Experiența mea cu plutirea – Episodul 2

Continuare de aici

Așa, și unde rămăsesem?

A, da, rămăsesem la momentul în care spuneam că am deschis ușa incintei, mi-am lăsat papucii de unică folosință la intrare și am pășit în bazin. Mi-am împăturit frumos halatul, am așezat cu grijă pe el ceasul apoi am pus cât mai  la îndemână telecomanda. Apa avea o textură plăcută, foarte mătăsoasă.

Plutești imediat ce te-ai așezat. Poți să stai cu mâinile pe lângă tine (eu așa am stat mare parte din timp), cu mâinile pe lângă cap sau cu mâinile sub ceafă (asta a fost recomandarea de la proprietarul locului spunându-mi că e cea mai relaxantă poziție). Mă cam durea un umăr, nu-mi era comod cu mâinile sub ceafă așa că am stat, cum ziceam, cu mâinile pe lângă corp.

După ce m-am lămurit un pic cum e treaba și m-am obișnuit cu locul, am zis să-mi fac curaj și să sting lumina. Am apăsat butonul telecomenzii și brusc m-am trezit în beznă totală. Nici un firicel de lumină nu pătrundea pe nicăieri. Niciun zgomot de nicăieri. Mi-am reluat poziția de plutire în apa ca mătasea și în bezna cea mai beznă. Și, deodată, cum stăteam cu urechile în apă și cu apa venindu-mi până la jumătatea frunții am început să aud foarte clar și parcă foarte tare sunetul bătăilor inimii mele. Bum-bum-bum-bum. A fost prima uimire și prima emoție trăită în bazinul de relaxare, o emoție intensă, aproape până la lacrimi, de parcă era pentru prima dată când îmi ascultam bătăile inimii și eram recunoscătoare pentru asta. Prima dată când îmi venea să-i mulțumesc pentru că bate pentru mine de atâta timp iar eu de fiecare dată am luat asta nu ca pe un dar ci ca pe ceva firesc, de la sine înțeles. Pe măsură ce lumea exterioară cu zgomote, lumini și gravitație era lăsată în urmă, lumea interioară devenea tot mai prezentă.

Apoi, încet, încet, secvențe de realitate au început să-și facă din nou loc în mintea mea: “Oare cât o fi ceasul?” (m-am ridicat, am prins lumina și m-am uitat la ceas), “Oare cum e cu muzică?” (am butonat telecomanda și am pus muzică, apoi am oprit-o, îmi plăceau mai mult liniștea și bezna). După secvențele de realitate veneau la rând cele de relaxare, de concentrare pe respirație și pe bătăile inimii. Mi se părea atunci nu doar că plutesc în bazinul din incintă ci că plutesc undeva prin univers.

La prima și la a doua plutire n-am reușit o relaxare de la cap la coadă, n-am reușit să mă las dusă o oră întreagă și să-mi dea semnalul de încheiere a ședinței sunetul de final și semnalele luminoase. Modul meu de  a trăi, mult în zona de control, îmi tot aducea realitatea în minte. La ultima ședință însă n-am mai luat ceasul cu mine, m-am concentrat din nou pe respirație. Experiența a fost una mult mai profundă, atât de profundă și de uimitoare încât am să o păstrez pentru mine. La un moment dat, fără să aud nimic, am știut că s-a terminat. Umărul nu mă mai durea deloc (“de la cantitatea mare de magneziu din apa” mi-a spus proprietarul locului când i-am împărtășit mirarea mea). Am plecat de acolo cu o stare foarte bună fără să  știu însă când și dacă o să revin.

Pe drumul spre casă am intrat într-o biserică ce mi-a ieșit în cale.  În prag un preot vorbea în șoaptă cu un tânăr. M-am strecurat pe lângă ei, înăuntru nu era nimeni, era liniște și lumina intra în manunchiuri de raze prin ferestre. Înainte să ies, preotul m-a întrebat: “Doriti o binecuvântare?” “Doresc”, i-am răspuns. M-a binecuvântat iar eu am plecat mai departe. Știam că viața este foarte frumoasă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s