Hei, Markus

Nu știu cum se face că din ultimele călătorii am reținut mai mult oameni decât locuri.
Mi-a spus odată un înțelept că asta mi s-ar întâmpla pentru că fiecare luăm din călătorii ceea ce ne trebuie. Dacă ai nevoie de culori și de forme, mi-a zis, poate o să reții în primul rând apusul și munții, castelele și iarba, dacă îți sunt necesare miresme o să-ți aduci aminte mai întâi cum mirosea ploaia, iar dacă nevoia ta e de oameni și de povești asta vei aduce cu tine cel mai mult.
Acum dacă o fi sau n-o fi așa, chiar nu știu.
Uite, aș putea să-ți povestesc despre un oraș foarte pitoresc, cu străduțe înguste care parcă toate urcă, cu muzică răsunând seara de peste tot, cu tramvai, castele, turnuri, forturi și prăjituri delicioase și, cu toate astea, prima amintire care-mi vine în minte de acolo este despre un om al străzii ce stătea cocoțat pe soclul unei statui a unui poet ce a trăit pe la 1500. Poetul părea în mijlocul unui discurs prietenos, cu o expresie a feței veselă și o mână întinsă spre mulțime.
Omul despre care îți spun urca zilnic pe soclul statuii și ținea cu grijă mâna acesteia. Făcea asta zi de zi, ore în șir, într-o căldură toropitoare, protejat doar de un pic de umbră dată chiar de statuie. Din când în când cineva îi întindea și lui o mână iar acela era singurul moment în care lăsa palma statuii și strângea zâmbind mâna omului. Apoi își relua treaba cu seriozitate. Nu știu de ce o făcea, mă gândesc că poate se săturase de singurătate sau poate îi era dor să țină de mână pe cineva. Sau, cine știe, poate i-o fi fost de ajuns cât timp nu-l văzuse nimeni.
Aș mai putea să-ți povestesc de un alt oraș, cu un pod foarte înalt de pe care vedeai până hăt departe, un oraș cu case de vinuri înșirate unele după altele de-a lungul râului, cu piațete pline de muzică și flori, cu un vin dulce și bun și cu o gară placată ca în povești cu faianță alb albastră dar, ori de câte ori îmi vine în minte numele acelui oraș, prima amintire care iese la suprafața este cea a unei femei și a unei biserici.
O biserică frumoasă în care intrasem ca să ne mai răcorim un pic. Înăuntru câțiva turiști japonezi făceau poze și șușoteau între ei arătând una alta spre pereții bisericii. Câțiva se așezaseră pe băncuțe să-și mai odihnească picioarele, alții se plimbau de colo colo. La un moment dat, undeva, într-un lateral al bisericii, am văzut pe un postament de piatră un fel de sicriu de sticlă cu o statuie a lui Cristos în mărime naturală, plin de răni așa cum trebuie să fi fost când l-au dat jos de pe cruce. Trântită pe postament, cu mâinile pe sticla sicriului o femeie plângea atât de amarnic încât și hainele păreau să se zguduie pe ea. Spunea ceva pe limba ei, ceva de neînțeles pentru mine. Din când în când auzeam “O, Dio mio” apoi rostul vorbelor se pierdeau în rafalele de plâns. N-am știut ce să fac, am pășit în vârful picioarelor pe lângă ea și m-am strecurat afară din biserică. După mine a ieșit și grupul vesel cu aparatele de fotografiat la gât. Nu știu dacă o observaseră și ei, poate că nu, într-un fel era atât de bine încadrată în decorul bisericii. N-am putut să o uit, o port cu mine așa cum era, întinsă pe un postament de piatră, plangadu-și tristețea și tot ce pot să sper e că într-o bună zi să am și curajul să o alin.
“N-ai de ce să faci asta” mi-a spus din nou cineva, sunt în viață tristeți necesare făcute să le trăim singuri, nimic nu ajută. L-am ascultat dar nu mi-a venit a-l crede și știu sigur că nici omul cocoțat pe soclul statuii nu l-ar crede.
