Prin ferestre deschise…

Îmi aduc aminte de o vreme când auzeam din când în când, prin geamul deschis al camerei mele, câte o voce strigând “pământ  de flori, păăăămâââânt deeee floooori”. Mă repezeam la geam și vedeam o căruță plină de pământ și un moșuleț cu capul dat pe spate privind cu speranță către geamurile apartamentelor,  “păăăămâââânt deeee floooori”.

Mai târziu, la diferență de niște ani, am mai auzit voci strigând “haine vechi cumpăăăăr” sau “fier vechi, fier vechi, fier vechi”.

De o vreme n-am mai auzit nimic, nimeni nu mai vine să vândă câte ceva prin fața blocului. Lumea e cu totul alta acum. Aseară însă când ne întorceam acasă de la birou și ne strecuram pe aleea blocului printre mămici cu cărucioare, puști care băteau mingea, căței scoși la plimbare, grupulețe de pensionari,  adolescenți strânși la câte o țigară am văzut că locul nostru de parcare era blocat de o căruță cu pepeni. Nu striga nimeni nimic, stăteau acolo, cu capul în jos, cal și vizitiu, unul mai plictist ca celălalt și așteptau.

I-am făcut semn omului să mute un pic mai în față căruța să intrăm și noi la locul nostru dar semnele treceau parcă prin el. Într-un târziu a înțeles și a tras de hățuri. Calul a făcut câțiva pași și căruța cu pepeni ne-a eliberat drumul.

Ne-am oprit și am luat un pepene galben pe care am dat 3 lei. Mirosea minunat, așa cum numai pepenii galbeni, zemoși și parfumați știu să o facă. Nu mai știu cât a mai stat acolo căruța aceea pierdută în lumea nouă a aleii de bloc. Știu însă că mi-am tăiat o felie bună de pepene și că pe Facebook am dat de povstile unor cai de rasă, îngrijiți și răsftatati de proprietarii unei pensiuni, cai pe care oamenii vin să-i întâlnească, să învețe să-i călărească și să se îndrăgostească iremediabil de ei. Poveștile unor cai iubiți.

In viata si caii ca și oamenii au fiecare norocul lui. Nu-i așa?