Mi se întâmplă foarte des prin excursiile mele să vizitez cimitire. Sigur, poate părea o afirmație un pic ciudată dacă am lăsa-o doar așa și am pleca mai departe în poveste. Adevărul este că am un cult pentru oamenii celebri a căror opera mi-a influențat viața și mai am de asemenea un foarte puternic cult al eroilor. Îi caut prin cimitirele lumii și le aduc omagiul meu.
Așa că atunci când ne-am făcut planurile de vacanță în Normandia am pus în fruntea listei de obiective Cimitirul American și plaja Omaha, una dintre plajele debarcarii din 6 iunie 1944.
Veneam dinspre Bayeux, un orășel minunat unde văzusem cea mai lungă tapiserie din lume, lucrată acum mai bine de 9 secole, 70 de metri lungime, 50 și ceva de scene ce povestesc despre William Duce al Normandiei și despre cucerirea Angliei.
În autobuz eram doar noi și încă o familie, păreau englezi. I-am spus șoferului că vrem să coborâm în Colleville-sur-Mer la Cimitirul American și cam în 20 de minute a tras pe dreapta și ne-a făcut semn că am ajuns.
De la stație mai faci câțiva pasi și intri într-un fel de parc, cu alei și băncute, ajungi apoi la un muzeu iar de aici atmosfera începe să te apese din ce în ce mai mult. Prin vitrine tot felul de mici obiecte: o trusă medicală, un pachet de țigări, niste pachete de gumă, arme, caști, dicționare cu cuvinte de bază în franceză, bilețele, scrisori. Pe pereți postere cu fotografiile unor ofițeri și câteva vorbe ale lor.
Apoi ieși și mai faci câțiva pasi cu marea în dreapta ta, minunat de frumoasă și de albastră iar în fața ochilor iți apare cimitirul american. Nesfârșit, o mare de cruci albe perfect aliniate.
Ți se amestecă în suflet emoții de tot felul, recunoștință, revoltă, tristețe, neputință, respect, dragoste, disperare, încredere, frustrare, amărăciune, speranță. Fiecare ca o medalie cu două fețe. Pe o parte tristețe pe alta încredere, pe una revoltă pe alta recunoștință.
O doamnă lângă mine s-a lăsat pe vine cu fața în palme. După câteva secunde o alta doamnă s-a așezat lângă ea și a îmbrățișat-o fară să spună nimic. Au stat așa o vreme.
Cum naiba să nu-ți vina să plângi? Sunt 9,387 de morminte iar vârsta medie este de 22 de ani.
Am lăsat pentru final povestea cu care poate ar fi trebuit să încep. Intrasem de puțin timp pe aleile parcului, ne îndreptam spre muzeu când am văzut în fața noastră un cuplu de bătrânei venind din sens opus, spre ieșirea din complex. La un moment dat s-au oprit și s-au îmbrățișat. Mi s-a părut un gest atât de frumos încât mi-a luat-o inima razna, ca să realizez imediat că de fapt bătrânelului i se făcuse rău iar ea încercă să-l sprijine cum putea. Câțiva oameni de lângă ei au sărit să o ajute pe bătrânică să-l duca până la o banca. Așezat pe banca părea că începe să-și revină.
Nu stiu ce limbă vorbea sau care o fi fost povestea lui dar mă gândesc că trebuie să fi fost una copleșitoare.
Mariana Iosif's blog 