Două povești din Paris

Citiesem acum ceva vreme pe blogul Adrianei Pârvu  despre un loc din Paris care-mi era total necunoscut. Nu mai auzisem niciodată de el, nu-l găsisem în nicio recomandare legată de Paris, nici măcar la categoria “hidden gems”. Era pentru prima dată când aflam de el și-mi aduc aminte că încă de atunci mi-am zis că data viitoare când ajung la Paris dau o fugă acolo.

Este vorba despre “Capela medaliei miraculoase” (acum cred că și tu dai din cap și zici “ce chestie, nici eu nu auzisem de locul asta” (:-)).

Se spune că în 1830, acolo, în Rue du Bac, unde exista o reședință a Fiicelor Carității,  Fecioara Maria i s-a arătat se câteva ori unei novice (sora Catherine Laboure) iar într-una dintre aceste apariții i-a indicat și cum să creeze aceasta medalie miraculoasă care purtată la gât de către credincioși și combinată cu rugăciuni are harul de a îndeplini dorinte și de a proteja de rău. Înțeleg că în prezent sunt în întreaga lume milioane de astfel de medalii.

Locul, situat nu departe de centrul Parisului, are aerul unui loc de pelerinaj. O mulțime de lume în capelă, fiecare pregătit să imortalizeze locul în care se spune că a apărut Fecioara Maria, racla cu trupul sorei Catherine Laboure, păstrat intact de 100 și ceva de ani. Fiecare cu gândul lui, cu rugăciunile și cu speranțele lui.

În magazinul de lângă intrarea în Capela se vând medalii fel de fel la prețuri modice. Se cumpără multe, pentru familie, pentru prieteni și cunoscuți. Aproape auzi fiecare familie făcând calcule: 3 pentru noi, două pentru părinți, una pentru X, alta pentru Y alta pentru….

La casă e o bătrânică, spre 8o de ani, îi pui medaliile pe care le-ai luat în palmă iar ea face întâi calcule cu pixul pe o hârtie, le verifică de câteva ori tot pe hârtie pentru ca în final să le verifice și pe un calculator de lângă ea. Îți zâmbește pentru că ai avut răbdare, îi zâmbești și tu pentru că e foarte bătrână și foarte drăguță și pentru că se ambiționează să facă socoteli cu mintea ei, ii intinzi cei câtiva Euro, apoi  pleci din Capela Medaliei Miraculoase. Strângi în pumn medaliile iar ceva mai târziu, în drumul spre metrou, îi zici bulversat celui drag de lângă tine: “Eu nici nu știu dacă să cred sau nu” iar el ridică din umeri și-ți răspunde: “Pai crezi sau nu crezi, asta e”.

Întreaga lume catolică crede, lumea ortodoxă nu crede si numește astfel de apariții, false teofanii.

Zilele trecute am căutat prin casă un șnur pe care să agăț medalia si să mi-o pun la gât. N-am găsit, apoi n-am mai căutat. Nu stiu dacă o să mai caut.

A doua poveste s-a născut într-o seară, pe esplanada Trocadero, de fapt pe scările ce coboară spre Turnul Eiffel.

Acolo, oamenii veniți din toate colțurile lumii așteaptă explozia de luminițe de pe turn ce durează 5 minute și se repetă la fiecare oră. 20,000 de beculete, 40 de kilometri de cablu și un buget de 4,5 milioane EURO fac posibilă minunea asta. E de neprețuit bucuria și încantarea trăită de miile de oameni ce stau cu ochii pe turn să prindă momentul. Se fac tone de poze acolo, cate o mireasă trece prin mulțime cu un buchet uriaș de baloane, fiecare om vâneaza o bucată de margine de scară pe care să se cătare pentru ca poza cu turnul să iasă de 1000 de like-uri. Apoi, după un timp, când luminitele se sting, oamenii se așează iar pe scări și asteaptă o nouă rundă. Am stat și eu un pic să mă bucur de atmosferă. La un moment dat, la baza scărilor a apărut un tip cu o chitară și cu o stație de amplificare ce făcea ca sunetul să se audă bine, până departe.

Cânta cu mult entuziasm tot feluri de șlagăre mai noi sau mai vechi: La Macarena, Despacito, Shape of you și-o mai fi cântat și altele dar nu mi le mai aduc aminte. Oamenii fredonau cu el, nimeni nu știa bine versurile, nici omul cu chitara nici oamenii de pe scări. Dar ce mai conta asta? Conta vibrația mulțimii și a locului ce te făcea să te simți, într-un mod straniu, cel mai norocos om din lume.

În final, când mă pregăteam să plec, a început “La Bamba”. Am trecut pe lângă omul cu chitara chiar când din pieptul lui tâșnea refrenul iar oamenii de pe scară aplaudau încântați: “Yo no soy marinero/ soy capital/ soy capital” cânta el. M-a bufnit râsul și până jos, lângă turn, am tot fredonat “soy capital/ soy capital”.

Apoi, lăsând amuzamentul la o parte, m-am gândit că poate “Yo soy capital” e chiar mai mișto ca “Yo soy capitan”. Oferă perspective mai largi, nu-i așa? (:-))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s