Când stai la bloc și geamurile apartamentului tău dau spre un părculeț cu nisip, leagăne și băncuțe iar dincolo de părculeț se întinde șoseaua pe care circulă și tramvaie, zgomotele nu mai reprezintă vreo mare surpriză pentru tine. Te obișnuiești cu tot, cu țipetele copiilor, cu vociferările bunicilor, cu motoarele motocicletelor întărâtate la greu, cu claxonatul isteric, cu huruitul roților de tramvai cu alarmele pornite de la câte o mașină în care a aterizat din greșeală o minge, cu lătrături aprige, certuri, râsete, muzică țâșnită din telefoane și așa mai departe.
La început totul pare un coșmar, dar, încet încet, filtrele minții se activează și începi să-ți construiești o liniște a ta. Reușești să dormi liniștit, cu geamul deschis chiar dacă o gașcă de adolescenți se hârjonesc zgomotos pe băncile din părculeț până târziu după miezul nopții.
Liniștea asta cultivată a mea a fost însă zdruncinată într-o dimineață când soarele tocmai se pregătea să răsară. Un zgomot ciudat pe care nu-l mai auzisem în față blocului m-a trezit. O vreme am rămas nemișcată în pat ascultând și încercând să mă dumiresc dacă e real. M-am dus încetișor spre geam și-am ascultat minute în șir. N-am văzut de unde venea dar nu mai era niciun dubiu. Cineva cânta un fel de doină, la o muzicuță. Sunetul aluneca într-un fel magic, printre ciripituri de păsări, lin și armonios, agățat de primele raze de soare.
Să fi fost tânăr? Să fi fost bătrân? Să fi fost femeie, să fi fost bărbat? Să fi cântat de dor, să fi cântat de drag? Nu știu. Dimineața aceea mi-a rămas în minte și de atunci incoace, când mă trezesc, trag cu urechea spre geam. Păsările și cântul lor au rămas. Muzicuța însă pare că a plecat luând cu ea povestea ei pe care mi-ar fi plăcut să o aflu.
Mariana Iosif's blog 