Ultima poveste este una de iarnă. Ar fi o poveste despre zăpadă și despre cerul atât de albastru încât mă dureau ochii, despre mulțimile de schiori ce plecau în zorii zilei cu schiurile în spinare pentru a se întoarce spre amurg veseli și obosiți, despre petrecerile ce se țineau lanț, seară de seară, despre potecile abrupte pe care urcam de-mi ieșea sufletul de efort până la cabana din vârful dealului unde stăteam, despre piscină în care îmi petreceam zilele mele de neschioare, despre ștrudele și despre multe altele.
Dar de acolo m-am întors și cu o altă amintire stranie ce s-a așezat direct în vârful celorlalte amintiri.
Ninsese toată noaptea și poteca spre oraș era plină de zăpadă. Coboram cu grijă să nu-mi alunece picioarele și mă țineam atât de strâns de balustrada de fier încât simțeam răceala ei dureros, până la os. În dreptul ultimelor scări, înainte de coborârea spre stradă, era un mic cimitir. Cam 30 de cruci de metal, așezate pe trei rânduri, acum acoperite și ele de zăpadă. Doar vârfurile li se mai vedeau. Una singură, cea mai apropiată de scări avea zăpada în jurul ei dată frumos la o parte și o candelă aprinsă lângă ea. “Ce chestie”m-am gândit, cineva s-a trezit în zori, a inotat prin zăpada și a venit să curețe crucea și să aprindă candela. Gândul asta mi-a tot dat târcoale întreaga zi până când, spre amiază, a venit vremea să o iau din nou pe poteca spre cabană. Drumul era acum curat, în micul cimitir zăpada era dată la o parte.
M-am aplecat să văd mai bine crucea lângă care candela încă ardea. Markus, 31 de ani, mort acum 4 ani. Din fotografie zâmbea un tânăr, lângă cruce, într-o folie de plastic, erau câteva desene de copil. Am plecat alergând și am zăbovit doar la capătul scărilor ca să răsuflu, să mai privesc un pic cerul și să-mi trag lacrimile înapoi. Pe telefon am tastat numele de pe cruce, localitatea și anul. Ce ți-e și cu tehnologia asta, din cateav clickuri aveam în fața ochilor întreaga poveste, accidentul, numele soției, profilul ei de facebook, business-ul ei de patiserie din oraș, pozele copiiilor, pozele prietenilor. Mi-am amintit de ei toată seara dar n-am suflat nicio vorba, o astfel de poveste ar fi fost cu adevărat greu de înțeles. Zilele următoare mă simțeam ca și cum aș fi avut un prieten în stațiunea aceea, întrebam în gând: “Hei, Markus, ai idee unde este o poștă să pun și eu vederea asta”, sau “Hei, Markus, care restaurant e mai bun, ăsta sau celălalt?”
În ultima zi am trecut pe la patiserie și am sperat să văd în pieptul uneia dintre doamnele de acolo o plăcuță cu numele pe care-l știam dar niciun nume nu era scris nicăieri. Le-am privit lung și, în final, m-am dus către cea care mi se părea că seamănă cel mai mult cu pozele: “One ștrudel, please”. Mi-a zâmbit cu multă amabilitate, mi-a împachetat ștrudelul cu grijă iar în mintea mea se auzea: “Hei, Markus, ea este?” I-am mulțumit, am luat pachetul, am mai aruncat o privire și am plecat. În dreptul crucii candela ardea, mi-am luat rămas bun (Bye Markus) și mi-am început urcușul pe poteca spre casă. Sus, la capătul drumului, m-am așezat pe o bancă. Priveliștea era cu adevărat minunată, munții plini de zăpadă, brazii, turla unei biserici, cerul senin. Mi-am desfăcut ștrudelul și l-am mâncat. Niciodată nu mă simțisem mai vie și mai fericită ca atunci.