Îmi place să-mi încerc din când în când norocul, mai pun câte un bilet cu trei variante simple la loto, mă mai înscriu pe la concursurile din magazine, din benzinării, de pe net, de la radio, ba chiar mă mai uit și pe sub dopurile de la sticlele de bere sau de suc. De câștigat însă n-am prea câștigat. De câteva ori mi-au ieșit 3 numere la loto (30 de lei cu care sa-ți recuperezi prețul unui bilet iar cu restul să-ți iei un kilogram de cireșe (😊)), am mai câștigat o dată un curs, altă dată un pachet de cărți și or mai fi fost și alte mici nimicuri pe care nu le mai țin minte. Țin minte însă cel mai mare premiu pe care l-am câștigat vreodată: un weekend all inclusive pentru 3 persoane în Delta Dunării.
Sunt ani buni de atunci, vreo 10 cred. Nu mai fusesem în Deltă, urăsc din străfundul inimii țânțarii, umblu cu sticluța de Raid de băgat în priză după mine peste tot pe unde mă duc. Nu-mi place nici peștele, mănânc foarte rar și în general când o fac fie e vorba de hamsii prăjite și înecate în mujdei de nu le mai simt gustul fie câte o conservă de ton sau sardele.
Delta era în mintea mea o combinație de țânțari și de pește care nu mă atrăgea foarte mult, când însă câștigi un astfel de premiu lucrurile se mai nuanțează și încep să apară la suprafață lucrurile bune. Și cum sprey-ul de țânțari e o invenție minunată iar niște legume sau ceva pui nu se poate să nu existe în orice meniu, ne-am făcut bagajele și am plecat la drum.
Raiul pe pământ e Delta cu peisajele ei care-ți taie respirația, cu mirosurile amestecate de apă și de pământ și cu apusurile ei minunate de soare. Gazdele ne-au plimbat cu barca pe canale, ne-au arătat nuferii, pelicanii, cormoranii, căsuțele cu stuf, cuiburile de păsări, șerpii de apă care se țineau după barca noastră.
Complexul în care eram cazați cuprindea un hotel și mai multe căsuțe construite într-un stil care să aducă aminte de cel tradițional cu ușile și ferestrele vopsite în albastru și acoperișuri pline cu stuf. Am găsit din belșug mâncare pe gustul meu, am mâncat și apoi ne-am tot plimbat pe mal până seara târziu. Era o noapte de vară că nicio altă noapte de vară. Târziu când a început să bată vântul mai tare, am oftat și am plecat spre cameră. M-am trezit de câteva ori peste noapte, ploua cu găleata, se zgâltâiau geamurile de tunete iar fulgerele luminau cerul ca ziua. Să fi fost poate 4-5 dimineața când am auzit voci de oameni, nu înțelegeam ce zic, păreau undeva departe, apoi i-am auzit din ce în ce mai aproape. Când m-am ridicat din pat să mă uit pe fereastră mi-a stat inima în loc. Acoperișul de stuf al unei căsuțe luase foc și vâlvătaia părea să se întindă până la cer. Celelalte căsuțele erau la doar câțiva pași una de alta, pericolul ca focul să se extindă în tot complexul era foarte mare.
Ne-am speriat, ne-am făcut repede bagajul și când am coborât la recepție holul era plin de oameni. I-am întrebat pe cei de la hotel dacă putem ajuta cu ceva, ne-au spus că nu, că se ocupă ei și că vor rezolva. Se vedea însă că erau îngrijorați, foarte îngrijorați așa cum eram și noi. Se auzea tot mai des întrebarea: “Dar noi cum putem pleca de aici?”
Cursele regulate ale vaporașelor erau mult mai târziu iar cele câteva bărci de pescari ancorate la țărm n-ar fi putut oricum să ia decât câțiva oameni. Era rău, aerul devenea irespirabil de la fumul de paie iar imaginea raiului de cu o seară înainte se dusese toată pe apele Dunării.
Așteptam zgribuliți și îngrijorați cu ochii în zare să apară un vaporaș. Într-un târziu a apărut. Nu mai era vaporașul turistic frumos cu care venisem, era un vaporaș ruginit tot, cu băncuțele rupte, ca vai de el dar care tuturor ni s-a părut cel mai bun lucru care ni se întâmpla. Nimeni nu prea vorbea, ne uităm la complexul care rămânea în zare învăluit în fum.
Am ajuns pe mal, ne-am urcat în mașină și încet, încet, ne-am revenit. « Hai că asta o să o ținem minte toată viața » am zis și am plecat mai departe în viața noastră către alte povești.
Mariana Iosif's blog 