Domnul sever și cutia lui misterioasă

Demult, demult, ani buni de atunci, cunoșteam un domn foarte sever. Mi se părea distant și arțăgos, gata să se ia de tine și să-ți facă vreo observație din te miri ce. Și nu se lua doar de copii, cum eram eu atunci, se lua de oricine, era un fel de spaimă a micii comunități. Când voiau să facă ceva, oamenii se întrebau: “Dar ce-o să zică domnul T?” sau “Să vezi ce scandal o să facă domnul T când o afla!”.

Eu mai degrabă îl evitam iar când se mai întâmpla să dăm nas în nas îl salutam grăbită iar el mormăia un “bună ziua” mai mult pentru el. Umbla îmbrăcat sobru, încălțat cu pantofi atent lustruiți și mi-l amintesc cărând după el o servietă de piele cu catarame mari de metal.

Fiica lui îmi era prietenă, mergeam des în vizită la ea când domnul T era plecat la muncă. Râdea de mine când îmi deschidea ușa iar eu chiar înainte de a o saluta întrebam: “Taică-tu e acasă?” iar apoi  răsuflam ușurată când îmi zicea că e singură. Tot ce era legat de el îmi crea un fel de stare de neliniște, când se apropia ora să se întoarcă acasă mă grăbeam să plec să nu îl întâlnesc și dacă se întâmpla totuși să ajungă acasă înainte că eu să fi plecat, dincolo de salut, îmi mai punea uneori câteva întrebări formale de genul: “cum merge școala?” sau “părinții tăi sunt bine, sănătoși?”după care își vedea imediat de treabă fără  să fi așteptat vreodată răspunsul.

Luat în ansamblu, apartamentul  lor era unul obișnuit, camera domnului T însă mi se părea oarecum misterioasă. N-aș ști să-ți spun de unde venea impresia asta, poate din atmosfera întunecată, cu draperii mereu trase, prin care lumina trecea greu, poate din mirosul de tutun amestecat cu unde de levănțică.

Și, acum vine, iată,  momentul pe care vreau să ți-l povestesc pentru că întreaga istorioară se învârte în jurul acelui moment de câteva secunde, poate să fi fost un minut, în care am intrat cu prietena mea în camera domnului T. Căuta o carte în bibliotecă iar eu încercam să o ajut. Ochii mi-au căzut pe o cutie frumoasă cu motive florale, o cutie ce poate adăpostise cândva bomboane sau biscuiți. Pe cutie cineva scrisese cu pixul, cu litere rotunjite: “Dorințele mele”.

“Ce e asta?” am întrebat-o iar ea a aruncat o privire indiferentă: “Aia? Cutia cu dorințe”. Văzându-mă mirată i-a ridicat jucăușă capacul lăsându-mă să văd înăuntru, înghesuite, o mulțime de bilețele, apoi a pus repede capacul la loc: “Nu le citim, sunt secrete”.

“Ce naiba dorințe ai scris acolo ?” am întrebat-o râzând iar ea mi-a dat un răspuns la care nu m-aș fi așteptat vreodată: “nu e a mea, e a tatălui meu”.

Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, știu însă că acele câteva secunde au stârnit un adevărat vârtej în mintea mea. Deci domnul  sever și arțăgos care mă speria și ma intimida, avea undeva, pe un raft de bibliotecă, o cutie misterioasă, imprimată cu flori,  pe care scrisese: “Dorințele mele”.

Deși n-am putut  niciodată să alătur și să combin cele două imagini, de atunci încolo, ori de câte ori îl întâlneam pe domnul T, îl salutam zâmbind. Ba chiar începuse să mi se pară că și el îmi zâmbea un pic. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s