căsca un gol în stomac iar lacrimile stăteau să iasă.

Am vrut să vadă și el scena asta de poveste, m-am întors câțiva pași, i-am făcut semn cu degetul la buze să nu facă zgomot și i-am spus la încetișor: “E un cerb”. Ne-am apropiat de deschizătura poienii dar cerbul nu mai era acolo. Nu se vedea nici mai departe iar în jur nu se mișca nimic. Nu era nicăieri. Am mai așteptat, ne-am tot uitat, am pândit fiecare freamăt de frunze, dar cerbul acela maiestuos dispăruse cu totul de parcă nici n-ar fi existat vreodată.

A rămas de atunci cu mine mereu întrebarea : “mi s-o fi părut?” dar de fiecare dată din suflet se întorcea câte un ecou care-mi spunea că cerbul a fost acolo, că acea clipă de grație chiar a existat.

Se întâmplă uneori în viață ca după ani și ani să găsești răspunsuri și câte o piesă să se așeze frumos în puzzle, așa s-a întâmplat și cu mine de curând. Eram la un curs despre triburile de indieni din zona amazoniană, despre șamani, conectare cu natura și alte minunății când discuția a alunecat spre animalele spirituale pe care unele culturi și tradiții spun că ni le trimite universul ca pe un mesaj, ca pe un răspuns sau ca pe o inspirație. Animalul spiritual ar fi un fel de reprezentare simbolică a ta, a comportamentelor și a personalității, o oglindă metaforică.  

Se spune că animalul spiritual te alege el pe tine nu tu pe el și dacă te întrebi cum îl găsești și cum știi că acela este animalul tău spiritual răspunsul ar fi că îți poate apărea în vis, în meditație, îți poate ieși în cale real sau simbolic în moduri care să-ți atragă atenția.

Care sunt mesajele pe care încearcă să ni le transmită asta rămâne să descoperim, un fluture îți poate transmite un mesaj legat de evoluție și transformare, păianjenul un mesaj despre nevoia de a construi ceva care să-ți asigure existența.

Mi-am amintit atunci de întâlnirea mea cu cerbul și am știut că asta a fost. Am căutat apoi să aflu care ar fi fost mesajul pentru mine și ce am găsit zice așa: că poți fi puternic păstrându-ți blândețea, că e important să prețuiești și timpul cu tine însăți și cel acordat altora dar mai ales că e loc mereu pentru o reînnoire.

Și mi-a crescut inima de bucurie până la cer.