Predictibil și zgândăritor

Mi s-au agățat de minte două filme cu care m-am întâlnit de curând și m-am gândit să le mai scot un pic la lumină aici.
Primul este un film portughez, ales așa, într-o doară, poate de dor de Lisabona sau poate din curiozitate pentru cinematografia portugheză pe care o cunosc puțin.
“Cats don’t have vertigo” (“Os gâtos nao tem vertigen” în original), este povestea întâlnirii dintre o doamnă de 73 de ani rămasă singură și un adolescent ce tocmai a împlinit 18 ani dar pe care nimeni nu-l dorește în viață lui.
Povestea e predictibilă de la primul până la ultimul minut, n-ai mari suprize, e gândită să umple sălile de cinema, să te facă să râzi și să plângi, pe alocuri e greu de crezut și exagerată, te mai lovești și de clișee, dar cu toate astea este un film absolut fermecător pe care l-am iubit din ce în ce mai mult pe măsură ce se derula.
Imagini pitorești din cartierul Alfama al Lisabonei, de pe o terasă înaltă cu vedere ce-ți tăie răsuflarea, muzica răscolitoare a Anei Moura, actori absolut incredibili (Maria do Céu Guerra și Joao Jesus pe care o să-i caut de acum înainte în toate filmele posibile). Totul mi-a părut delicios legat într-o emoție ce te ridică în aer precum un balon și te face să-ți crească inima.
Este un film despre nevoia de a fi iubit și de a dărui iubire, de a te revendica de la ceva și de a nu fi doar o insulă, despre prietenie, despre miezul de valori din noi, despre generații, despre Portugalia de azi și de ieri.
Nu are deloc o temă nemaivăzută și nemaiauzită (prietenia dintre doi oameni foarte diferiți ce nu par a avea ceva în comun o regăsești în nenumărate filme), dar puzzle-ul este atât de frumos aranjat încât îți vine să-l pui în ramă (sau pe rană (:-))
Și uite așa, eu care caut doar filme care să mă surprindă și să se joace cu mintea mea mă declar cucerită iremediabil de filmul acesta simplu, comercial și predictibil în care două “pisici” (una tânără și una “vintage”) nu suferă de vertij-ul vieții. L-am pus în topul preferințelor și mi-am comandat și CD-ul Anei Moura “Desfado” la care o să mă întorc ori de câte ori mi se face dor de Portugalia.

Cu al doilea film povestea este cu totul alta. E așa cum îmi place mie să fie filmul, uimitor și impredictibil. Să te uiți și să te tot uiți la el iar în minte să ți se învălmășească întrebări și stări despre care să n-ai habar unde te vor duce.
Sigur nu și-au propus să umple sălile de cinema cu filmul ăsta, bugetul e redus și-ți trebuie și ceva răbdare să-l vezi și să-l înțelegi. E un film mai de avansați să zicem, de iubitori ai unui fel de cinema care nu te distrează ci care iți pune o oglindă in față si te provoacă să te gândești la viața ta.
“After Life” film japonez din 1984 (în original Wandafuru Raifu), despre el e vorba.
Povestea e simplă, după moarte ai la dispoziție o săptămână să alegi cea mai frumoasă amintire, un singur moment din viață, cu care să rămâi pe veșnicie. Restul va fi șters iar tu vei rămâne să trăiești mereu în acea amintire.
Dar cum arată un astfel de moment și cât de ușor sau greu este să te decizi? Este un moment grandios sau un moment aparent banal? E legat de carieră și de zbaterea zilnică de a fi mai mult și de a avea mai mult sau nici pe departe? (:-))
Povestea nu se întâmplă nici în rai, nici în iad ci într-un fel de instituție simplă, austeră, care arată ca o primărie de sector (:-)), cu funcționari serioși ce au alocați fiecare câte 7-8 clienți pe care-i ajută să găsească momentul pe care-l prețuiesc cel mai mult. Odată găsit acest moment, funcționării îl transpun într-un film pentru ca oamenii să-l aibă în față ochilor. Caută decorul potrivit, locul potrivit, hainele, personajele, crează scriptul potrivit, gândesc efectele speciale ce vor da veridicitate amintirii.
Mi-a plăcut mult „After life”-ul japonez, m-a făcut să mă gândesc la minunăția vieții și la ce mă face cu adevărat fericită.