Ca în orice dimineață, la metrou era aglomerație. Nici nu dispărea bine un tren de metrou și imediat peronul devenea plin din nou. Înainte să plec de acasă apucasem să citesc câteva pagini dintr-o carte și mă tot gândeam la ele așa că atunci când am zărit pe peron un loc pe un scaun m-am așezat și am scos cartea. Lângă mine un băiat citea și el ceva. Nu l-am văzut prea bine (nici nu aveam cum să mă întorc spre el fără să pară un gest ostentativ) dar am zărit niște pantaloni muștar și o cămașă gălbuie. Un băiat înalt, îmbrăcat bine care mirosea ușor a parfum.
Mi-am deschis cartea și m-am decis să nu plec cu primul metrou, să las să se mai ducă aglomerația și cu ocazia asta să mai citesc câteva pagini. Aveam timp, era încă devreme.
Când a ajuns metroul în stație lumea s-a înghesuit spre uși, băiatul de lângă mine s-a ridicat și el agale și s-a strecurat în vagon. În ultima clipă am zărit lângă mine, pe scaunul pe care stătuse el, un telefon. Am tâsnit spre vagon și din doi pași am reușit să-l prind pe băiat de braț (a tresărit speriat) și să-i intind telefonul. A rămas perplex. Mi-am tras mâna chiar când ușile se închideau iar el a mai apucat să spună “multumesc din suflet” iar apoi, pentru că nu-l mai puteam auzi, și-a dus mâna la inimă iar pe buze îi citeam „Mulțumesc” spus de multe ori. Cred că perspectiva că ar fi putut să-și piardă telefonul îl speriase ca naiba.
De partea cealaltă a ușilor, rămasă pe peron, dădeam din cap încercând să-i răspund la mulțumesc și îi făceam si eu semne cu mâinile că n-am făcut nimic deosebit. Trenul a plecat iar eu m-am întors la scaunul pe care îmi trântisem cartea.
Lângă mine, o bătrânică ce observase partea finală a scenei în care el făcea semne la inimă iar eu dădeam din cap a înțelegere, m-a întrebat ușor conspirativ: “E un băiat bun, nu-i așa?”
I-am zâmbit doamnei: “Nu știu dacă e bun, dar ziua lui sigur va fi mai bună” iar ea m-a aprobat gânditoare: “da, da, da…..”
Mariana Iosif's blog 