Work in progress

Undeva, la o parfumerie pe un vârf de munte, de unde se vedea frumos marea, am desfăcut o sticluță de parfum care mirosea a teatru.

Un miros amestecat, în care nuanțele păreau  zdrobite fără milă, ca nu cumva să se simtă una mai mult ca alta.

L-am recunoscut dintr-o mie, am închis ochii si m-a dus  într-o sală de teatru, m-a cufundat într-un fotoliu de catifea, în secundele magice dintre stingerea luminii și începutul piesei.  Atunci  simt întotdeauna parfumul sălii.

Zecile de mirosuri de parfum,  de lemn,  de praf, mirosuri proaspete și mirosuri stătute, mirosuri de haine, de piele, de pudre, de corpuri,  toate se amestecă în mintea mea și dau naștere mirosului unic al teatrului.

Inspir adânc iar mirosul aleargă de nebun, prin labirintul respirației, până în sala mea interioară de teatru unde își caută locul liber. Sunt ocupate rânduri întregi cu mirosuri. Fiecare piesa pe care am văzut-o vreodată are locul ei.

S-au organizat așa cum le-a plăcut. În primele rânduri stau distinse și serioase dramele, câteva comedii s-au asezat  răzlețe pe ici pe colo iar pe la capete de rânduri sunt, indecise, suficiente și singuratice, piesele ultramoderne și ultraneînţelese.

Se ambiționează toate să stea acolo și să aștepte începerea spectacolului. Câteodată mor de curiozitate să văd ce se mai întâmplă și atunci mă strecor în sală prin ușa din spate să le văd. Dar mirosurile astea de teatru mă simt imediat, își întorc toate capul spre mine și-și ridică sprâncenele a întrebare.  Le cer scuze că piesa pe care o asteaptă nu e încă gata, le explic că mai durează un pic, că scriu şi eu când pot. Vorbesc din ce în ce mai repede, gesticulez, le promit fel şi fel, dar, ca la comandă, dau toate din mână a lehamite și-mi întorc spatele.  Plec din sală rușinată, mirosind  din cap până în picioare a teatru.

Într-o seară, un nou miros a încercat să se strecoarte și el spre un loc mai din spate. Îl simțisem într-o sală de cartier în care ajunsesem din întâmplare.  Era o combinație  urâtă  de închis și de greu. Pentru prima dată simțeam deslușit mirosul teatrului prost.

M-a speriat mirosul ăsta obraznic și agresiv ce făcea oamenii în jurul meu să se tăvăleasca pe jos de râs, să aplaude zgomotos la fiecare scenă  și să strige “Superb” în timp ce eu făceam ochii tot mai mari de mirare.

L-am inspirat, ce să fac, așa sunt eu, dau o șansă tuturor, m-am gândit că are și el dreptul lui, că mai sunt locuri multe în sală și cine știe, poate are bunul simț să se ducă la balcon.

Din precauție am mers în urma lui. Încerca să se strecoare pe lângă o piesă ultraneînţeleasă, dar ea nu părea să facă vreun efort să-i facă loc.

Mirosurile l-au ignorat o vreme, apoi s-au întors către el și i-au arătat ieșirea. Când au văzut că se opune,  au început să bată din picioare. Agitația lor aproape mă sufoca. Pe nări începuse să-mi iasă fum. N-am avut ce să fac, l-am expirat zgomotos și apoi m-am întors alergând  să cer iertare doamnelor.

Le-am promis din nou, cum stiu eu cel mai bine să promit, iar ele m-au rugat să urgentez, că mai au și altceva de făcut în viață și mai ales mi-au cerut să nu mai aduc needucați.

Au și ele dreptatea lor. E teatru sau e circ?

(Am scris acest text la provocarea Roxanei Farca lansata intr-un grup de scriere creativa. Tema a fost legata de simturi. O zi, un simt. Aceasta a fost ziua mea de miros (:-))