Pe jumătate cântec (la Odeon), o piesă despre care auzisem și calde și reci (mai multe calde totuși)

Nu mă dau neapărat în vânt după spectacolele “One woman / man show” dar atunci când îmi ies în cale, le dau totuși o șansă.

Așa am dat o șansă spectacolului “Vivien Leigh – Ultima conferință de presa” de la TNB cu Lamia Beligan și spectacolului “1000 de motive” cu Florin Piersic Jr. de la Point. Ambele spectacole mi-au plăcut foarte mult. De la “1000 de motive” am păstrat un bilețel pe care l-am primit la intrarea în sala de spectacol. Pe el scrie un număr și un motiv pentru care viața merită trăită: “crema de zahăr ars”. Am fost imediat de acord  că ăsta este un motiv foarte bun.

Mai vânez cel puțin două spectacole de genul “One woman/ man show”: “20 de ani în Siberia” la TNB cu Amalia Ciolan și “era OK și la 60” cu Răzvan Vasilescu.

Dar să revenim la “Pe jumătate cântec”, despre care am să-ți spun că este singurul spectacol de teatru care m-a făcut să plâng. Nu că m-a întristat și că erau să-mi dea lacrimile ci că pur și simplu m-a făcut să plâng. Cu lacrimi. Adevărate.

Cu actrița Anda Saltelechi mi s-a întâmplat ce mi se mai întâmplase înainte cu câțiva actori: Ciprian Nicula, Richard Boznovski, Mihaela Trofimov, George Costin, Andrei Hutuleac.   M-au lăsat mască, m-au făcut praf, m-au cucerit  total și m-au făcut să tot caut să-i revăd în alte spectacole.

În “Pe jumătate cântec”, Anda Saltelechi spune poveste unei fete, de la 5 la 33 de ani și este atât de credibilă în fiecare dintre cele 7 sau 8 tablouri din care este construită piesa încât parcă n-ai fi în sală ci undeva pe un scaun din casa și din viața ei.

Joacă îmbrăcată ca un copil, cu rochiță și pampoane, apoi cu sarafan de școală, când se face mai mare e îmbrăcată ca o adolescentă, într-un alt tablou se dezbracă la pielea goală, apoi ne aduce în fața ochilor “o dansatoare” urmată de o nevastă și apoi de o mamă. Joacă fata asta în toate felurile posibile. Majoritatea poveștilor sunt dulci-amare, spre final mai mult amare.

Flăcăruia pâlpâitoare a speranței nu se stinge insă niciodată de tot. Și asta e așa, un fel de pansament la tot ce se întâmplă.

Cred că mulți dintre cei din sală au rezonat pe parcursul piesei cu un anume moment pe care l-au trăit și ei într-un mod similar,  poate unii au uitat din când în când (sau poate des) să se mai pună și pe ei pe primul loc în viața lor și au tot stat, cum zicea Francesca din piesă, “La coadă la propriul suflet”, poate alții au lăsat, cum tot Francesca zicea, ”sa le putrezească visurile în suflet și să-i imbolnăvească”, poate unii au amânat mereu să facă ce le place și au crezut că mai e timp (și poate n-a mai fost), poate nu s-au opus când au fost duși de viață pe drumuri care nu erau ale lor, poate n-au luptat, poate câte un pic din toate. Cine știe?

La sfârșit, Francesca plângea. Am plâns și eu cu ea.

Când aplauzele de final au început să curgă, Anda Saltelechi  încă nu-și revenise.  Pielea personajului se ținea în continuare strâns de ea. Ochii ei erau în continuare în lacrimi. Și ai mei la fel.

O doamnă din primul rând, cuprinsă de emoția momentului, și-a scos brățara frumoasă, de lemn și i-a întins-o Andei Saltelechi. După o secundă de uimire, aceasta a luat-o și și-a pus-o pe mână. A acoperit-o apoi cu mâna celalaltă, cu tandrețe, cum acoperi ceva drag.

N-am mai văzut asta niciodată. Am văzut oameni cu flori, am văzut oameni cu cutii de bomboane dar pe cineva căruia să-i vină, să-și smulgă brățara de la mână și să i-o dea celui de pe scena, asta n-am mai văzut.

Si un gând final: “Pe jumătate cântec” mi s-a părut a fi sinonim cu “Pe jumătate viată”.