La fix

Era seară iar eu eram în stația troleibuzului 90 din zona Pieței Universității, pe lângă Ministerul Agriculturii. Așteptam și tot așteptam să vină troleul iar de la patiseria de lângă stație curgeau în valuri mirosuri irezistibile de covrigi calzi cu susan. Știu că n-ar trebui … dar, la naiba, cât rău poate să-mi facă un biet covrig?

Lângă fereastra patiseriei aștepta o bătrânică, cu o canadiană vișinie, lungă, aproape până la pământ. Stătea acolo, mișcându-se de pe un picior pe altul si privind în patisserie. Am trecut pe lângă ea, mi-am luat covrigul cu susan și m-am întors spre stație.

Trebuie să-ți spun că mi-e milă rău de bătrâni, de copiii care cerșesc, de bolnavi, de oamenii săraci și în genere de toată lumea nefericită și nevoiașă.

Nici nu-mi venea să mușc din covrig știind-o pe bătrânică cum așteaptă la geamul patiseriei așa că m-am întors la ea, am mângâiat-o ușor pe umăr și am întrebat-o cu drag:

-Vreți să vă luați ceva? A ridicat către mine niște ochi albaștri prietenoși și mi-a răspuns zâmbind, dând din cap:

-Da, da!

N-am mai stat pe gânduri și i-am întins imediat covrigul meu cu susan iar ea a rămas încremenită uitându-se la mine cu ochii ei albaștri. Nu schița niciun gest iar eu mă pregăteam să-i iau mâna și să-i pun covrigul în ea când vânzătoarea a deschis geamul și mi-a spus:

-Doamna așteaptă să i se încălzească ceva în cuptor.

– Credeați că cerșesc? M-a întrebat cu o voce firavă bătrânica iar eu de abia am mai apucat să spun un “Imi cer scuze” și s-o iau spre 90-ul pe care cred că Dumnezeu îl adusese în stație exact atunci.  La fix cât să mă ia cu tot cu covrig din povestea mea cu ochi albaștri , canadiană lungă și voce firava….